Elizabeth se trezi a doua zi dimineață cu aceleași gânduri și aceleași meditații care, în cele din urmă, îi închiseseră ochii. Nu-și putea încă reveni din uimirea celor întâmplate; îi era cu neputință să se gândească la altceva; și, cum n-avea deloc chef de vreo îndeletnicire, se hotărî, curând după micul dejun, să-și îngăduie puțin aer și mișcare. Se îndrepta direct spre plimbarea ei preferată, când amintirea că domnul Darcy venea uneori pe acolo o opri și, în loc să intre în parc, o luă pe drumeagul care o ducea mai departe de drumul mare. Gardul parcului mărginea încă drumeagul pe o latură, și curând trecu de una dintre porțile care dădeau în parc.
După ce străbătu de două-trei ori partea aceea a drumeagului, frumusețea dimineții o ispiti să se oprească la poartă și să privească în parc. Cele cinci săptămâni petrecute în Kent schimbaseră mult ținutul și fiecare zi adăuga ceva la verdeața copacilor timpurii. Era pe punctul de a-și continua plimbarea când zări un domn în pâlcul de copaci care mărgineau parcul; venea spre partea aceea și, temându-se să nu fie domnul Darcy, dădu numaidecât să se retragă. Dar cel care înainta era acum destul de aproape ca s-o vadă și, grăbindu-și pasul, îi rosti numele. Ea se întorsese să plece; dar, auzindu-se strigată, deși de un glas care îi dovedea că era domnul Darcy, se îndreptă din nou spre poartă. Între timp ajunsese și el acolo și, întinzându-i o scrisoare, pe care ea o luă fără să-și dea seama, spuse cu o privire de calm trufaș:
— M-am plimbat un timp prin crâng, în speranța de a vă întâlni. Vreți să-mi faceți onoarea de a citi această scrisoare?
Apoi, cu o ușoară plecăciune, se întoarse printre copaci și curând se făcu nevăzut.
Fără să se aștepte la vreo plăcere, dar cu cea mai vie curiozitate, Elizabeth deschise scrisoarea și, spre mirarea ei tot mai mare, văzu un plic care cuprindea două coli de hârtie de scrisori, scrise de la un capăt la altul cu un scris foarte mărunt. Și plicul era scris în întregime. Mergând mai departe pe drumeag, începu s-o citească. Era datată din Rosings, la ora opt dimineața, și suna astfel:
Nu vă neliniștiți, doamnă, primind această scrisoare, de teamă că ar cuprinde vreo repetare a acelor sentimente sau vreo reînnoire a acelor propuneri care v-au fost aseară atât de dezgustătoare. Vă scriu fără nicio intenție de a vă îndurera sau de a mă umili, stăruind asupra unor dorințe care, pentru fericirea amândurora, nu pot fi uitate prea curând; iar efortul pe care îl cer alcătuirea și citirea acestei scrisori v-ar fi fost cruțat, dacă onoarea mea n-ar fi cerut ca ea să fie scrisă și citită. Va trebui deci să-mi iertați libertatea cu care vă cer atenția; simțămintele dumneavoastră, știu, mi-o vor da fără voie, dar o cer spiritului dumneavoastră de dreptate.
Aseară mi-ați pus în sarcină două vini de natură foarte diferită și nicidecum la fel de mari. Prima a fost că, fără să țin seama de sentimentele niciunuia dintre ei, l-am despărțit pe domnul Bingley de sora dumneavoastră; iar cealaltă, că, sfidând felurite îndatoriri, sfidând onoarea și omenia, am ruinat prosperitatea de atunci și am spulberat viitorul domnului Wickham. A-l fi lepădat, cu bună știință și fără milă, pe tovarășul tinereții mele, favoritul recunoscut al tatălui meu, un tânăr care nu avea aproape niciun alt sprijin decât ocrotirea noastră și care fusese crescut în așteptarea ei, ar fi o ticăloșie pe lângă care despărțirea a doi tineri, a căror afecțiune nu putea fi decât rodul a câteva săptămâni, nu s-ar putea compara.
Sper însă că, după ce veți fi citit relatarea următoare a faptelor mele și a motivelor lor, voi fi scutit pe viitor de asprimea blamului pe care mi l-ați împărțit aseară cu atâta dărnicie, pentru fiecare dintre aceste împrejurări. Dacă, în lămurirea pe care mi-o datorez mie însumi, voi fi nevoit să vorbesc despre simțăminte care le-ar putea jigni pe ale dumneavoastră, nu pot spune decât că îmi pare rău. Trebuie să mă supun necesității, iar alte scuze ar fi absurde.
Nu eram de mult în Hertfordshire când am văzut, ca și alții, că Bingley o prefera pe sora dumneavoastră cea mare oricărei alte tinere din ținut. Dar abia în seara balului de la Netherfield am început să mă tem că era vorba, la el, de un atașament serios. Îl văzusem adesea îndrăgostit mai înainte. La balul acela, pe când aveam cinstea să dansez cu dumneavoastră, am aflat pentru prima dată, dintr-o remarcă întâmplătoare a lui Sir William Lucas, că atențiile lui Bingley față de sora dumneavoastră făcuseră pe toată lumea să se aștepte la căsătoria lor. Vorbea despre ea ca despre un lucru sigur, căruia nu-i mai rămânea nehotărâtă decât data. Din clipa aceea am urmărit cu atenție purtarea prietenului meu și am putut vedea atunci că înclinația lui pentru domnișoara Bennet întrecea tot ce văzusem vreodată la el. Am urmărit-o și pe sora dumneavoastră. Privirea și purtarea ei erau deschise, vesele și atrăgătoare ca întotdeauna, dar fără niciun semn de afecțiune deosebită; și am rămas convins, din cercetarea din seara aceea, că, deși îi primea atențiile cu plăcere, nu le chema împărtășindu-i sentimentele. Dacă dumneavoastră nu v-ați înșelat aici, înseamnă că eu am greșit. Faptul că o cunoașteți mult mai bine pe sora dumneavoastră face mai probabilă a doua ipoteză. Dacă e așa, dacă o asemenea greșeală m-a făcut să-i pricinuiesc durere, mânia dumneavoastră n-a fost nerezonabilă. Dar nu voi șovăi să afirm că seninătatea chipului și a înfățișării surorii dumneavoastră era de așa natură încât l-ar fi putut convinge și pe cel mai pătrunzător observator că, oricât de blândă i-ar fi firea, inima ei nu putea fi ușor atinsă. E sigur că doream s-o cred nepăsătoare; dar îndrăznesc să spun că cercetările și hotărârile mele nu sunt de obicei înrâurite de speranțele sau de temerile mele. N-am crezut-o nepăsătoare pentru că o doream; am crezut-o dintr-o convingere nepărtinitoare, tot atât de sincer pe cât o doream cu rațiunea. Obiecțiile mele la această căsătorie nu erau numai cele pe care, așa cum am mărturisit aseară, în cazul meu a fost nevoie de toată puterea pasiunii ca să le dau la o parte; lipsa unor rude de vază nu putea fi un rău atât de mare pentru prietenul meu ca pentru mine. Dar mai erau și alte pricini de împotrivire; pricini care, deși existau încă și existau în aceeași măsură în amândouă cazurile, încercasem eu însumi să le uit, pentru că nu le aveam chiar sub ochi. Aceste pricini trebuie arătate, deși pe scurt. Situația familiei mamei dumneavoastră, deși supărătoare, nu era nimic în comparație cu lipsa totală de bună-cuviință dată în vileag atât de des, aproape necontenit, de ea însăși, de cele trei surori mai mici ale dumneavoastră și, uneori, chiar de tatăl dumneavoastră. Iertați-mă, mă doare să vă jignesc. Dar, în mâhnirea pentru cusururile rudelor celor mai apropiate și în nemulțumirea față de acest portret al lor, să vă fie o mângâiere gândul că a vă fi purtat astfel încât să nu vă revină nicio parte din asemenea critici este o laudă pe care toată lumea v-o aduce dumneavoastră și surorii dumneavoastră celei mari și care face tot atâta cinste judecății și firii amândurora. Voi mai spune doar că cele petrecute în seara aceea mi-au întărit părerea despre toți cei în cauză și au sporit toate îndemnurile care m-ar fi putut face, încă de mai înainte, să-mi feresc prietenul de ceea ce socoteam o legătură cât se poate de nefericită. A doua zi a plecat de la Netherfield la Londra, cum, sunt sigur, vă amintiți, cu gândul să se întoarcă în curând. Acum trebuie să lămuresc rolul pe care l-am jucat eu. Surorile lui erau la fel de neliniștite ca și mine; am descoperit curând că simțeam la fel; și, conștienți deopotrivă că nu era timp de pierdut ca să-l îndepărtăm pe fratele lor, am hotărât curând să-l urmăm de îndată la Londra. Așa că am plecat; și acolo mi-am asumat de bunăvoie sarcina de a-i arăta prietenului meu relele sigure ale unei asemenea alegeri. I le-am descris și i le-am susținut cu stăruință. Dar oricât l-ar fi putut clătina sau amâna în hotărârea lui aceste mustrări, nu cred că ar fi împiedicat până la urmă căsătoria, dacă n-ar fi fost sprijinite de asigurarea, pe care n-am șovăit să i-o dau, că sora dumneavoastră era nepăsătoare. El crezuse până atunci că ea îi răspundea la dragoste cu o afecțiune sinceră, dacă nu egală. Dar Bingley e foarte modest din fire și se bizuie mai mult pe judecata mea decât pe a lui. Nu a fost deci prea greu să-l conving că se înșelase. Să-l înduplec să nu se mai întoarcă în Hertfordshire, după ce-l convinsesem, a fost treabă de o clipă. Nu mă pot învinui că am făcut atât. Există, în toată această afacere, un singur punct din purtarea mea la care nu mă gândesc cu mulțumire: faptul că m-am coborât până la a folosi vicleșugul, ascunzându-i că sora dumneavoastră era la Londra. Eu o știam, cum o știa și domnișoara Bingley; dar fratele ei nu știe nici acum. Că s-ar fi putut întâlni fără urmări rele e poate probabil; dar dragostea lui nu mi se părea îndeajuns de stinsă ca s-o poată vedea fără oarecare primejdie. Poate că această tăinuire, această prefăcătorie a fost nedemnă de mine. E făcută însă, și a fost făcută spre bine. În privința aceasta n-am nimic mai mult de spus, nicio altă scuză de adus. Dacă am rănit simțămintele surorii dumneavoastră, am făcut-o fără să știu; și, deși motivele care m-au călăuzit vi se pot părea, foarte firesc, nesatisfăcătoare, încă n-am învățat să le condamn.
În privința celeilalte acuzații, mai grave, aceea că i-aș fi făcut rău domnului Wickham, nu o pot respinge decât punându-vă în față toată legătura lui cu familia mea. Nu știu de ce anume m-a acuzat el în mod deosebit; dar pentru adevărul celor ce vă voi povesti pot chema mai mult de un martor a cărui sinceritate e mai presus de orice îndoială. Domnul Wickham e fiul unui om foarte respectabil, care a avut mulți ani în grijă administrarea tuturor moșiilor de la Pemberley și a cărui bună purtare în îndeplinirea încrederii ce i se acordase l-a înclinat firesc pe tatăl meu să-i fie de folos; de aceea și-a revărsat cu dărnicie bunătatea asupra lui George Wickham, care îi era fin. Tatăl meu l-a ținut la școală și apoi la Cambridge, un ajutor foarte însemnat, căci propriul lui tată, sărac întotdeauna din pricina risipei soției sale, n-ar fi putut să-i dea educația unui gentleman. Tatăl meu nu numai că îndrăgea tovărășia acestui tânăr, ale cărui maniere au fost întotdeauna fermecătoare, dar avea și cea mai bună părere despre el și, sperând că va îmbrățișa cariera bisericească, avea de gând să-i asigure un loc în ea. Cât despre mine, sunt mulți, mulți ani de când am început să mă gândesc la el cu totul altfel. Înclinațiile vicioase, lipsa de principii, pe care avea grijă să le ascundă de cel mai bun prieten al său, nu puteau scăpa ochilor unui tânăr aproape de aceeași vârstă cu el, care avea prilejul să-l vadă în clipe în care nu se păzea, prilej pe care domnul Darcy nu-l putea avea. Aici vă voi pricinui iarăși durere; în ce măsură, numai dumneavoastră puteți spune. Dar oricare ar fi sentimentele pe care le-a stârnit domnul Wickham, bănuiala mea despre natura lor nu mă va împiedica să-i dezvălui adevăratul caracter. Ba chiar îmi dă încă un motiv. Excelentul meu tată a murit acum vreo cinci ani; și atașamentul lui față de domnul Wickham a rămas până la sfârșit atât de statornic, încât în testament mi-a cerut în mod deosebit să-i sprijin înaintarea în cel mai bun fel pe care i l-ar îngădui profesiunea lui și, dacă va primi hirotonia, dorea ca o parohie bogată a familiei să fie a lui de îndată ce va rămâne vacantă. Mai era și un legat de o mie de lire. Tatăl lui nu i-a supraviețuit mult tatălui meu; și, la mai puțin de jumătate de an după aceste întâmplări, domnul Wickham mi-a scris ca să mă înștiințeze că, hotărându-se în cele din urmă să nu se hirotonisească, speră că nu voi socoti nerezonabil să se aștepte la un avantaj bănesc mai imediat, în locul numirii în parohie, de care nu putea beneficia. Avea de gând, adăuga el, să studieze dreptul, și trebuia să-mi dau seama că dobânda la o mie de lire ar fi un sprijin cu totul insuficient pentru aceasta. Mai mult doream decât credeam că e sincer; dar, în orice caz, eram întru totul gata să-i primesc propunerea. Știam că domnul Wickham nu trebuia să ajungă preot. Treaba a fost deci curând încheiată. A renunțat la orice drept la vreun ajutor în cariera bisericească, dacă s-ar fi putut afla vreodată în situația de a-l primi, și a primit în schimb trei mii de lire. Orice legătură între noi părea acum ruptă. Aveam o părere prea proastă despre el ca să-l invit la Pemberley sau să-i primesc societatea la Londra. La Londra, cred, a și trăit mai mult, dar studiul dreptului n-a fost decât un pretext; și, scăpat acum de orice frâu, a dus o viață de trândăvie și desfrâu. Vreo trei ani n-am auzit mare lucru despre el; dar, la moartea preotului care deținea parohia ce-i fusese hărăzită, mi s-a adresat din nou, printr-o scrisoare, cerându-mi să i-o dau lui. Situația lui, mă asigura el, și nu mi-a fost greu să-l cred, era foarte proastă. Găsise că dreptul e un studiu cât se poate de nefolositor și era acum hotărât cu desăvârșire să se hirotonisească, dacă i-aș fi dat parohia cu pricina, lucru de care nădăjduia că nu putea fi prea mare îndoială, fiindcă știa bine că nu aveam pe altcineva de căpătuit și că nu puteam să fi uitat intențiile veneratului meu tată. Cu greu mă veți învinui că am refuzat să dau curs acestei rugăminți sau că m-am împotrivit la fiecare repetare a ei. Resentimentul lui a fost pe măsura strâmtorării în care se afla; și, fără îndoială, a fost tot atât de violent în defăimările lui la adresa mea față de alții ca și în reproșurile pe care mi le făcea mie. După aceea, orice aparență de cunoștință a încetat. Cum a trăit, nu știu. Dar vara trecută mi s-a impus din nou atenției, în chipul cel mai dureros. Trebuie acum să pomenesc o împrejurare pe care aș dori s-o uit eu însumi și pe care nicio obligație mai mică decât cea de față nu m-ar putea face s-o dezvălui vreunei făpturi omenești. După ce v-am spus atâta, nu mă îndoiesc de discreția dumneavoastră. Sora mea, care e cu mai bine de zece ani mai mică decât mine, a fost lăsată sub tutela nepotului mamei mele, colonelul Fitzwilliam, și a mea. Acum vreun an a fost luată de la pensionat și i s-a întocmit o casă la Londra; iar vara trecută a plecat la Ramsgate cu doamna care conducea casa aceea; și tot acolo s-a dus și domnul Wickham, fără îndoială cu intenție, căci s-a dovedit că o cunoștea de mai înainte pe doamna Younge, asupra caracterului căreia ne-am înșelat din nefericire; și, cu complicitatea și ajutorul ei, s-a făcut atât de plăcut Georgianei, a cărei inimă iubitoare păstra o amintire vie a bunătății lui față de ea pe când era copil, încât a fost convinsă să se creadă îndrăgostită și să consimtă să fugă cu el. Avea atunci numai cincisprezece ani, ceea ce trebuie să-i fie scuza; și, după ce v-am arătat imprudența ei, sunt fericit să adaug că am aflat-o chiar de la ea. M-am dus la ei pe neașteptate cu o zi-două înainte de fuga plănuită și atunci Georgiana, neputând îndura gândul de a-l mâhni și a-l jigni pe un frate pe care îl privea aproape ca pe un tată, mi-a mărturisit totul. Vă puteți închipui ce am simțit și cum am procedat. Grija pentru reputația și simțămintele surorii mele a împiedicat orice scandal public; dar i-am scris domnului Wickham, care a plecat imediat din localitate, iar doamna Younge a fost, firește, îndepărtată din slujba ei. Ținta principală a domnului Wickham era, fără îndoială, averea surorii mele, care este de treizeci de mii de lire; dar nu pot să nu presupun că speranța de a se răzbuna pe mine a fost un îndemn puternic. Răzbunarea lui ar fi fost într-adevăr deplină.
Aceasta, doamnă, este povestirea fidelă a tuturor întâmplărilor în care am fost amestecați împreună; și, dacă nu o respingeți cu totul ca mincinoasă, sper că de acum înainte mă veți absolvi de învinuirea de cruzime față de domnul Wickham. Nu știu în ce fel, sub ce formă de minciună v-a înșelat; dar reușita lui nu e poate de mirare, fiindcă nu știați până atunci nimic despre niciunul dintre noi. Să-l dați de gol nu vă stătea în putință, iar bănuiala nu vă stă, desigur, în fire. V-ați putea întreba de ce nu v-am spus toate acestea aseară. Dar atunci nu eram destul de stăpân pe mine ca să știu ce se putea sau ce trebuia dezvăluit. Pentru adevărul a tot ce vă povestesc aici pot face apel mai ales la mărturia colonelului Fitzwilliam, care, din pricina rudeniei noastre apropiate și a intimității noastre necontenite, și mai ales ca unul dintre executorii testamentari ai tatălui meu, a cunoscut în mod inevitabil toate amănuntele acestor tranzacții. Dacă aversiunea dumneavoastră față de mine ar face ca spusele mele să nu aibă nicio valoare, același motiv nu vă poate împiedica să vă încredeți în vărul meu; și, ca să aveți putința să-l întrebați, voi încerca să găsesc un prilej să vă dau scrisoarea aceasta în mână în cursul dimineții. Voi adăuga doar: Dumnezeu să vă binecuvânteze.
Fitzwilliam Darcy