Castres, 1676. — Un frate tocmai și-a ucis sora în casa de alături de a mea; gentilomul acesta mai săvârșise o crimă. Tatăl lui, împărțindu-le în taină cinci sute de scuzi consilierilor, i-a salvat viața.
LOCKE, Călătorie în Franța
Ieșind de la episcopie, Mathilde nu șovăi să-i trimită un curier doamnei de Fervaques; teama de a se compromite n-o opri nicio clipă. Își conjura rivala să obțină pentru domnul de Frilair o scrisoare scrisă în întregime de mâna monseniorului, episcopul de ***. Merse până la a o ruga să vină ea însăși cât mai grabnic la Besançon. Gestul acesta era eroic din partea unui suflet gelos și mândru. După sfatul lui Fouqué, avusese prudența să nu-i vorbească lui Julien despre demersurile ei. Prezența ei îl tulbura și așa destul.
Mai cinstit în apropierea morții decât fusese în timpul vieții, avea remușcări nu numai față de domnul de La Mole, ci și față de Mathilde.
„Cum se poate? își spunea el. Alături de ea am clipe când gândul îmi fuge aiurea și chiar mă plictisesc. Ea se pierde pentru mine și astfel o răsplătesc! Să fiu oare un om rău?”
Întrebarea aceasta l-ar fi preocupat prea puțin pe când era ambițios; atunci, singura rușine în ochii lui era să nu izbutească.
Neliniștea lui sufletească în preajma Mathildei era cu atât mai puternică, cu cât îi inspira în clipa aceea patima cea mai neobișnuită și mai nebunească. Ea nu vorbea decât despre sacrificiile ciudate pe care voia să le facă pentru a-l salva. Înflăcărată de un sentiment de care era mândră și care îi biruia tot orgoliul, ar fi vrut să nu lase să treacă nicio clipă a vieții fără s-o umple cu vreo faptă extraordinară. Proiectele cele mai ciudate și mai primejdioase pentru ea umpleau lungile convorbiri cu Julien. Temnicerii, bine plătiți, o lăsau să domnească în închisoare. Gândurile Mathildei nu se mărgineau la sacrificarea reputației; puțin îi păsa să-și facă starea cunoscută întregii societăți. Să se arunce în genunchi înaintea trăsurii regelui, care mergea în galop, pentru a cere grațierea lui Julien, să atragă atenția monarhului, cu riscul de a fi strivită de o mie de ori, era una dintre cele mai neînsemnate himere visate de închipuirea ei exaltată și curajoasă. Prin prietenii ei aflați în slujba regelui, era sigură că va putea pătrunde în părțile rezervate ale parcului de la Saint-Cloud.
Julien se socotea prea puțin vrednic de atâta devotament; la drept vorbind, era obosit de eroism. L-ar fi mișcat mai mult o dragoste simplă, naivă și aproape sfioasă, pe când sufletul mândru al Mathildei avea mereu nevoie de ideea unui public și de ceilalți.
În mijlocul zbuciumului, al spaimelor pentru viața iubitului ei, căruia nu voia să-i supraviețuiască, Mathilde simțea nevoia tainică să uimească lumea prin nemărginita ei dragoste și prin măreția faptelor săvârșite.
Lui Julien îi era necaz că nu-l mișca deloc eroismul acesta. Ce-ar fi fost dacă ar fi cunoscut toate nebuniile cu care Mathilde împuia mintea devotată, dar cu desăvârșire rațională și mărginită, a bunului Fouqué?
Fouqué nu prea știa ce anume să condamne în devotamentul Mathildei; căci și el și-ar fi sacrificat întreaga avere și și-ar fi expus viața la cele mai mari primejdii ca să-l salveze pe Julien. Era uimit de mulțimea banilor risipiți de Mathilde. În primele zile, sumele cheltuite astfel îi impuseseră respect lui Fouqué, care avea față de bani toată venerația unui provincial.
Mai apoi, descoperi că planurile domnișoarei de La Mole se schimbau adesea și, spre marea lui ușurare, găsi un cuvânt cu care să înfiereze firea atât de obositoare pentru el: era schimbătoare. De la epitetul acesta până la cel de zăpăcită, cea mai grozavă injurie în provincie, nu e decât un pas.
„E ciudat, își spunea Julien într-o zi, pe când Mathilde ieșea din închisoare, e ciudat că o patimă atât de puternică, al cărei obiect sunt eu, mă lasă atât de rece! Și doar o adoram acum două luni! Citisem eu că apropierea morții te face să-ți pierzi interesul pentru orice, dar e groaznic să te simți ingrat și să nu te poți schimba. Sunt deci un egoist?”
Și își făcea, în privința aceasta, mustrările cele mai umilitoare.
Ambiția murise în sufletul lui, iar din cenușa ei se născuse o nouă patimă; el îi spunea remușcarea de a o fi ucis pe doamna de Rênal.
În realitate, era îndrăgostit nebunește de ea. Simțea o fericire neobișnuită atunci când, lăsat cu desăvârșire singur și fără teama de a fi întrerupt, putea să se lase în voia amintirii zilelor fericite petrecute odinioară la Verrières sau la Vergy. Cele mai mici întâmplări din vremurile acelea prea repede trecute aveau pentru el o prospețime și un farmec de neînvins. Nu se gândea niciodată la izbânzile lui din Paris; îl plictiseau.
Stările acestea, care se accentuau repede, fură în parte ghicite de gelozia Mathildei. Ea își dădea seama foarte limpede că trebuia să lupte împotriva dragostei de singurătate. Uneori, rostea cu spaimă numele doamnei de Rênal. Îl vedea pe Julien tresărind. Patima ei nu mai cunoscu de atunci nici margini, nici măsură.
„Dacă moare, voi muri și eu după el”, își spunea cu cea mai deplină sinceritate.
Ce-ar spune saloanele Parisului văzând o fată de rangul ei adorând până într-atât un iubit sortit morții? Ca să întâlnești asemenea sentimente, trebuia să te întorci la vremea eroilor; astfel de iubiri făceau să bată inimile din veacul lui Carol al IX-lea și al lui Henric al III-lea.
În mijlocul celor mai vii avânturi, când strângea la piept capul lui Julien, își spunea îngrozită: „Cum! Capul acesta fermecător ar fi sortit să cadă! Ei bine! adăuga înflăcărată de un eroism care nu era lipsit de fericire, buzele mele, care se apasă pe părul acesta frumos, vor fi înghețate în mai puțin de douăzeci și patru de ore după aceea.”
Amintirea acestor clipe de eroism și de îngrozitoare voluptate o înlănțuia cu o strânsoare de neînvins. Gândul sinuciderii, atât de copleșitor prin el însuși și până atunci atât de străin sufletului ei semeț, pătrunse în el și curând îl stăpâni cu o putere absolută.
„Nu, sângele strămoșilor mei nu s-a răcit coborând până la mine”, își spunea Mathilde cu mândrie.
— Am un hatâr să vă cer, îi spuse într-o zi iubitul ei: dați-vă copilul la o doică în Verrières; doamna de Rênal o va supraveghea.
— Ceea ce-mi spuneți e foarte crud...
Și Mathilde păli.
— E adevărat și îți cer de o mie de ori iertare! exclamă Julien, ieșind din visare și strângând-o în brațe.
După ce îi uscă lacrimile, se întoarse la ideea lui, dar cu mai multă îndemânare. Dăduse convorbirii o nuanță de filozofie melancolică. Vorbea despre viitorul care avea să se închidă atât de curând pentru el.
— Trebuie să recunoaștem, draga mea, că pasiunile sunt o întâmplare în viață, dar întâmplarea aceasta n-o întâlnești decât la sufletele superioare... În fond, moartea fiului meu ar însemna o fericire pentru orgoliul familiei dumneavoastră, iar subalternii vor ghici asta. Copilul acesta al durerii și al rușinii va fi neglijat... Sper că, după o trecere de timp pe care nu vreau s-o precizez, dar pe care am totuși curajul s-o întrezăresc, vă veți supune ultimelor mele sfaturi: vă veți mărita cu marchizul de Croisenois.
— Cum, dezonorată?
— Dezonoarea nu se va putea prinde de un nume ca al dumneavoastră. Veți fi o văduvă, văduva unui nebun, și atât. Merg mai departe: crima mea, nefiind săvârșită pentru bani, nu va fi dezonorantă. Poate că în vremea aceea vreun legiuitor filozof va fi obținut, învingând prejudecățile contemporanilor, desființarea pedepsei cu moartea. Și atunci un glas prietenesc va spune, drept pildă: «Iată, primul soț al domnișoarei de La Mole era un nebun, dar nu un om rău, nu un ticălos. A fost o absurditate să i se taie capul...» Și atunci amintirea mea nu va mai fi infamantă, cel puțin după câtăva vreme... Situația dumneavoastră în lume, averea și, îngăduiți-mi să vă spun, geniul dumneavoastră îl vor face pe domnul de Croisenois, devenit soțul dumneavoastră, să joace un rol la care singur n-ar fi putut să ajungă. El nu are decât obârșie nobilă și vitejie, iar aceste însușiri singure, deși ar fi fost de ajuns să dea un om desăvârșit în 1729, au devenit un anacronism un veac mai târziu și nu dau naștere decât la pretenții. Ca să ajungi în fruntea tinerimii franceze, mai trebuie și alte lucruri.
Caracterul dumneavoastră hotărât și întreprinzător va fi un sprijin pentru partidul politic în care vă veți vârî soțul. Veți putea astfel să le urmați pe Chevreuse și Longueville din vremea Frondei... Dar atunci, draga mea, focul ceresc care vă însuflețește în clipa aceasta se va fi răcit puțin. Îngăduiți-mi să vă spun, adăugă el după multe alte fraze pregătitoare, peste cincisprezece ani veți privi ca pe o nebunie scuzabilă, dar tot ca pe o nebunie, iubirea pe care ați avut-o pentru mine...
Se opri deodată și deveni visător. Se regăsea în fața acelei idei atât de jignitoare pentru Mathilde: „Peste cincisprezece ani, doamna de Rênal îl va adora pe fiul meu, iar dumneavoastră îl veți fi uitat.”