Să te jertfești pentru pasiunile tale, mai treacă-meargă; dar pentru pasiuni pe care nu le ai! O, trist secol al XIX-lea!
GIRODET
După ce citise la început fără plăcere lungile scrisori ale lui Julien, doamna de Fervaques începea să fie preocupată de ele; dar un lucru o mâhnea: „Ce păcat că domnul Sorel nu e de-a binelea preot! L-am putea primi într-un soi de intimitate; cu această cruce și cu haina asta aproape burgheză, te expui unor întrebări crude; și ce să răspunzi?” Nu-și ducea gândul până la capăt: „Vreo prietenă răutăcioasă poate să presupună, și chiar să răspândească vorba, că e un verișor de rang mărunt, rudă cu tata, vreun negustor decorat de garda națională.”
Până în clipa când îl văzuse pe Julien, cea mai mare plăcere a doamnei de Fervaques fusese să scrie cuvântul „mareșal” alături de numele ei. Apoi, o vanitate de parvenită, bolnăvicioasă și care se simțea jignită de orice, se luptă cu un început de interes. „Mi-ar fi atât de ușor, își spunea doamna mareșal, să-l fac mare vicar într-o dioceză apropiată de Paris! Dar simplu domnul Sorel, și încă un biet secretar al domnului de La Mole! E dezolant.”
Pentru prima oară, ființa aceasta, care se temea de orice, era tulburată de un interes străin pretențiilor ei de rang și de superioritate socială. Bătrânul portar observă că, ori de câte ori îi aducea vreo scrisoare de la tânărul acela frumos și atât de trist, era sigur că va vedea dispărând aerul distrat și nemulțumit pe care doamna mareșal avea totdeauna grijă să-l ia când dădea cu ochii de vreunul din oamenii ei.
Plictiseala față de o viață a cărei singură ambiție era să impresioneze lumea, fără ca în fundul inimii să simtă o plăcere adevărată pentru asemenea succese, devenise atât de nesuferită de când se gândea la Julien, încât, ca să nu-și chinuiască toată ziua cameristele, era de ajuns ca doamna mareșal să fi petrecut în ajun măcar un ceas cu tânărul acela ciudat.
Trecerea de care începea el să se bucure rezistă unor scrisori anonime, altminteri foarte bine ticluite. Degeaba măruntul Tanbeau le strecură domnilor de Luz, de Croisenois, de Caylus două-trei calomnii iscusite pe care domnii aceștia își făcură plăcerea să le răspândească, fără să cerceteze prea mult adevărul acuzațiilor. Doamna mareșal, a cărei inteligență nu era făcută să poată ține piept unor mijloace atât de josnice, îi povestea Mathildei îndoielile ei și era mereu consolată.
Într-o zi, după ce întrebase de trei ori dacă nu-i sosise vreo scrisoare, doamna de Fervaques se hotărî pe neașteptate să-i răspundă lui Julien. A fost o victorie a plictiselii. La a doua scrisoare, doamna mareșal aproape că se simți îndemnată să se oprească, gândindu-se la necuviința de a scrie cu propria ei mână o adresă atât de vulgară: „Domnului Sorel, la domnul marchiz de La Mole.”
Seara, îi spuse lui Julien, cu glas foarte sec:
— Trebuie să-mi aduceți niște plicuri cu adresa dumneavoastră scrisă pe ele.
„Iată-mă prefăcut în amant-valet de cameră”, gândi Julien, și se înclină, desfătându-se să ia înfățișarea lui Arsène, bătrânul valet de cameră al marchizului.
În aceeași seară aduse plicurile, iar a doua zi, dis-de-dimineață, primi o a treia scrisoare: citi cinci sau șase rânduri de la început și două sau trei de la sfârșit. Avea patru pagini scrise mărunt și foarte înghesuit.
Încetul cu încetul, se deprinseră cu dulcele obicei de a-și scrie aproape zilnic. Julien răspundea prin copii fidele ale scrisorilor rusești; și iată avantajul stilului emfatic: doamna de Fervaques nu se mira deloc că răspunsurile aveau atât de puțină legătură cu scrisorile ei.
Cât i-ar fi fost de rănit orgoliul dacă măruntul Tanbeau, care se făcuse de bunăvoie spionul pașilor lui Julien, ar fi putut s-o înștiințeze că toate aceste scrisori nedesfăcute erau aruncate la întâmplare în sertarul lui Julien!
Într-o dimineață, portarul îi aducea în bibliotecă o scrisoare de la doamna mareșal; Mathilde îl întâlni pe omul acesta, văzu scrisoarea și adresa scrisă de mâna lui Julien. Intră în bibliotecă tocmai când portarul ieșea; scrisoarea se afla încă pe marginea mesei; foarte ocupat cu scrisul, Julien nu o pusese în sertar.
— Iată ce nu pot să îndur! strigă Mathilde, punând mâna pe scrisoare. Mă uitați cu totul, pe mine, care sunt soția dumneavoastră. Purtarea dumneavoastră e îngrozitoare, domnule.
La aceste cuvinte, orgoliul ei, uimit de îngrozitoarea necuviință a pasului făcut, o înăbuși; izbucni în lacrimi și curând lui Julien i se păru că nu mai poate respira. Surprins, uluit, Julien nu deslușea bine tot ce avea scena aceasta minunat și fericit pentru el. O ajută pe Mathilde să se așeze; ea se lăsa aproape cu totul în brațele lui. Prima clipă în care își dădu seama de mișcarea aceasta fu de o bucurie nemărginită. În a doua se gândi la Korasoff: „Pot să pierd totul printr-un singur cuvânt.”
Brațele i se înțepeniră, într-atât era de greu efortul impus de această strategie. „Nu mi-e îngăduit nici măcar să strâng la piept trupul acesta mlădios și încântător, altminteri ea mă disprețuiește și mă chinuiește. Ce fire îngrozitoare!”
Și, blestemând firea Mathildei, simțea că o iubește de o sută de ori mai mult; i se păru că ține în brațe o regină.
Răceala neclintită a lui Julien spori și mai mult durerea orgoliului care sfâșia inima domnișoarei de La Mole. Căci ea nu avea nici pe departe calmul necesar ca să caute să-i ghicească în ochi ce simțea pentru ea în clipa aceea. Și nu găsi tăria să-l privească în față; tremura de teamă să nu citească disprețul.
Așezată pe divanul din bibliotecă, nemișcată și cu capul întors în partea opusă lui Julien, Mathilde se zbătea în cele mai crunte suferințe cu care orgoliul și dragostea pot chinui o inimă omenească. Ce pas îngrozitor făcuse!
„Mi-a fost dat, nefericita de mine, să-mi văd respinse avansurile cele mai nerușinate! Și respinse de cine? adăuga orgoliul înnebunit de durere, respinse de o slugă a tatei.”
— Asta nu am s-o îngădui, spuse ea cu glas tare.
Și, ridicându-se furioasă, deschise sertarul mesei lui Julien, aflată la doi pași de ea. Dar rămase încremenită de groază în fața celor opt sau zece scrisori nedesfăcute și aidoma în toate cu scrisoarea adusă de portar. Pe toate plicurile recunoscu scrisul lui Julien, mai mult sau mai puțin contrafăcut.
— Așadar, strigă Mathilde, ieșindu-și din minți, nu numai că sunteți în relații bune cu ea, dar o mai și disprețuiți. Dumneavoastră, un om de nimic, s-o disprețuiți pe doamna mareșal de Fervaques! Ah! iartă-mă, dragul meu, adăugă ea, aruncându-i-se la picioare, disprețuiește-mă dacă vrei, dar iubește-mă, nu mai pot să trăiesc fără dragostea ta.
Și se prăbuși, cu totul leșinată.
„Iat-o, așadar, pe orgolioasa aceasta la picioarele mele!” își spuse Julien.