Yet Julia's very coldness still was kind, And tremulously gentle her small hand Withdrew itself from his, but left behind, A little pressure, thrilling, and so bland And slight, so very slight that to the mind, 'Twas but a doubt. [1]
DON JUAN, c. I, st. 71
Dar trebui, totuși, să se arate și la Verrières. Când ieși de la parohie, o întâmplare fericită i-l scoase în cale lui Julien pe domnul Valenod, căruia se grăbi să-i povestească despre mărirea lefii.
Întors la Vergy, nu ieși în grădină decât atunci când se înnoptă de-a binelea. Inima îi era istovită din pricina numeroaselor emoții puternice care îl frământaseră în timpul zilei.
„Ce-am să le spun?” se întreba el neliniștit, gândindu-se la cele două doamne. Și nu-și dădea seama că sufletul i se afla exact la nivelul măruntelor împrejurări care, de obicei, stârnesc tot interesul femeilor. De multe ori Julien i se părea de neînțeles doamnei Derville și chiar prietenei ei, iar el, la rândul lui, nu pricepea decât pe jumătate ce spuneau ele. Iată urmarea forței și, dacă îmi e îngăduit să vorbesc astfel, a măreției avânturilor patimii ce-i zbuciuma sufletul de tânăr ambițios. Pentru ființa aceasta ciudată aproape că nu exista zi fără furtună.
Intrând în grădină în seara aceea, Julien era dispus să se ocupe de gândurile frumoaselor verișoare. Ele îl așteptau cu nerăbdare. Julien se așeză la locul obișnuit, lângă doamna de Rênal. Curând se făcu întuneric beznă. Julien se gândi să prindă mânuța albă pe care o vedea de multă vreme lângă el, rezemată de spătarul unui scaun. Doamna de Rênal șovăi puțin, apoi își retrase mâna într-un fel care vădea supărare. Julien era gata să se dea bătut și să continue voios conversația, când îl auzi apropiindu-se pe domnul de Rênal.
Lui Julien îi mai răsunau încă în urechi cuvintele grosolane rostite dimineață.
„N-aș putea să-mi bat joc de domnul ăsta copleșit de toate fericirile pe care ți le dă averea, luându-i soția de mână chiar de față cu el? se întrebă Julien. Da, am să i-o fac, eu, cel pe care l-a disprețuit atâta.”
Din clipa aceea, liniștea, atât de puțin potrivită firii lui Julien, se spulberă; dori din toată inima ca doamna de Rênal să-și lase mâna într-a lui, și nu se mai putu gândi la altceva.
Domnul de Rênal vorbea mânios despre politică; doi sau trei industriași din Verrières se îmbogățeau, hotărât lucru, mai mult decât el și voiau să i se împotrivească în alegeri. Doamna Derville îl asculta. Julien, enervat de vorbăria primarului, își apropie scaunul de al doamnei de Rênal. Întunericul îi ascundea toate mișcările, așa că îndrăzni să-și pună mâna lângă frumosul braț pe care rochia îl lăsa gol. Tulburat, nemaiștiind ce face, își apropie obrazul de brațul acela frumos și îndrăzni să-și lipească buzele de el.
Doamna de Rênal se înfioră. Soțul ei se afla la patru pași; se grăbi să-i dea mâna lui Julien, împingându-l totodată ceva mai departe. Cum domnul de Rênal își continua ocările împotriva oamenilor de nimic și a iacobinilor care se îmbogățesc, Julien se aplecă peste mâna lăsată în voia lui și o acoperi cu sărutări pătimașe, sau cel puțin socotite astfel de către doamna de Rênal. Și totuși, chiar în ziua aceea nefericită, biata femeie avusese dovada că bărbatul pe care îl adora fără să și-o mărturisească iubea pe altcineva! Tot timpul cât lipsise Julien, ea se aflase pradă unei deznădejdi fără margini, care îi dăduse de gândit.
„Iubesc, oare? se întreba ea. Să fiu oare îndrăgostită? Eu, femeie măritată, să fiu îndrăgostită! Dar pentru soțul meu nu am simțit niciodată nebunia asta întunecată care mă face să nu-mi pot dezlipi gândul de la Julien. De fapt, el nu-i decât un copil, plin de respect pentru mine. Rătăcirea asta va fi trecătoare. Ce-i pasă soțului meu de sentimentele pe care le-aș putea nutri față de tânărul acesta? Pe domnul de Rênal l-ar plictisi discuțiile mele cu Julien despre tot felul de lucruri de-ale închipuirii. El nu se gândește decât la afaceri. Și nu-i fur nimic, ca să-i dărui lui Julien.”
Nici urmă de fățărnicie nu pătase curățenia sufletului ei naiv, rătăcit de o patimă nemaiîncercată încă până atunci. Se înșela, și totuși, fără să-și dea seama, un fior de virtute o înfricoșa. Acesta îi era zbuciumul când Julien se ivi în grădină. Îi auzi glasul și, aproape în aceeași clipă, îl văzu așezându-se lângă ea. Iar inima îi fu răpită de încântătoarea fericire care, de cincisprezece zile, mai mult o uimea decât o ispitea. Totul i se părea nou și neașteptat. Și, cu toate acestea, după câteva clipe se întrebase: „E de-ajuns, așadar, să-l am pe Julien lângă mine ca să-i iert toate păcatele?” Se înfricoșase. Atunci își retrăsese mâna de lângă a lui.
Sărutările pătimașe, așa cum nu mai simțise niciodată, o făcură să uite deodată că el poate iubea o altă femeie. Curând, Julien nu i se mai păru vinovat. Faptul că străpungătoarea durere iscată de bănuială încetase, cât și prezența unei fericiri pe care nici măcar n-o visase vreodată îi dăruiră extazul iubirii și o veselie nebună. Seara aceea a fost încântătoare pentru toată lumea, în afară de primarul din Verrières, care nu-și putea uita industriașii îmbogățiți. Julien nu se mai gândea la întunecata lui ambiție și nici la planurile atât de greu de îndeplinit. Pentru prima dată în viață era stăpânit de puterea frumuseții. Pierdut într-o visare nedeslușită și blândă, atât de străină firii lui, strângând încetișor mâna care îi plăcea pentru că i se părea de o frumusețe desăvârșită, asculta ca în vis freamătul frunzelor de tei foșnind la adierea nopții și hămăitul depărtat al câinilor de la moara de pe Doubs.
Dar emoția aceasta era o plăcere, și nu o pasiune. De cum intră în odaia lui, Julien nu-și mai dorea decât o singură fericire: aceea de a-și lua cartea favorită. Când ai douăzeci de ani, gândul la lume și la impresia pe care trebuie să o faci asupra ei e mai important decât orice.
Cu toate astea, lăsă cartea curând. Tot chibzuind asupra victoriilor lui Napoleon, observase ceva nou în propria lui victorie. „Da, am câștigat o bătălie, își spuse el, dar trebuie s-o folosesc, trebuie să-i strivesc trufia gentilomului ăstuia orgolios, atâta timp cât bate în retragere. Așa ar fi făcut și Napoleon. Trebuie să-i cer un concediu de trei zile ca să mă duc să-l văd pe prietenul meu Fouqué. Dacă nu mi-l dă, îl sperii iar cu plecarea, dar n-o să se împotrivească.”
Doamna de Rênal nu putu închide ochii toată noaptea. I se păru că până atunci nu trăise. Nu putea înceta să se gândească la fericirea de a-l simți pe Julien acoperindu-i mâna cu sărutări înflăcărate.
Deodată îi veni în minte groaznicul cuvânt: adulter. Toate câte le poate aduce desfrânarea cea mai josnică pentru a murdări ideea despre dragostea simțurilor i se îngrămădiră în suflet. Gândurile acestea voiau să-i terfelească icoana gingașă și divină pe care și-o făurea despre Julien și despre fericirea de a-l iubi. Viitorul i se înfățișa în culori înfricoșătoare. Se vedea vrednică de dispreț.
Fu o clipă groaznică. Sufletul i se rătăci în ținuturi necunoscute. În ajun, gustase o fericire nemaiîntâlnită. Și acum se pomeni dintr-odată prăbușită într-o deznădejde cumplită. Fiindcă nu mai cunoscuse asemenea chinuri, ele îi tulburară mintea. Și o clipă îi trecu prin minte să-i mărturisească soțului că-i e teamă să nu se fi îndrăgostit cumva de Julien. Așa, ar fi vorbit despre el. Din fericire, își aminti o povață dată de mătușa ei în ajunul cununiei. Era vorba despre primejdia destăinuirilor făcute unui soț care, la urma urmei, e un stăpân. În durerea ei, doamna de Rênal își frângea mâinile.
Se lăsă târâtă la voia întâmplării de imagini contradictorii și dureroase. Când se temea că nu-i iubită, când o tortura ideea înfiorătoare a păcatului, ca și cum a doua zi avea să fie legată la stâlpul infamiei, în piața publică din Verrières, cu o tăbliță explicând lumii adulterul săvârșit.
Doamna de Rênal n-avea deloc experiența vieții; chiar fiind cu desăvârșire trează și cu mintea limpede, și tot n-ar fi văzut nicio deosebire între a fi vinovată în fața lui Dumnezeu și a fi copleșită în public de semnele cele mai zgomotoase ale oprobriului tuturor.
Când groaznica idee a adulterului și toată mârșăvia pe care, în mintea ei, păcatul acesta o aducea după sine îi lăsau o clipă de răgaz, și când visa la plăcerea de a trăi alături de Julien tot atât de nevinovat ca și până atunci, se pomenea sfâșiată de gândul chinuitor că Julien iubește o altă femeie. Îi vedea încă paloarea de atunci, când se temuse să nu-i piardă portretul sau să n-o compromită lăsându-l să fie văzut. Pentru prima oară zărise spaima pe chipul lui atât de liniștit și de nobil. Niciodată nu se arătase atât de mișcat pentru ea sau pentru copiii ei. Și durerea aceasta sporită atinse cea mai mare intensitate din câte poate să îndure sufletul omenesc. Fără să-și dea seama, doamna de Rênal țipă atât de tare, încât își trezi camerista. Pe neașteptate, văzu lângă pat licărirea unei lumini și o recunoscu pe Élisa.
— Pe tine te iubește? îi strigă ea, înnebunită.
Camerista, mirată de groaznica tulburare în care își găsise stăpâna, nu dădu, din fericire, nicio atenție ciudatelor ei cuvinte. Doamna de Rênal simți că făcuse o imprudență.
— Am febră, îi spuse ea, și cred că delirez puțin. Rămâi lângă mine.
Nevoia de-a se stăpâni o trezi de-a binelea. Și atunci își dădu seama că e mai puțin nefericită decât credea; judecata cumpătată își reluă locul pe care i-l răpise starea de somnolență. Ca să scape de privirea fixă a cameristei, îi porunci să-i citească ziarul și, în șușotitul monoton al vocii Élisei, care-i citea un lung articol din La Quotidienne, doamna de Rênal luă hotărârea virtuoasă de-a se purta față de Julien cu o răceală desăvârșită atunci când îl va revedea.
Note
[1] Dar Iulia, chiar în răceala ei / Păstra un freamăt binevoitor / Și mâna-i mică șovăind ușor / Când se retrase din a lui, cuminte / Lăsă parcă amprenta unui dor / O apăsare dulce, de fior / Atât de gingașă, încât în minte / Rămaseră doar îndoieli (engl.).