O idee ceva mai vie pare aici o grosolănie, într-atât s-au obișnuit cu vorbele serbede. Nenorocire celui care născocește vorbind!
FAUBLAS[1]
După mai multe luni de încercare, iată unde ajunsese Julien în ziua când intendentul casei îi înmână cel de-al treilea sfert al lefii. Domnul de La Mole îl însărcinase cu urmărirea administrării moșiilor sale din Bretania și Normandia. Julien călătorea adesea într-acolo. Tot el se ocupa, în calitate de șef, cu toată corespondența legată de faimosul proces împotriva marelui vicar Frilair. Pirard îl instruise în privința aceasta.
Pornind de la câteva cuvinte notate de marchiz pe marginea tuturor hârtiilor primite, Julien compunea scrisori care aproape totdeauna erau semnate.
La școala de teologie, profesorii se plângeau de prezența lui rară la cursuri, dar îl socoteau, totuși, printre elevii cei mai aleși. Treburile acestea felurite, duse cu toată râvna unei ambiții bolnăvicioase, alungaseră curând din obrajii lui Julien bujorii proaspeți cu care venise din provincie. Paloarea lui era socotită un merit în ochii tinerilor colegi seminariști; Julien îi găsi mult mai puțin răutăcioși, mai puțin robiți banului decât pe cei din Besançon; ei îl credeau bolnav de plămâni. Marchizul îi dăruise un cal.
Temându-se să nu fie întâlnit în plimbările lui călare, Julien le spusese că așa-i prescriseseră medicii. Părintele Pirard îl dusese prin mai multe cercuri de janseniști. Julien fu mirat; în mintea lui, ideea religiei era strâns legată cu a fățărniciei și cu speranța câștigului bănesc. Îi admiră pe oamenii aceștia cucernici și severi care nu se gândeau la buget. Câțiva janseniști se împrieteniseră cu el și-i dădeau sfaturi. O lume nouă i se deschidea în față. La janseniști cunoscu un conte Altamira, înalt de aproape șase picioare, liberal osândit la moarte în țara lui și evlavios. Contrastul acesta ciudat între evlavie și dragostea de libertate îl uimi.
Julien nu prea se avea bine cu tânărul conte. Norbert găsea că răspunde prea înțepat la ironiile câte unuia dintre prietenii săi. Julien, întrecând o dată sau de două ori măsura bunei-cuviințe, își impusese să nu-i mai vorbească niciodată domnișoarei Mathilde. În palatul La Mole, toți erau de o politețe desăvârșită față de el; și totuși se simțea căzut în dizgrație. Bunul-simț de provincial lămurea situația aceasta prin zicala grosolană: numai ce e nou e și frumos. Poate că era ceva mai clarvăzător decât în primele zile, sau poate că primele farmece ale politeței pariziene trecuseră.
De îndată ce lăsa lucrul, îl cuprindea o plictiseală de moarte; era urmarea pustiitoare a minunatei politeți, atât de măsurată, atât de perfect gradată după situație, care caracterizează înalta societate. O inimă cât de cât sensibilă simte vicleșugul.
Nici vorbă, i se poate lua în nume de rău provinciei tonul comun sau puțin politicos; dar când dau un răspuns, oamenii pun un pic de pasiune. În palatul La Mole, amorul-propriu al lui Julien nu era niciodată jignit; dar adesea, la sfârșitul unei zile, el simțea nevoia să plângă. În provincie, un chelner îți arată bunăvoință dacă ți se întâmplă ceva când intri în cafeneaua lui; dar dacă întâmplarea are ceva neplăcut pentru amorul tău propriu, plângându-te, chelnerul va repeta de zece ori cuvântul care te doare. La Paris, oamenii au delicatețea să se ascundă când râd, dar le rămâi totdeauna străin.
Trecem sub tăcere o sumedenie de mici fapte care l-ar fi făcut ridicol pe Julien, dacă n-ar fi fost oarecum mai prejos de ridicol. O sensibilitate nebună îl împingea să săvârșească mii de stângăcii. Toate plăcerile lui erau măsuri de precauție; trăgea zilnic cu pistolul, era unul dintre bunii elevi ai celor mai faimoși maeștri de arme. De îndată ce avea o clipă liberă, în loc s-o folosească citind, ca altădată, alerga la manej și cerea caii cei mai nărăvași. În plimbările cu maestrul de călărie, era aproape totdeauna trântit la pământ.
Marchizul îl prețuia din pricina muncii sârguincioase, a tăcerii și a inteligenței lui și, încetul cu încetul, îi încredința urmărirea tuturor afacerilor ceva mai greu de descurcat. În clipele când ambiția lui nemăsurată îi mai dădea răgaz, marchizul făcea afaceri cu multă pricepere; având putința să afle ultimele știri, câștiga mai totdeauna la bursă. Cumpăra case, păduri, dar își ieșea repede din sărite. Dăruia sute de ludovici și intenta procese pentru sute de franci. Bogătașii care au o fire mândră caută distracția și nu câștigul în afaceri. Marchizul avea nevoie de un șef de stat-major care să-i pună într-o ordine clară și ușor de priceput toate afacerile bănești.
Doamna de La Mole, deși avea un caracter atât de cumpănit, râdea uneori de Julien. Doamnele din lumea mare nu pot să sufere neprevăzutul pricinuit de sensibilitate, căci este antipodul bunei-cuviințe. De două sau de trei ori, marchizul îi luă apărarea: „Dacă e caraghios în salonul dumitale, în schimb e neîntrecut în birou.” Julien, la rândul lui, crezu că înțelege taina marchizei. Ea binevoia să se intereseze de tot, de îndată ce i se anunța sosirea baronului de La Joumate. Baronul era o ființă rece, cu o înfățișare nepăsătoare. Mic de stat, slab, urât, foarte elegant, își trecea viața la Castel și, în general, nu spunea niciodată nimic despre nimic. Acesta îi era felul de a gândi. Iar doamna de La Mole ar fi fost nespus de fericită, pentru prima oară în viață, dacă l-ar fi putut însura cu fiica ei.
Note
[1] Citat din romanul Iubirile cavalerului de Faublas de scriitorul Louvet de Couvray. Cartea este o frescă spirituală a moravurilor societății franceze a secolului al XVIII-lea.