Do not give dalliance Too much the rein: the strongest oaths are straw To the fire i’ the blood.
TEMPEST [1]
Cam pe la miezul nopții, pe când ieșeau din salon, Julien găsi prilejul să-i spună iubitei sale:
— La noapte nu ne vedem. Soțul tău are bănuieli... Aș putea să jur că scrisoarea aceea lungă, pe care o citea oftând, e o scrisoare anonimă.
Din fericire, Julien își încuia odaia cu cheia. Doamnei de Rênal îi trăsni ideea nebună că avertismentul lui n-ar fi decât un pretext ca să n-o vadă. Își pierdu cu desăvârșire mințile și, la ora obișnuită, veni la ușa lui. Julien, care auzise zgomotul pe coridor, suflă neîntârziat în lampă. Cineva se căznea să-i deschidă ușa. Să fie doamna de Rênal? Să fie soțul gelos?
A doua zi, de cu zori, bucătăreasa, care îl ocrotea pe Julien, îi aduse o carte pe a cărei copertă el citi aceste cuvinte scrise în italienește: Guardate alla pagina 130 [2].
Pe Julien imprudența aceasta îl înfricoșă. Căută pagina 130 și găsi, prinsă cu un ac, scrisoarea de mai jos, scrisă în grabă, scăldată în lacrimi și cu numeroase greșeli de ortografie. De obicei, doamna de Rênal scria foarte îngrijit: amănuntul acesta îl mișcă și-l făcu să uite pentru o clipă groaznica ei lipsă de prevedere.
„N-ai vrut să mă primești în noaptea asta? Sunt clipe când îmi vine a crede că nu ți-am citit niciodată până în fundul sufletului. Privirile tale mă înspăimântă. Mi-e frică de tine. Doamne! oare nu m-ai iubit niciodată? Atunci soțul meu n-are decât să ne descopere dragostea și să mă închidă pe vecie într-o temniță, la țară, departe de copiii mei. Poate că așa vrea Dumnezeu. M-aș prăpădi curând. Dar tu ai fi un monstru!
Nu mă iubești? Te-au plictisit nebuniile, remușcările mele, nelegiuitule?! Vrei să mă pierzi? Îți spun eu, lesne, cum. Du-te, arată scrisoarea asta în tot orașul, sau mai bine arat-o numai domnului Valenod. Spune-i că te iubesc, ba nu, să nu rostești asemenea blasfemie, spune-i că te ador, că pentru mine viața n-a început decât în clipa când te-am văzut; că în cele mai nebunești ceasuri ale tinereții mele nici n-am visat măcar fericirea pe care ți-o datorez; că ți-am jertfit viața mea și îți jertfesc sufletul meu. Tu știi că-ți jertfesc și mai mult chiar. Dar se pricepe oare omul acela la jertfe? Spune-i, spune-i ca să-i faci în ciudă, că puțin îmi pasă de toți răuvoitorii și că pentru mine nu există decât o singură nenorocire pe lumea asta, nenorocirea de a-l vedea schimbându-se pe singurul om care mă leagă de viață. Ce fericire pentru mine să o pierd, să i-o pot dărui ca jertfă și să nu mă mai tem pentru copiii mei.
Fii sigur, scumpul meu, că dacă există o scrisoare anonimă, ea vine de la ființa asta odioasă, care vreme de șase ani m-a urmărit cu vocea-i grosolană, povestindu-mi despre cum știe să sară călare, despre înfumurarea lui neroadă, înșiruindu-mi la nesfârșit toate însușirile lui.
Dar există, într-adevăr, o scrisoare anonimă? Răule, iată ce voiam să discut cu tine. Dar nu, bine ai făcut. Strângându-te în brațe, poate pentru cea din urmă oară, n-aș fi putut niciodată să discut cu mintea limpede, cum fac atunci când sunt singură. De acum înainte, fericirea noastră nu va mai fi atât de ușoară. Te va necăji asta? Da, în zilele când nu vei primi vreo carte plăcută de la domnul Fouqué. Jertfa s-a împlinit; mâine, fie că există sau nu o anonimă, îi voi spune și eu soțului meu că am primit una și că trebuie, de îndată, să-ți înlesnească plecarea printr-o răsplată generoasă, să găsească vreun pretext onorabil și, cât mai curând, să te trimită la rudele tale.
Vai, dragul meu, vom fi despărțiți cincisprezece zile, poate chiar o lună! Du-te; recunosc, vei suferi la fel de mult ca și mine. Dar, în sfârșit, iată singurul mijloc de-a înlătura urmările scrisorii anonime. Nu e prima pe care a primit-o soțul meu, și încă pe socoteala mea. Vai, cum mai râdeam până acum de ele!
Toată purtarea mea are drept scop să-l facă pe soțul meu să se gândească la faptul că scrisoarea vine de la domnul Valenod; sunt sigură că el a trimis-o. Dacă pleci de la noi, rămâi neapărat în Verrières. Am să fac în așa fel încât soțului meu să-i vină ideea să stea cincisprezece zile acolo, ca să le dovedească nerozilor că nu există răceală între mine și el. Odată la Verrières, împrietenește-te cu toată lumea, chiar și cu liberalii. Știu că toate doamnele te vor căuta.
Nu cumva să te cerți cu domnul Valenod, nici să nu-i tai urechile, cum spuneai într-o zi; dimpotrivă, poartă-te cât mai frumos cu el. Principalul e să se creadă la Verrières că vei intra la Valenod sau la oricare altul pentru educarea copiilor.
Asta n-o s-o rabde niciodată soțul meu. Dar chiar dacă va trebui s-o facă, ei bine, tu cel puțin vei locui la Verrières și te voi vedea uneori. Copiii mei, care te iubesc atât de mult, vor veni să te vadă. Doamne! simt că-mi iubesc și mai mult copiii fiindcă le ești drag. Ce remușcări! Cum au să sfârșească toate?... Mi se rătăcește mintea... În sfârșit, înțelegi cum să te porți; fii blând, politicos, nu-ți arăta disprețul oamenilor acestora neciopliți, te rog în genunchi: ei ne vor hotărî soarta. Nu te îndoi nicio clipă că soțul meu o să se poarte cu tine așa cum îi va porunci opinia publică.
Tu ai să-mi faci rost de scrisoarea anonimă; înarmează-te cu răbdare și cu o pereche de foarfece. Taie dintr-o carte cuvintele de mai jos, lipește-le apoi, cu clei de umezit cu saliva, pe coala de hârtie albăstruie pe care ți-o trimit alăturat; o am de la domnul Valenod. Așteaptă-te la o percheziție; arde paginile cărții ciuruite. Dacă nu găsești cuvinte gata făcute, ai răbdare și formează-le, literă cu literă. Ca să n-ai multă bătaie de cap, ți-am compus o scrisoare anonimă prea scurtă. Vai, dacă nu mă mai iubești, după cum mă tem, ce lungă trebuie să ți se pară scrisoarea mea!
SCRISOARE ANONIMĂ
«Doamnă,
Toate micile dumitale uneltiri sunt cunoscute; dar persoanele care au interes să le înăbușe sunt înștiințate. Dintr-un rest de prietenie, te sfătuiesc să te lepezi cu totul de țărănușul dumitale. Dacă ai să fii destul de cuminte s-o faci, soțul dumitale va crede că înștiințarea primită îl minte și-l vom lăsa în greșeala lui. Gândește-te că îți cunosc taina. Tremură, nefericito! Acum va trebui să umbli drept față de mine.»
Când vei termina de lipit cuvintele din scrisoare (ai recunoscut în ele felul de-a vorbi al directorului?), ieși din odaie în casă; ne vom întâlni.
Mă voi duce în sat și mă voi întoarce părând tulburată; de fapt, chiar voi fi așa. Doamne! ce îndrăznesc să fac! Și toate astea fiindcă ție ți s-a părut că ghicești o scrisoare anonimă. În sfârșit, cu fața răvășită, îi voi da soțului meu scrisoarea, spunându-i că mi-a înmânat-o un necunoscut. Tu du-te și te plimbă cu copiii pe drumul dinspre pădure și nu te întoarce până la ora mesei.
Din vârful stâncilor, poți vedea turnul hulubăriei. Dacă lucrurile merg bine, voi pune acolo o batistă albă; dacă nu, n-o să pun nimic.
Oare inima ta, nerecunoscătorule, n-o să te facă să găsești vreun mijloc de a-mi spune că mă iubești, înainte să pleci la plimbare? Orice s-ar întâmpla, fii sigur de-un lucru: după despărțirea noastră definitivă, n-am să mai trăiesc nicio zi măcar. Ah! mamă rea! Am scris două vorbe goale, dragă Julien. Nu le simt deloc; în clipa asta nu mă pot gândi decât la tine și le-am scris doar ca să nu mă dojenești. Acum, când sunt amenințată să te pierd, la ce m-aș mai preface? Da, mai bine să crezi că am inimă de fiară, decât să mint în fața bărbatului pe care îl ador! Am mințit destul în viața mea. Fie, te iert dacă nu mă mai iubești. N-am timp să-mi recitesc scrisoarea. Pentru mine mi se pare o nimica toată să plătesc cu viața zilele fericite petrecute în brațele tale. Tu știi că ele mă vor costa și mai mult.”
Note
[1] Frâu liber dezmierdării / Nu-i da prea mult: chiar legămintele cele mai trainice / Par paie pentru focul sângelui (engl.). Din Furtuna, de Shakespeare.
[2] Uită-te la pagina 130.