Sosi și ziua nunții surorii lor; iar Jane și Elizabeth simțeau pentru ea, probabil, mai mult decât simțea ea însăși. Trăsura a fost trimisă să-i ia de la … și urmau să se întoarcă cu ea până la ora mesei. Sosirea lor era așteptată cu groază de cele două domnișoare Bennet mai mari, iar Jane, în special, atribuind Lydiei simțămintele pe care le-ar fi avut ea însăși dacă ea ar fi fost vinovata, era nenorocită gândindu-se la ce trebuia să îndure sora ei.
Veniră. Întreaga familie se strânsese în sufrageria mică pentru a-i primi. Când trăsura opri în fața intrării, doamna Bennet era toată numai zâmbete; soțul ei avea un chip grav, de nepătruns; fiicele lor erau alarmate, îngrijorate, stânjenite.
Auziră glasul Lydiei în vestibul; ușa fu zvârlită în lături și dânsa intră în cameră alergând. Mama ei păși înainte, o îmbrățișă și îi ură, extaziată, bun venit; îi întinse mâna, cu un surâs afectuos, lui Wickham, care venea în urma doamnei sale, și le ură amândurora fericire, cu o însuflețire care nu arăta nicio îndoială în privința fericirii lor.
Domnul Bennet, către care se întoarseră apoi, nu le făcu o primire tot atât de cordială. Chipul lui deveni și mai sever și abia dacă-și dezlipi buzele. Siguranța dezinvoltă a tinerei perechi era într-adevăr de ajuns ca să-l irite.
Elizabeth era dezgustată, până și domnișoara Bennet era scandalizată. Lydia era tot Lydia: neîmblânzită, fără pic de jenă, zvăpăiată, gălăgioasă și fără teamă. Trecu de la o soră la alta, pretinzându-le felicitări; și când, în sfârșit, luară loc cu toții, privi cu nesaț în jur, băgă de seamă unele mici schimbări din cameră și remarcă, râzând, că trecuse o mulțime de timp de când nu mai fusese acolo.
Nici Wickham nu era câtuși de puțin mai stânjenit decât ea; dar purtările lui erau totdeauna atât de plăcute încât, dacă firea și căsătoria lui ar fi fost întocmai ceea ce s-ar fi cuvenit să fie, zâmbetele și naturalețea cu care își revendica rudenia cu ei i-ar fi încântat pe toți. Elizabeth nu-l crezuse până atunci în stare de atâta îndrăzneală; luă loc, hotărând în sinea ei să nu mai creadă, pe viitor, că neobrăzarea unui om neobrăzat are limite. Ea roși, și Jane roși; dar obrajii celor doi care le stârniseră această tulburare nu-și schimbară deloc culoarea.
Conversația nu lâncezea. Mireasa și mama ei nu mai pridideau cu vorba; iar Wickham, care se întâmplase să șadă lângă Elizabeth, începu s-o întrebe despre cunoștințele lui din împrejurimi, cu o ușurință plină de bună dispoziție, pe care ea nu se simți în stare s-o egaleze în răspunsurile ce le dădea. Amândoi soții păreau să aibă amintirile cele mai fericite din lume. Nimic din trecut nu era pomenit cu durere; iar Lydia aducea de bunăvoie vorba despre lucruri la care surorile ei nu ar fi făcut aluzie pentru nimic în lume.
— Gândiți-vă numai că sunt trei luni, strigă ea, de când am plecat de aici! Vă mărturisesc că parcă au trecut numai două săptămâni; și totuși, câte nu s-au întâmplat între timp! Doamne sfinte! Când am plecat, credeți-mă, nici nu-mi trecea prin minte că am să mă mărit înainte de a mă întoarce, deși credeam că ar fi tare nostim dacă s-ar întâmpla așa.
Tatăl ei își ridică ochii, Jane era tulburată, Elizabeth o privea cu înțeles pe Lydia, dar ea, care nu auzea și nu vedea niciodată ceea ce nu voia să bage în seamă, continuă cu veselie:
— Ah, mamă! Știu oamenii de pe aici că m-am măritat azi? Mi-a fost teamă că nu știu; l-am depășit pe William Goulding în cabrioleta lui și eram foarte hotărâtă s-o afle; așa că am coborât geamul din dreptul lui și mi-am scos mănușa și mi-am lăsat mâna să se sprijine pe rama ferestrei, ca să-mi poată vedea inelul; și pe urmă m-am înclinat și i-am zâmbit cu gura până la urechi.
Elizabeth nu mai putu suporta. Se ridică și fugi din cameră și nu se mai întoarse până ce nu-i auzi trecând prin hol înspre sufragerie. Atunci li se alătură, destul de devreme ca s-o vadă pe Lydia îndreptându-se, grăbită și ostentativă, spre locul din dreapta mamei lor și s-o audă spunându-i surorii celei mari:
— Ah, Jane, îți iau acum locul, și tu trebuie să stai mai jos, pentru că eu sunt femeie măritată.
Nu era de presupus că timpul îi va aduce Lydiei acea jenă de care fusese atât de cu totul scutită de la început. Dezinvoltura și buna ei dispoziție creșteau. Abia aștepta s-o vadă pe doamna Philips, pe cei din familia Lucas și pe toți ceilalți vecini ai lor și să se audă numită de fiecare dintre ei „doamna Wickham”; iar între timp se duse după masă să-și arate inelul și să se fălească cu măritișul ei în fața doamnei Hill și a celor două fete din casă.
— Așa, mamă, spuse ea când se întoarseră cu toții în sufrageria mică, și ce crezi de soțul meu? Nu e un bărbat fermecător? Sunt sigură că toate surorile mele mă invidiază. Sper să aibă și ele parte măcar de jumătate din norocul meu. Trebuie să se ducă toate la Brighton. Acolo e locul unde se pot găsi soți. Ce păcat, mamă, că nu ne-am dus cu toatele!
— Foarte adevărat; dacă era după mine, ne-am fi dus. Dar, draga mea Lydia, nu-mi place deloc că pleci atât de departe. Trebuie neapărat?
— Oh, Doamne! Da; dar asta nu-i nimic. O să-mi placă mai mult decât orice. Tu, și tata, și surorile mele trebuie să veniți la noi să ne vedeți. Vom fi la Newcastle toată iarna, și sunt sigură că vor fi și acolo ceva baluri, și am să am grijă să fac rost de parteneri buni pentru toate.
— Asta mi-ar plăcea mai mult decât orice! spuse mama ei.
— Și, pe urmă, când ai să pleci, poți să lași la mine una-două dintre surorile mele; și sunt sigură că înainte să treacă iarna am să fac rost de soți și pentru ele.
— Îți mulțumesc pentru partea mea din favoarea ce vrei să ne faci, spuse Elizabeth, dar nu-mi place în mod deosebit felul tău de a face rost de soți.
Oaspeții nu aveau să rămână mai mult de zece zile. Înainte de a pleca din Londra, domnul Wickham își primise gradul de ofițer și în două săptămâni trebuia să se prezinte la regiment.
În afară de doamna Bennet, nimeni nu regreta că vor sta atât de puțin; dânsa profită cât putu de timpul acesta, făcând vizite cu fiica sa și dând foarte des petreceri acasă. Aceste petreceri conveneau tuturor; a evita cercul strict familial era pentru cei cu judecată un lucru și mai de dorit decât pentru cei fără judecată.
Dragostea lui Wickham pentru Lydia era întocmai așa cum se așteptase Elizabeth s-o găsească: nu era egală cu a Lydiei pentru el. Nici nu avusese nevoie de ce observa acum ca să înțeleagă, din firea lucrurilor, că fuga lor fusese pricinuită de dragostea Lydiei mai curând decât de a lui; și s-ar fi întrebat de ce, fără s-o iubească la nebunie, se hotărâse totuși să fugă cu ea, dacă nu ar fi fost convinsă că fuga devenise pentru el necesară din pricina unei situații disperate; iar în cazul acesta, el nu era tânărul care să reziste prilejului de a avea o tovarășă.
Lydia era nespus de îndrăgostită de el. El era cu orice prilej „dragul meu Wickham”; nimeni nu putea fi comparat cu dânsul. El făcea totul mai bine decât oricine pe lume; și era sigură că dânsul va împușca la întâi septembrie mai multe păsări decât oricine altcineva din tot ținutul.
Într-o dimineață, curând după venirea lor, pe când se afla cu cele două surori mai mari, Lydia i se adresă Elizabethei:
— Lizzy, ție nu ți-am povestit încă despre nunta mea, cred. Când le-am povestit mamei și celorlalți, nu erai de față. Nu ești curioasă să afli cum s-au aranjat toate?
— Nu, într-adevăr, replică Elizabeth; cred că este un subiect despre care niciodată nu se va putea vorbi prea puțin.
— Vai! Ce ciudată ești! Dar trebuie să-ți spun cum a decurs totul. Ne-am cununat, știi, la biserica Sfântul Clement, pentru că locuința lui Wickham era în parohia aceea. Și era hotărât să fim cu toții acolo pe la ora unsprezece. Unchiul, mătușa și cu mine trebuia să ne ducem împreună; iar ceilalți trebuiau să ne aștepte la biserică.
— Bine! A venit și dimineața de luni și eu eram într-o agitație! Mi-era o teamă grozavă, știi, să nu se întâmple ceva și să se amâne, că atunci aș fi înnebunit, nu alta. Și mai era și mătușa, care tot timpul cât m-am îmbrăcat m-a moralizat și i-a turuit gura de parcă citea o predică. Oricum, eu tot n-am auzit mai mult de un cuvânt din zece, pentru că mă gândeam, îți închipui, la dragul meu Wickham. Tare voiam să știu dacă o să se cunune în haina lui albastră.
— Bine! Și cum îți spun, am luat micul dejun la ora zece, ca de obicei. Credeam că n-o să se mai sfârșească; pentru că, acum că veni vorba, trebuie să-ți spun că unchiul și mătușa au fost oribil de dezagreabili tot timpul cât am stat la ei. Dac-ai să mă crezi, n-am ieșit o singură dată din casă, deși am stat la ei două săptămâni. Nicio petrecere, nicio plimbare, nimic! Recunosc, Londra era aproape goală; dar totuși Teatrul Mic era deschis.
— Bine… și așa, tocmai când trăsese trăsura la scară, unchiul a fost chemat pentru treburi de oroarea aia de domnul Stone. Și apoi, înțelegi, odată ce sunt împreună, nu se mai termină cu discuțiile. Bine! Eram atât de speriată că nu mai știam ce să fac, fiindcă unchiul trebuia să mă conducă la altar; și dacă treceam peste ora stabilită, nu ne mai puteam cununa toată ziua. Dar, din fericire, în zece minute a fost înapoi și atunci am pornit cu toții. Totuși, mi-am amintit mai pe urmă că, dacă unchiul chiar ar fi fost împiedicat să vină, n-ar fi fost nevoie să se amâne nunta, pentru că putea foarte bine să-i țină locul domnul Darcy.
— Domnul Darcy! repetă Elizabeth, total uluită.
— Oh! da! El trebuia să vină acolo cu Wickham, știi. Dar, vai de mine, am uitat de tot! Nu trebuia să suflu un cuvânt despre asta. Le-am promis cu mâna pe inimă! Ce-o să zică Wickham? Trebuia să fie un secret așa de mare!
— Dacă trebuia să fie un secret, interveni Jane, nu mai spune niciun cuvânt. Din partea mea, poți fi liniștită că nu voi încerca să aflu mai mult.
— Oh! desigur, întări Elizabeth, deși ardea de curiozitate; nu-ți vom pune nicio întrebare.
— Mulțumesc, spuse Lydia, căci dacă ați face-o v-aș povesti desigur totul și atunci Wickham s-ar supăra rău de tot.
În fața unui asemenea îndemn de a pune întrebări, Elizabeth se văzu nevoită să-și ia singură putința de a le pune, fugind din cameră.
Dar să rămână în neștiință asupra unui asemenea lucru îi era cu neputință; ori, cel puțin, îi era imposibil să nu încerce să afle ceva. Domnul Darcy fusese la nunta surorii ei. Era exact împrejurarea și exact societatea în care, după toate aparențele, el nu avea nici ce căuta și nici vreun imbold să meargă. Îi trecură fulgerător și năvalnic prin minte fel de fel de presupuneri, dar nu fu mulțumită de niciuna. Cele care îi plăceau mai mult, pentru că aruncau asupra purtării lui lumina cea mai nobilă, îi păreau cele mai puțin probabile. Nu mai putu îndura atâta nesiguranță; și, luând în grabă o foaie de hârtie, îi scrise mătușii sale o scurtă scrisoare, cerându-i să-i explice ce lăsase Lydia să-i scape, dacă lucrul acesta nu era incompatibil cu secretul pe care voiseră să-l păstreze.
Înțelegi desigur, adăugă ea, cât de curioasă sunt să știu cum de s-a putut afla printre voi, la un asemenea moment, o persoană fără nicio legătură cu vreunul dintre noi și, la drept vorbind, străină de familia noastră. Te rog scrie-mi imediat și fă-mă să înțeleg acest lucru — doar dacă, din motive foarte serioase, nu trebuie să rămână secretul pe care Lydia pare să-l socotească necesar; atunci va trebui să mă mulțumesc cu neștiința.
— Ceea ce totuși nu voi face, adăugă ea în sinea ei, și sfârși scrisoarea: „Și, mătușică dragă, dacă nu-mi spui totul în mod cinstit, voi fi desigur nevoită să recurg la vicleșuguri și stratageme ca să aflu.”
Simțul delicat al onoarei o împiedica pe Jane să-i vorbească Elizabethei, între patru ochi, despre ceea ce lăsase Lydia să-i scape. Elizabeth se bucura de acest lucru: până se va vedea dacă întrebările ei vor primi vreun răspuns, prefera să nu aibă nicio confidentă.