Amintire înduioșătoare și ridicolă: primul salon în care, la optsprezece ani, te ivești singur și fără niciun sprijin! Privirea oricărei femei era de-ajuns să mă intimideze. Cu cât doream mai mult să plac, cu atât deveneam mai stângaci. Îmi făceam, despre toate, ideile cele mai false cu putință; sau mă lăsam atras fără niciun motiv, sau vedeam un dușman în orice om, doar fiindcă mă privise prea serios. Dar, pe atunci, printre cumplitele nenorociri ale timidității mele, cât de frumoasă era o zi frumoasă!
KANT
Julien se opri uluit în mijlocul curții.
— Cată să pari mai cu judecată, îi spuse părintele Pirard; întâi îți vin niște idei îngrozitoare și pe urmă te porți ca un copil! Unde e nil mirari al lui Horațiu? (Niciodată să nu arăți înflăcărare.) Gândește-te că mulțimea asta de lachei, văzându-te statornicit aici, va căuta să râdă de tine; te vor socoti un egal, pus pe nedrept deasupra lor. Sub aparența cumsecădeniei, a sfaturilor bune, a dorinței de-a te îndruma, vor încerca să te împingă la cine știe ce gugumănii.
— Să încerce numai! făcu Julien mușcându-și buzele și redevenind neîncrezător.
Saloanele de la primul etaj, pe care le străbătură ca să ajungă la biroul marchizului, ți s-ar fi părut, o, cititorule, la fel de triste pe cât erau de mărețe. Dacă ți-ar fi fost dăruite așa cum se aflau, n-ai fi primit să locuiești în ele; acolo e patria căscatului și a raționamentului trist. Pe Julien însă îl încântară și mai mult. „Cum poți fi nefericit, se gândea el, când ai o locuință atât de splendidă!”
În sfârșit, cei doi ajunseră la cea mai urâtă dintre încăperile acestei minunate locuințe: lumina abia dacă se strecura înăuntru; acolo se afla un omuleț slab, cu privirea pătrunzătoare și cu o perucă blondă pe cap. Părintele Pirard se întoarse spre Julien și-l prezentă. Era marchizul. Julien putu cu greu să-l recunoască, într-atât i se păru de politicos. Nu mai era marele senior, cu înfățișarea atât de trufașă, de la mănăstirea din Bray-le-Haut. I se păru că peruca are prea mult păr. Datorită acestei impresii, nu se intimida deloc. Urmașul prietenului lui Henric al III-lea i se păru mai întâi că are o înfățișare destul de neînsemnată. Era foarte slab și nu stătea o clipă locului. Dar curând observă că marchizul avea, față de cel cu care vorbea, o politețe mai plăcută chiar decât a episcopului de Besançon. Audiența nu dură nici trei minute. Când ieși, preotul îi spuse lui Julien:
— L-ai privit pe marchiz de parcă ai fi vrut să-l zugrăvești pe-o pânză. Eu nu mă pricep la ceea ce oamenii ăștia numesc politețe; curând, tu ai să știi mai multe decât mine în privința asta; dar, oricât, îndrăzneala privirii tale nu mi s-a părut politicoasă.
Se urcară iar în trăsură; birjarul opri lângă bulevard; preotul îl conduse pe Julien de-a lungul unor saloane. Tânărul văzu că acolo nu se aflau mobile. Tocmai privea o minunată pendulă aurită, înfățișând o scenă necuviincioasă după părerea lui, când un domn foarte elegant se apropie râzând. Julien se înclină puțin.
Domnul zâmbi și-i puse mâna pe umăr. Julien tresări, făcu un salt înapoi și se roși de mânie. Părintele Pirard, cu toată seriozitatea lui, râse cu lacrimi. Domnul era un croitor.
— Te las liber pentru două zile, îi spuse preotul plecând; abia atunci vei putea fi prezentat doamnei de La Mole. Un altul te-ar păzi ca pe-o fecioară în primele clipe ale șederii tale în acest nou Babilon. Cazi în pierzanie fără zăbavă, dacă îți este dat să cazi, și voi scăpa și eu de slăbiciunea de a-ți purta de grijă. Poimâine dimineață, croitorul acesta are să-ți aducă două rânduri de haine; îi vei da cinci franci băiatului care ți le va proba. Altminteri, nu prea-i face pe parizieni să-ți audă sunetul glasului. Dacă scoți o vorbă, ei vor găsi de îndată o pricină să râdă de tine. E talentul lor. Poimâine, la prânz, să fii la mine… Hai, aruncă-te în brațele pierzaniei… Uitam: du-te de-ți comandă cizme, cămăși, o pălărie, la adresele notate aici.
Julien privi scrisul de pe adrese.
— E al marchizului, spuse preotul. Marchizul e un om activ, care are grijă de toate și-i place mai curând să facă singur lucrurile decât să poruncească altora. Te ia pe lângă el ca să-l scutești de grijile astea. Vei avea destulă minte să îndeplinești cum trebuie toate lucrurile pe care omul acesta ager ți le va spune pe jumătate? Asta, viitorul ne-o va dovedi: ia seama!
Julien intră, fără să scoată o vorbă, la meșterii notați pe adrese; băgă de seamă că e primit cu respect, iar cizmarul, trecându-i numele în registrul lui, scrise: domnul Julien de Sorel.
La cimitirul Père-Lachaise, un domn foarte îndatoritor și mai ales foarte liberal în vorbele sale se oferi să-i arate lui Julien mormântul mareșalului Ney[1], pe care o politică iscusită îl lipsește de cinstea unui epitaf. Dar, când se despărți de liberalul acesta, care, cu lacrimi în ochi, aproape că îl strângea în brațe, Julien nu mai avea ceas. Îmbogățit cu o astfel de experiență, peste două zile, la amiază, se înfățișă părintelui Pirard, care îl privi îndelung.
— Poate că ai să devii un înfumurat, îi spuse preotul cu severitate. Julien părea un tinerel în mare doliu; arăta într-adevăr bine, dar bunul preot era prea provincial el însuși ca să-și dea seama că Julien mai păstrase încă mișcarea aceea a umerilor care, în provincie, vrea să arate totodată și eleganță, și importanță. Văzându-l pe Julien, marchizul îi judecă grațiile cu totul altfel decât preotul și îl întrebă:
— Ai avea ceva împotrivă dacă domnul Sorel ar lua lecții de dans?
Părintele Pirard rămase înmărmurit.
— Nu, răspunse el în cele din urmă, Julien nu e preot.
Marchizul, urcând două câte două treptele unei scărițe dosnice, se duse el însuși să-l instaleze pe eroul nostru într-o frumoasă mansardă care dădea spre imensa grădină a casei. Și îl întrebă câte cămăși își cumpărase.
— Două, răspunse Julien, intimidat că vede un senior atât de mare coborându-se până la asemenea amănunte.
— Foarte bine, urmă marchizul cu un aer serios și cu un ton oarecum poruncitor și scurt, care-i dădu de gândit lui Julien; foarte bine! Mai ia-ți încă douăzeci și două de cămăși. Iată leafa dumitale pe primele trei luni.
Coborând de la mansardă, marchizul chemă la el un om mai în vârstă.
— Arsène, îi spuse, dumneata îl vei servi pe domnul Sorel.
Peste câteva minute, Julien se afla singur, într-o bibliotecă minunată; clipa aceea îi fu nespus de plăcută. Ca să nu fie surprins într-o asemenea stare de emoție, se ascunse într-un ungher întunecos; de acolo privea cu încântare cotorul lucitor al cărților: „Am să le pot citi pe toate, își spuse el. Cum să nu-mi placă aici? Domnul de Rênal s-ar fi crezut dezonorat pe vecie dacă ar fi făcut măcar a suta parte din câte a făcut marchizul de La Mole pentru mine. Dar să vedem ce am de copiat.”
După ce termină lucrul, Julien se apropie de cărți; cât pe ce să înnebunească de bucurie văzând o ediție Voltaire. Dădu fuga și deschise ușa bibliotecii, ca nu cumva să fie luat pe neașteptate. Apoi gustă plăcerea de a răsfoi, pe rând, cele optzeci de volume. Fiecare volum era legat cum nu se poate mai frumos; o capodoperă a celui mai bun legător din Londra. Asta făcu ca admirația lui Julien să nu mai cunoască margini.
Peste un ceas, marchizul intră, privi copiile și observă cu mirare că Julien scria cela cu doi l, cella. „Oare tot ce mi-a spus preotul despre știința lui să fie numai o poveste?” Marchizul, foarte dezamăgit, îi spuse cu blândețe:
— Nu prea ești sigur pe ortografie?
— Adevărat, mărturisi Julien, fără să-i dea prin minte că-și făcea rău; îl mișcase bunătatea marchizului, care îi amintea tonul bățos al domnului de Rênal.
„Toată încercarea cu acest preot tinerel din Franche-Comté e pierdere de vreme, gândi marchizul; și aveam atâta nevoie de un om de încredere!”
— Cela se scrie cu un singur l, îi spuse marchizul; când vei isprăvi copiile, caută în dicționar cuvintele de a căror ortografie nu ești prea sigur.
La ora șase, marchizul trimise să-l cheme și se uită cu vădită mâhnire la cizmele lui Julien.
— Am greșit uitând să-ți spun că, în fiecare zi, la orele cinci și jumătate, trebuie să te îmbraci.
Julien îl privi fără să priceapă despre ce e vorba.
— Adică să-ți pui ciorapi. Arsène are să-ți aducă aminte; astăzi am să te scuz eu.
După ce rosti aceste cuvinte, domnul de La Mole intră cu Julien într-un salon strălucind de aurării. În ocazii asemănătoare, domnul de Rênal nu uita niciodată să mărească pasul ca să poată trece primul pragul ușii. Mica vanitate a fostului său stăpân îl făcu pe Julien să calce pe piciorul marchizului, pricinuindu-i o mare durere, datorită podagrei. „Ah, mai e și bădăran pe deasupra”, își spuse domnul de La Mole. Apoi îl prezentă pe Julien unei femei înalte, cu aspect impunător. Era marchiza. Julien găsi că are un aer neobrăzat, cam ca al doamnei de Maugiron, soția subprefectului din plasa Verrières, când lua parte la ospățul de la Saint-Charles. Fiind emoționat de măreția deosebită a salonului, Julien nu auzi ce spunea domnul de La Mole. Marchiza abia dacă îl învrednici cu o privire. În salon se mai aflau și câțiva bărbați; printre aceștia Julien îl descoperi, cu o plăcere de nespus, pe tânărul episcop de Agde, care binevoise să-i vorbească acum câteva luni, la ceremonia de la Bray-le-Haut. Tânărul prelat se sperie, nici vorbă, de privirile tandre pe care, din sfiiciune, Julien le ațintea asupra lui, și nici nu se gândi măcar să-l recunoască pe acest provincial.
Lui Julien i se păru că oamenii adunați în salon aveau în ei ceva trist și silit; la Paris se vorbește încet și fleacurile nu sunt exagerate.
Un tânăr frumos, cu mustăți, foarte palid și foarte zvelt, intră pe la orele șase și jumătate; tânărul avea un cap foarte mic.
— Te lași totdeauna așteptat, îi spuse marchiza, căreia el îi sărută mâna.
Julien înțelese că tânărul era contele de La Mole. Și îl găsi încântător, din capul locului.
„E oare cu putință ca el să fie omul ale cărui ironii jignitoare mă vor alunga din casă?” gândi Julien.
Tot privindu-l pe contele Norbert, Julien observă că era încălțat cu cizme și purta pinteni. „Iar eu trebuie să fiu în pantofi, ca un inferior, după câte se pare.” Se așezară la masă. Julien o auzi pe marchiză rostind o vorbă aspră și ridicând puțin glasul. Aproape în aceeași clipă zări o tânără, foarte blondă și foarte bine făcută, care venise să se așeze chiar în fața lui. Nu-i plăcu deloc; și totuși, privind-o cu atenție, își spuse că nu mai văzuse în viața lui niște ochi atât de frumoși; dar ochii aceștia vădeau o mare răceală sufletească. Mai apoi, Julien găsi că ei aveau expresia omului plictisit care îi cercetează pe ceilalți, dar își aduce aminte și de îndatorirea de a le impune. „Și doamna de Rênal avea ochii foarte frumoși, își spunea el; lumea îi lăuda mereu; dar ei n-aveau nimic comun cu ochii ăștia.” Julien n-avea destulă experiență ca să-și dea seama că focul care licărea din când în când în ochii domnișoarei Mathilde — așa auzise că o cheamă — era focul vioi al inteligenței. Când ochii doamnei de Rênal se însuflețeau, atunci mocnea în ei focul patimilor sau indignarea plină de mărinimie la auzul vreunei fapte rele. Spre sfârșitul mesei, Julien găsi cuvântul care să exprime frumusețea ochilor domnișoarei de La Mole: „Sunt scânteietori”, își spuse el. Altminteri, fata semăna leit cu maică-sa, care îi displăcea din ce în ce mai mult, și încetă să o mai privească. În schimb, contele Norbert i se părea admirabil în toate privințele. Julien era atât de cucerit de înfățișarea contelui, încât nu-i veni în minte să fie invidios și nici să-l urască pentru faptul că era mai bogat și mai nobil decât el.
Găsi însă că marchizul pare plictisit. Când să se aducă cel de-al doilea fel, domnul de La Mole îi spuse fiului său:
— Norbert, îți cer să fii bun cu domnul Julien Sorel, pe care l-am luat de curând în statul meu major și din care vreau să fac un om, dacă va fi cu putință. E secretarul meu, îi spuse marchizul vecinului său, și scrie cela cu doi l.
Toată lumea se uită la Julien; el își înclină capul, cam prea mult, spre Norbert. Dar, în general, privirea lui plăcu tuturor.
Pesemne că marchizul vorbise despre felul de educație primit de către Julien, căci unul dintre oaspeți îi puse o întrebare în legătură cu Horațiu. „Vorbind despre Horațiu, l-am câștigat pe episcopul de Besançon, își spuse Julien; se vede că nu cunosc alt autor.” Începând din clipa aceea, își recapătă stăpânirea de sine. Și asta nu-i fu greu, căci tocmai hotărâse că, în ochii lui, domnișoara de La Mole nu va fi niciodată o femeie. De când cu seminarul, avea cele mai proaste păreri despre oameni și se lăsa greu intimidat de ei. Și ar fi fost pe deplin liniștit, dacă sufrageria ar fi fost mobilată cu mai puțină măreție. De fapt, însă, două oglinzi înalte de opt picioare fiecare, în care îl privea din când în când pe cel ce-i pusese întrebarea despre Horațiu, îl mai stânjeneau încă. Pentru un provincial, frazele lui nu erau prea lungi. Avea ochi frumoși, cărora sfiiciunea temătoare sau fericită, atunci când răspundea bine, le sporea strălucirea. Comesenii îl găsiră plăcut. Un examen de acest fel aducea un pic de voioșie unui ospăț atât de grav. Marchizul îi făcu semn celui care îl întrebase pe Julien să nu-l slăbească deloc. „Te pomenești că știe ceva!” se gândi el.
Julien răspunse, născocindu-și ideile, și pierdu îndeajuns din timiditate ca să arate, dacă nu mult spirit, lucru imposibil pentru cine nu cunoaște limba folosită la Paris, cel puțin idei noi, deși înfățișate fără grație și nu tocmai la locul lor; iar cei de față își dădură seama că stăpânește perfect latina.
Adversarul lui Julien era un membru al Academiei de Inscripții, care, din întâmplare, știa latinește; descoperind în Julien un cunoscător al literaturii antice, nu se mai temu că-l va face de râs și căută cu adevărat să-l încurce. În focul luptei, Julien uită în sfârșit mobila măreață din sufragerie și dezvoltă, cu privire la poeții latini, niște păreri pe care adversarul lui nu le mai citise nicăieri. Ca un om cinstit ce era, acesta îi aduse laude tânărului secretar. Din fericire, se începu o discuție asupra problemei dacă Horațiu a fost sărac sau bogat: dacă fusese un om plăcut, voluptuos și nepăsător, făcând versuri ca să se distreze, ca Chapelle[2], prietenul lui Molière și al lui La Fontaine; sau un pârlit de poet premiat, un poet de curte, care făcea ode pentru ziua de naștere a regelui, ca Southey[3], acuzatorul lordului Byron. Se vorbi despre starea societății sub domnia lui August și sub a lui George al IV-lea; în amândouă epocile, nobilimea fusese atotputernică; dar la Roma, ea își vedea puterea smulsă de către Mecena[4], care nu era decât un simplu cavaler; iar în Anglia, ea îl adusese pe George al IV-lea aproape la starea unui doge al Veneției. Discuția aceasta păru să-l mai scoată pe marchiz din toropeala în care, de la începutul mesei, îl cufundase plictiseala.
Atunci când se rosteau nume mai noi, ca Southey, lord Byron, George al IV-lea, pe care le auzea pentru prima oară, Julien nu înțelegea nimic. Dar toată lumea văzu că, de câte ori venea vorba despre fapte petrecute la Roma și a căror cunoaștere putea fi dobândită din operele lui Horațiu, Marțial, Tacit etc., el avea o superioritate neîndoielnică. Julien repetă câteva idei prinse de la episcopul de Besançon, în faimoasa convorbire avută cu acel prelat; și ele plăcură de asemenea.
Când se plictisiră să tot vorbească despre poeți, marchiza, pentru care era lege să admire tot ce-l distra pe soțul ei, binevoi să-l privească pe Julien. „Stângăcia acestui tânăr preot poate că ascunde un om învățat”, îi șopti marchizei academicianul care se afla lângă ea; și Julien auzi câte ceva din spusele academicianului. Frazele gata făcute mulțumeau pe deplin inteligența gazdei; marchiza și-o însuși pe aceasta, referitoare la Julien, și se simți mulțumită că-l poftise pe academician la masă. „Îl distrează pe domnul de La Mole”, gândi ea.
Note
[1] Mareșalul Ney (1769–1815), comandant vestit în războaiele napoleoniene. După Restaurație (1815), a fost condamnat la moarte și executat.
[2] Claude-Emmanuel Luillier, zis Chapelle (1626–1686), poet francez.
[3] Robert Southey (1774–1843), poet englez romantic.
[4] Caius Maecenas (secolul I î.Hr.), cavaler roman, a încurajat literele și artele.