Dă-mi, Doamne, mediocritatea!
MIRABEAU
Sufletul lui era preocupat; nu răspundea decât pe jumătate duioșiei calde care i se arăta. Rămânea tăcut și întunecat. Niciodată nu păruse atât de mare, atât de minunat în ochii Mathildei. Ea se temea ca nu cumva cine știe ce subtilitate a orgoliului lui să strice totul.
Aproape în fiecare dimineață, Mathilde îl vedea pe părintele Pirard sosind în casa lor. Nu cumva, prin el, Julien deslușise ceva din intențiile tatălui ei? Marchizul însuși, mânat de vreo toană, nu-i scrisese oare lui Julien? După o bucurie atât de mare, cum să-și explice aerul sever al lui Julien? Nu îndrăzni să-l întrebe.
Nu îndrăzni! Ea, Mathilde! În dragostea ei pentru Julien se amestecă, începând de atunci, ceva nedeslușit, ceva neașteptat, o spaimă aproape. Sufletul ei rece simți din pasiune tot ce e cu putință să simtă o ființă crescută în mijlocul acestui exces de civilizație pe care Parisul îl admiră.
A doua zi, dis-de-dimineață, Julien se afla în casa parohială a părintelui Pirard. Cai de poștă soseau în curte cu o trăsură hodorogită, închiriată de la stația de poștă învecinată.
— Un asemenea echipaj nu se mai potrivește acum, îi spuse severul abate, cu un aer morocănos. Iată douăzeci de mii de franci pe care vi-i dăruiește domnul de La Mole; vă îndeamnă să-i cheltuiți în cursul anului, dar căutând să vă faceți cât mai puțin ridicol.
(Într-o sumă atât de mare, aruncată unui tânăr, preotul nu vedea decât un prilej de păcat.)
— Marchizul adaugă: domnul Julien de La Vernaye va fi primit banii aceștia de la tatăl său, pe care nu e nevoie să-l numim altfel. Domnul de La Vernaye va socoti poate potrivit să-i facă un dar domnului Sorel, dulgher din Verrières, care s-a îngrijit de copilăria lui… Mă pot însărcina cu partea aceasta a misiunii, adăugă abatele; l-am hotărât în sfârșit pe domnul de La Mole să se înțeleagă cu părintele de Frilair, atât de iezuit. Trecerea lui e, fără îndoială, prea mare pentru a noastră. Recunoașterea implicită a înaltei dumneavoastră origini de către omul acesta, care cârmuiește Besançonul, va fi una dintre condițiile tacite ale înțelegerii.
Julien nu-și mai putu stăpâni bucuria; îl îmbrățișă pe abate; se vedea recunoscut.
— Rușine! spuse domnul Pirard, respingându-l. Ce înseamnă vanitatea asta lumească?… Cât despre Sorel și fiii lui, le voi oferi în numele meu o pensie anuală de cinci sute de franci fiecăruia, care le va fi plătită atât timp cât voi fi mulțumit de ei.
Julien era deja rece și trufaș. Mulțumi, dar în termeni foarte vagi, care nu-l legau la nimic. „Ar fi oare cu putință, își spunea, să fiu fiul natural al vreunui mare senior surghiunit în munții noștri de cumplitul Napoleon?” În fiecare clipă, ideea îi părea mai puțin de necrezut. „Ura mea pentru tata ar fi o dovadă… N-aș mai fi un monstru!”
La câteva zile după monologul acesta, al cincisprezecelea regiment de husari, unul din cele mai strălucite ale armatei, se afla în linie de bătaie pe locul de defilare din Strasbourg. Domnul cavaler de La Vernaye călărea cel mai frumos cal alsacian, care îl costase șase mii de franci. Primi gradul de locotenent, deși nu fusese niciodată sublocotenent decât în controalele unui regiment despre care nu auzise vorbindu-se niciodată.
Aerul impasibil, privirea aspră și aproape rea, paloarea, neclintitul lui sânge-rece începură să-l facă vestit încă din prima zi. Peste câtăva vreme, politețea lui desăvârșită și plină de tact, îndemânarea la tragerea cu pistolul și la mânuirea armelor, pe care le dovedi fără prea multă afectare, alungară orice gând de a glumi cu glas tare pe socoteala lui. După cinci sau șase zile de șovăieli, opinia publică a regimentului se declară în favoarea lui.
„Tânărul acesta are totul, în afară de tinerețe”, spuneau bătrânii ofițeri mucaliți.
De la Strasbourg, Julien îi scrise părintelui Chélan, fostul preot din Verrières, ajuns acum la adânci bătrânețe:
„Veți fi aflat, cu o bucurie de care sunt sigur, întâmplările care au determinat familia mea să mă îmbogățească. Vă trimit cinci sute de franci și vă rog să-i împărțiți fără vâlvă și fără să-mi fie pomenit numele nefericiților, la fel de săraci astăzi pe cât am fost și eu odinioară, și pe care, fără îndoială, îi ajutați, așa cum m-ați ajutat și pe mine cândva.”
Julien era amețit de ambiție, nu de vanitate; totuși, acorda multă atenție aparenței exterioare. Caii, uniformele lui și livrelele celor ce-l slujeau erau ținute cu o grijă care ar fi făcut cinste punctualității unui aristocrat englez. Ajuns de două zile locotenent, prin favoare, el calcula de pe acum că, pentru a deveni comandant suprem cel mai târziu la treizeci de ani, ca toți marii generali, trebuia ca la douăzeci și trei să fie mai mult decât locotenent. Nu se gândea decât la glorie și la fiul său.
În mijlocul izbucnirilor celei mai nemărginite ambiții, fu surprins de un tânăr lacheu al palatului La Mole, care sosea ca un curier.
„Totul e pierdut, îi scria Mathilde; vino cât mai repede cu putință, jertfește totul, dezertează dacă trebuie. Îndată ce sosești, așteaptă-mă într-o birjă, lângă portița grădinii, la numărul… de pe strada… Voi veni să-ți vorbesc; poate te voi putea strecura în grădină. Totul e pierdut și mă tem că fără scăpare; bizuiește-te pe mine, mă vei găsi devotată și tare în nenorocire. Te iubesc.”
În câteva minute, Julien obținu o învoire de la colonel și plecă de la Strasbourg în goana calului; dar neliniștea îngrozitoare care îl mistuia nu-i îngădui să continue acest fel de călătorie dincolo de Metz. Se aruncă într-o trăsură de poștă și ajunse cu o repeziciune aproape de necrezut la locul arătat, lângă portița grădinii palatului La Mole. Poarta se deschise și, numaidecât, Mathilde, uitând orice teamă de ochii lumii, i se aruncă în brațe. Din fericire, era abia ora cinci dimineața și strada era încă pustie.
— Totul e pierdut; tata, temându-se de lacrimile mele, a plecat în noaptea de joi. Unde? Nimeni nu știe. Iată scrisoarea lui; citește.
Și se urcă în birjă cu Julien.
„Aș fi putut ierta totul, în afară de planul de a te seduce pentru că ești bogată. Iată, nefericită fată, îngrozitorul adevăr. Îți dau cuvântul meu de onoare că nu voi primi niciodată o căsătorie cu acest om. Îi asigur zece mii de livre rentă dacă vrea să trăiască departe, în afara hotarelor Franței sau, mai bine, în America. Citește scrisoarea pe care o primesc drept răspuns la informațiile pe care le cerusem. Neobrăzatul mă îndemnase el însuși să-i scriu doamnei de Rênal. Nu voi citi niciodată un rând al tău privitor la acest om. Mi-e groază de Paris și de tine. Te îndemn să învălui în cea mai adâncă taină ceea ce trebuie să urmeze. Renunță fățiș la un om josnic și vei regăsi un tată.”
— Unde e scrisoarea doamnei de Rênal? întrebă Julien rece.
— Iat-o. N-am vrut să ți-o arăt înainte de a te fi pregătit sufletește.
SCRISOARE
„Datoria mea față de sfânta cauză a religiei și a moralei mă obligă, domnule, la demersul acesta penibil pe care îl îndeplinesc acum față de dumneavoastră. O regulă care nu poate greși îmi poruncește să-i fac rău în clipa de față aproapelui meu, dar cu scopul de a înlătura un scandal mai mare. Durerea pe care o încerc trebuie să fie biruită de simțământul datoriei. E prea adevărat, domnule, că purtarea persoanei asupra căreia îmi cereți să vă scriu întregul adevăr a putut să pară de neînțeles sau chiar cinstită. S-a putut crede potrivit să fie ascunsă sau măsluită o parte din realitate; prudența, ca și religia, cereau să se facă așa. Dar purtarea aceasta, pe care doriți s-o cunoașteți, a fost de fapt foarte condamnabilă, poate în mai mare măsură decât v-aș putea spune eu. Sărac și lacom, folosind fățărnicia cea mai iscusită, seducând o femeie slabă și nefericită, omul acesta a încercat să-și creeze o situație și să ajungă cineva. Și face parte din greaua mea îndatorire să adaug că sunt nevoită să cred că domnul J… n-are niciun principiu religios. Conștiința mă silește să cred că unul dintre mijloacele lui de a izbuti într-o familie este încercarea de a seduce femeia care se bucură de cea mai mare trecere acolo. La adăpostul unei aparențe de dezinteresare și al frazelor de roman, marele și singurul lui scop este să ajungă să dispună de stăpânul casei și de averea lui. Iar în urma lui lasă nenorocire și păreri de rău veșnice”, etc., etc., etc.
Scrisoarea aceasta nespus de lungă și pe jumătate ștearsă de lacrimi era chiar de mâna doamnei de Rênal; era scrisă chiar cu mai multă grijă decât de obicei.
— Nu-l pot învinui pe domnul de La Mole, spuse Julien după ce o termină; e drept și prudent. Ce tată ar vrea să-și dea fiica iubită unui asemenea om! Adio!
Julien sări din birjă și alergă la trăsura lui de poștă, oprită la capătul străzii. Mathilde, pe care părea s-o fi uitat, făcu câțiva pași după el; dar privirile negustorilor care se iveau în ușa prăvăliilor și care o cunoșteau o siliră să se întoarcă în grabă în grădină.
Julien plecase spre Verrières. În timpul acestei călătorii repezi, nu-i putu scrie Mathildei, cum avusese de gând; mâna lui nu trasa pe hârtie decât linii de necitit. Ajunse la Verrières într-o duminică dimineața. Intră la armurierul din localitate, care îl copleși cu felicitări pentru norocul lui de curând. Era știrea ținutului. Julien se osteni mult să-l facă să înțeleagă că voia o pereche de pistoale. La cererea lui, armurierul încărcă pistoalele.
Sunau cele trei bătăi de clopot; e un semnal bine cunoscut în satele Franței, care, după feluritele dangăte ale dimineții, vestește începerea neîntârziată a slujbei.
Julien intră în biserica nouă din Verrières. Toate ferestrele înalte ale clădirii erau acoperite cu perdele roșu-închis. Julien se pomeni la câțiva pași în spatele băncii doamnei de Rênal. I se păru că ea se ruga cu fervoare. Vederea femeii acesteia, care îl iubise atât de mult, îi făcu brațul să tremure într-atât, încât la început nu-și putu îndeplini planul. „Nu pot, își spunea; fizic, nu pot.”
În clipa aceea, tânărul cleric care slujea la liturghie sună clopoțelul pentru înălțarea ostiei. Doamna de Rênal plecă fruntea, care, pentru o clipă, fu aproape cu totul ascunsă de cutele șalului. Julien nu o mai recunoștea atât de bine; trase un foc de pistol înspre ea și n-o nimeri; trase al doilea foc, ea căzu.