Iar odată ce se convinsese de-a binelea de nerozia și de măgăria starețului, el o scotea la capăt de obicei destul de bine, spunând negru la ce era alb, și alb la ce era negru.
LICHTEMBERG[1]
Instrucțiunile rusești recomandau cu toată tăria să nu contrazică niciodată în discuții persoana căreia îi scria. Nu trebuia să iasă, sub niciun motiv, din rolul admirației celei mai extatice; scrisorile porneau întotdeauna de la această presupunere.
Într-o seară, la Operă, în loja doamnei de Fervaques, Julien ridica în slăvi baletul Manon Lescaut. Singura lui pricină de a vorbi astfel era că îl găsea neînsemnat. Doamna mareșal spuse că baletul era cu mult mai prejos de romanul abatelui Prévost.
„Cum! gândi Julien, mirat și amuzat, o persoană de o virtute atât de înaltă să laude un roman!” De două sau trei ori pe săptămână, doamna de Fervaques își mărturisea disprețul cel mai deplin pentru scriitorii care, cu ajutorul acestor opere searbede, caută să strice un tineret care, vai! e și așa prea înclinat spre rătăcirile simțurilor.
— În acest gen imoral și primejdios, Manon Lescaut, continuă doamna mareșal, ocupă, se spune, unul dintre primele locuri. Slăbiciunile și chinurile meritate ale unei inimi foarte vinovate sunt zugrăvite, se spune, cu un adevăr adânc; ceea ce nu-l împiedică pe Bonaparte al dumneavoastră să declare la Sfânta Elena că e un roman scris pentru lachei.
Cuvintele acestea îi redară sufletului lui Julien întreaga lui vioiciune. „Cineva a vrut să mă piardă în ochii doamnei mareșal; i s-a vorbit despre entuziasmul meu pentru Napoleon. Lucrul a supărat-o destul ca să cedeze ispitei de a mă face să-l simt.” Descoperirea îl amuză toată seara și îl făcu amuzant.
Pe când își lua rămas-bun de la doamna mareșal în vestibulul Operei:
— Amintiți-vă, domnule, îi spuse ea, că nu trebuie să-l iubești pe Bonaparte când mă iubești pe mine; cel mult îl poți accepta ca pe o necesitate impusă de Providență. De altfel, omul acesta n-avea un suflet destul de mlădios ca să simtă capodoperele artelor.
„Când mă iubești pe mine! își repeta Julien; asta nu înseamnă nimic, sau înseamnă totul. Iată niște taine ale vorbirii pe care sărmanii noștri provinciali nu le cunosc.” Și se gândi multă vreme la doamna de Rênal, copiind o scrisoare nesfârșită către doamna mareșal.
— Cum se face, îi spuse ea a doua zi, afectând o nepăsare care lui i se păru prost jucată, cum se face că îmi vorbiți despre Londra și despre Richemond într-o scrisoare compusă ieri-seară, pe cât se pare, la ieșirea de la Operă?
Julien se simți încurcat; copiase rând cu rând scrisoarea fără să se gândească la ce scria, și se vede că uitase să înlocuiască Londra și Richemond, aflate în original, prin Paris și Saint-Cloud. Începu două sau trei fraze, dar nu izbuti să le ducă până la capăt; abia se stăpânea să nu râdă în hohote. În cele din urmă, căutându-și cuvintele, ajunse la această idee:
— Înflăcărat de discutarea celor mai sublime, celor mai înalte năzuințe ale sufletului omenesc, sufletul meu, când vă scriam, s-ar fi putut să aibă o clipă de rătăcire.
„Am impresionat-o, își spuse el, deci pot să-mi cruț plictiseala din restul serii.” Și părăsi în goană reședința de Fervaques. Seara, recitind originalul scrisorii copiate în ajun, ajunse foarte repede la pasajul fatal, în care tânărul rus vorbea despre Londra și despre Richemond. Julien se miră văzând că scrisoarea era aproape drăgăstoasă.
Contrastul dintre ușurința aparentă a cuvintelor lui și adâncimea sublimă, aproape apocaliptică, a scrisorilor îl înălțase în ochii doamnei mareșal. Ei îi plăcea, mai ales, lungimea frazelor; nici urmă de stilul acela săltăreț, pus la modă de Voltaire, omul atât de imoral! Deși tânărul nostru făcea pe dracu în patru ca să alunge orice fel de bun-simț din cuvintele lui, ele mai aveau o nuanță antimonarhică și nelegiuită care nu-i scăpa doamnei de Fervaques. Înconjurată de persoane morale până în vârful degetelor, dar care deseori n-aveau măcar o idee într-o seară, doamna mareșal era foarte sensibilă la tot ce semăna a noutate; dar, totodată, socotea de datoria ei să se arate jignită de noutăți. Defectul acesta ea îl numea: a păstra amprenta nesăbuinței secolului…
Dar asemenea saloane merită văzute numai când ai de cerut ceva. Fără îndoială, cititorul împărtășește toată plictiseala vieții fără interes pe care o ducea Julien. Acestea sunt întinderile pustii ale călătoriei noastre.
În tot timpul pe care episodul Fervaques îl răpise din viața lui Julien, domnișoara de La Mole trebuia să facă sforțări ca să nu se gândească la el. Sufletul ei era pradă unor lupte înverșunate: uneori se măgulea cu gândul că îl disprețuiește pe tânărul acesta atât de trist; dar, fără voia ei, conversația lui o captiva. Ceea ce o uimea mai ales era prefăcătoria lui desăvârșită; nu-i spunea doamnei mareșal niciun cuvânt care să nu fie o minciună sau, cel puțin, o ascundere îngrozitoare a felului său de a gândi, pe care Mathilde îl cunoștea atât de bine în aproape toate privințele. Machiavelismul acesta o izbea. „Ce adâncime! își spunea ea; ce deosebire față de neghiobii emfatici sau de pungașii de rând, ca domnul Tanbeau, care vorbesc la fel!”
Totuși, Julien avea zile îngrozitoare. Se arăta zilnic în salonul doamnei mareșal ca să îndeplinească cea mai chinuitoare dintre îndatoriri. Sforțările de a juca un rol sfârșeau prin a-i răpi sufletului orice putere. Deseori, noaptea, străbătând curtea imensă a reședinței de Fervaques, numai prin tăria caracterului și prin raționamente izbutea să se țină cât de cât deasupra deznădejdii.
„Am biruit deznădejdea la seminar, își spunea; și totuși, ce perspectivă îngrozitoare aveam atunci! Izbuteam sau nu să-mi fac un viitor, în amândouă cazurile mă vedeam silit să-mi petrec toată viața în tovărășia apropiată a tot ce e mai vrednic de dispreț și mai dezgustător sub soare. Primăvara următoare, numai după unsprezece luni scurte, eram poate cel mai fericit dintre tinerii de vârsta mea.”
Dar foarte adesea toate aceste frumoase raționamente n-aveau niciun efect împotriva realității îngrozitoare. În fiecare zi o vedea pe Mathilde la dejun și la cină. Din numeroasele scrisori pe care i le dicta domnul de La Mole, știa că ea se află în preajma căsătoriei cu domnul de Croisenois. Tânărul acesta frumușel începuse chiar să vină de două ori pe zi în palatul La Mole; privirea geloasă a unui amant părăsit îi urmărea toate mișcările.
Când i se părea că domnișoara de La Mole se purta frumos cu logodnicul ei, atunci când intra în camera lui, Julien nu se putea împiedica de a-și privi cu drag pistoalele.
„Ah! cât de înțelept aș fi, își spunea, dacă mi-aș rupe monograma de pe rufe și m-aș duce în vreo pădure pustie, la douăzeci de leghe de Paris, ca să pun capăt vieții ăsteia ticăloase! Necunoscut de nimeni prin partea locului, cincisprezece zile nimeni n-ar afla de moartea mea; și, după cincisprezece zile, cine s-ar mai gândi la mine!”
Judecata, nici vorbă, era foarte înțeleaptă. Dar a doua zi era de ajuns doar brațul Mathildei, zărit între mâneca rochiei și mănușă, ca să-l cufunde pe tânărul nostru filozof în amintirile cele mai amare, amintiri care, totuși, îl legau de viață. „Ei bine, își spunea el atunci, am să urmez până la capăt planurile rusului. Cum au să se sfârșească oare toate astea? Cât despre doamna mareșal, fără îndoială, după ce am să copiez aceste cincizeci și trei de scrisori, n-am să-i mai scriu niciun rând. Iar Mathildei, aceste șase săptămâni în care am jucat o comedie atât de penibilă, sau nu-i vor schimba cu nimic mânia, sau îmi vor aduce o clipă de împăcare. Doamne! Aș muri de fericire atunci!” Și nu putea să-și ducă până la capăt gândul.
Abia după o lungă visare izbutea iar să chibzuiască. „Voi dobândi, așadar, își spunea, o zi de fericire, după care vor reîncepe asprimile ei născute, vai! din slaba mea putere de a-i plăcea, și nu-mi va mai rămâne niciun mijloc, voi fi distrus, pierdut pentru vecie… Ce garanție poate să-mi dea ea, când are o asemenea fire? Vai! Puținul meu merit răspunde la toate. Mă voi purta fără eleganță, felul meu de a vorbi va fi greoi și monoton. Doamne! De ce sunt eu cel care sunt?”
Note
[1] Lichtenberg (1742–1799), fizician și scriitor iluminist german.