După masă, când doamnele ieșiră din sufragerie, Elizabeth fugi la sora ei și, după ce o înfofoli bine, o conduse în salon, unde fu întâmpinată de cele două prietene ale sale cu multe manifestări de bucurie; Elizabeth nu le mai văzuse niciodată atât de drăguțe ca în ceasul petrecut împreună, înainte de apariția domnilor. Darul lor de a conversa era considerabil. Erau în stare să descrie cu precizie o petrecere, să povestească cu mult umor o anecdotă și să râdă cu duh de cunoștințele lor.
Când însă apărură domnii, Jane dispăru din centrul atenției lor; în aceeași clipă, ochii domnișoarei Bingley se întoarseră către Darcy și, înainte ca acesta să fi făcut câțiva pași, ea și avu ceva să-i spună. Acesta se adresă direct domnișoarei Bennet, felicitând-o cu politețe; domnul Hurst se înclină și el ușor, spunând că era „foarte bucuros”; salutul lui Bingley fu însă plin de căldură și entuziasm. Era numai bucurie și atenție. Prima jumătate de oră o petrecu ațâțând focul pentru ca Jane să nu sufere din cauza schimbării camerei; și, la dorința lui, ea trecu de cealaltă parte a căminului, ca să fie mai departe de ușă. Apoi, se așeză lângă ea și aproape că nu mai vorbi cu nimeni altul. Elizabeth, brodând în colțul opus, urmărea totul încântată.
După ceai, domnul Hurst îi reaminti cumnatei sale de masa de joc; zadarnic însă. Ea aflase pe ascuns că domnul Darcy nu voia să joace, și domnul Hurst își văzu refuzată chiar și dorința direct exprimată. Domnișoara Bingley îl asigură că nu avea nimeni intenția să joace și tăcerea întregului grup părea să-i confirme spusele. Domnul Hurst, prin urmare, nu avu altceva de făcut decât să se lungească pe una dintre canapele și să adoarmă. Darcy luă o carte în mână. Domnișoara Bingley, la fel; iar doamna Hurst, tot jucându-se cu brățările și inelele sale, se amesteca din când în când în conversația dintre fratele ei și domnișoara Bennet.
Domnișoara Bingley era aproape tot atât de preocupată de progresul făcut de domnul Darcy în lectura cărții lui, cât și de propria ei carte; îi punea tot timpul întrebări și se uita la pagina la care ajunsese el. Totuși, nu-l putu atrage într-o conversație; el îi răspundea doar la întrebări și continua să citească. În cele din urmă, epuizată de încercarea de a se amuza cu cartea ce o alesese numai pentru că era volumul al doilea al cărții pe care o citea el, căscă lung și spuse:
— Ce plăcut este să petreci o seară în acest fel! Vă mărturisesc că, în cele din urmă, nu există bucurie mai mare decât cititul! Te saturi de orice, mult mai repede decât de o carte. Când voi avea casa mea, voi fi nenorocită dacă nu voi avea o bibliotecă excepțională.
Nimeni nu răspunse nimic. Ea căscă din nou, zvârli cartea deoparte și își roti ochii prin cameră, căutând o altă distracție; când îl auzi pe fratele său pomenindu-i domnișoarei Bennet de un bal, se întoarse brusc către el și-i spuse:
— Apropo, Charles, te gândești serios să dai un bal la Netherfield? Te-aș sfătui, înainte de a lua o hotărâre, să-i consulți și pe ceilalți de aici. Sunt sigură că se află printre noi unii pentru care un bal ar însemna mai curând o pedeapsă, decât o plăcere.
— Dacă te gândești la Darcy, exclamă fratele ei, poate să se ducă la culcare înainte să înceapă balul, în caz că preferă asta; cât despre bal, e lucru hotărât și, de îndată ce Nicholls va fi preparat destulă supă albă, voi trimite invitațiile.
— Mi-ar plăcea balurile infinit mai mult, replică ea, dacă ar fi altfel organizate; modul lor obișnuit de desfășurare este însă insuportabil de plicticos. Ar fi, desigur, mult mai rațional dacă, în locul dansului, conversația ar fi pe ordinea de zi.
— Mult mai rațional, draga mea Caroline; nu zic nu: dar nu ar mai semăna a bal.
Domnișoara Bingley nu răspunse nimic; se ridică apoi curând și începu să se plimbe prin salon. Avea o siluetă elegantă și se mișca frumos; însă Darcy, pentru care făcea toate astea, continua cu încăpățânare să citească. Exasperată, domnișoara Bingley se hotărî să mai facă o sforțare și, întorcându-se către Elizabeth, îi spuse:
— Domnișoară Eliza Bennet, dați-mi voie să vă conving să-mi urmați exemplul și să faceți un tur al salonului. Vă asigur că este foarte înviorător, după ce ați stat atâta în aceeași poziție.
Elizabeth fu surprinsă, dar acceptă imediat. Domnișoara Bingley avu succes și în ceea ce privește scopul real al acestei gentileți: domnul Darcy își ridică privirea. Era și el tot atât de surprins ca și Elizabeth de neașteptata atenție venind din partea domnișoarei Bingley și, fără să-și dea seama, închise cartea. Fu imediat poftit să se alăture grupului lor, dar refuză, remarcând că nu-și putea închipui decât două motive pentru care se plimbau prin salon, iar dacă el ar veni cu ele ar dăuna și unuia și celuilalt. Ce voia să spună? Domnișoara Bingley murea de curiozitate să afle ce putea să însemne asta și o întrebă pe Elizabeth dacă ea înțelegea ceva.
— Nu, nimic, răspunse Elizabeth; e limpede însă că vrea să fie sever cu noi și modul cel mai sigur de a-l dezamăgi este să nu-l întrebăm nimic.
Domnișoara Bingley însă nu era în stare să-l dezamăgească pe domnul Darcy în nimic, și de aceea insistă să i se explice cele două motive.
— N-am nimic împotrivă să vi le explic, spuse el, îndată ce domnișoara Bingley îi îngădui să vorbească. Ați ales acest fel de a vă petrece seara, fie pentru că sunteți una confidenta celeilalte și aveți secrete de discutat, fie pentru că știți că siluetele dumneavoastră sunt puse în valoare când vă mișcați: dacă-i vorba de primul motiv, v-aș stânjeni; dacă-i vorba de al doilea, vă pot admira mai bine de la locul meu, de lângă foc.
— Oh! E scandalos! exclamă domnișoara Bingley. N-am mai auzit ceva atât de îngrozitor. Cum să-l pedepsim pentru asemenea cuvinte?
— Nimic mai simplu; numai s-o doriți, răspunse Elizabeth. Putem toți să ne chinuim, să ne pedepsim unii pe alții. Sâcâiți-l, râdeți de el. Sunteți atât de intimi, încât trebuie să știți cum s-o faceți.
— Dar pe cuvântul meu că nu știu. Vă asigur că intimitatea noastră nu m-a învățat încă acest lucru. Să sâcâi calmul însuși și prezența de spirit! Nu, nu! Simt că la punctul acesta vom fi bătute. Cât privește râsul, nu ne putem face ridicole — dacă nu vă este cu supărare — încercând să râdem de el fără niciun motiv. Domnul Darcy se poate felicita.
— Nu se poate râde de domnul Darcy! se miră Elizabeth. Aceasta este o prerogativă foarte neobișnuită și neobișnuită sper să rămână, căci pentru mine ar fi o mare pierdere dac-aș avea multe cunoștințe de felul acesta. Ador râsul.
— Domnișoara Bingley, interveni domnul Darcy, îmi acordă prea mult credit. Cei mai înțelepți și mai buni dintre oameni — ba nu! — cele mai înțelepte și mai bune dintre faptele lor pot fi ridiculizate de cineva al cărui prim scop în viață este hazul.
— Desigur, replică Elizabeth, există asemenea oameni, dar sper că nu fac parte dintre ei. Sper că nu ridiculizez niciodată ceea ce este înțelept sau bun. Nerozia și prostia, capriciul și inconsecvența mă amuză, o recunosc, și râd de ele ori de câte ori pot. Dar astea, presupun, sunt exact defectele pe care dumneavoastră nu le aveți.
— Poate că nu-i cu putință ca un om să nu le aibă. Dar a fost totdeauna scopul vieții mele să evit acele slăbiciuni care expun o minte sănătoasă ridicolului.
— Cum ar fi vanitatea și mândria.
— Da, vanitatea este într-adevăr o slăbiciune. Mândria, însă, acolo unde există o minte cu adevărat superioară, mândria va fi întotdeauna ținută în frâu.
Elizabeth se întoarse pentru a-și ascunde un surâs.
— Ați terminat, cred, analizarea caracterului domnului Darcy, spuse domnișoara Bingley, și care este, mă rog, rezultatul?
— M-am convins pe deplin că domnul Darcy nu are niciun defect. O recunoaște el însuși, fără înconjur.
— Nu, răspunse Darcy, nu am avut asemenea pretenție. Am destule defecte, dar nu sunt, sper, ale rațiunii. Pentru firea mea, nu pun mâna în foc. Este, cred, prea puțin îngăduitoare; sigur, prea puțin, pentru a conveni celorlalți. Nu pot uita prostiile și păcatele oamenilor atât de repede pe cât ar trebui, și nici ofensele pe care mi le aduc. Nu mă las impresionat de orice încercare ce s-ar face de a mă emoționa. Caracterul meu ar putea fi numit ranchiunos. Buna mea părere, odată pierdută, este pierdută pentru vecie.
— Acesta este într-adevăr un cusur! strigă Elizabeth. Ranchiuna implacabilă este o pată pe firea cuiva. Dar v-ați ales bine cusurul. Zău că nu pot râde de el. În ceea ce mă privește, sunteți în siguranță.
— Există, cred, în fiecare dintre noi, o înclinație pentru un păcat anume, un defect firesc pe care nici cea mai bună educație nu-l poate înăbuși.
— Și al dumneavoastră este tendința de a-i urî pe toți.
— Și al dumneavoastră, replică Darcy cu un surâs, este de a-i înțelege pe toți greșit, cu bună știință.
— Să facem puțină muzică, interveni domnișoara Bingley, sătulă de o conversație la care nu-și dăduse contribuția. Louisa, n-ai să te superi dacă-l voi trezi pe domnul Hurst?
Sora sa nu făcu nici cea mai mică obiecție; pianul fu deschis și Darcy, după ce se reculese timp de câteva clipe, nu regretă deloc acest lucru. Începea să simtă că era periculos să se ocupe prea mult de Elizabeth.