Nu vă așteptați la slăbiciune din partea mea. M-am răzbunat. Am meritat moartea și, acum, iată-mă. Rugați-vă pentru sufletul meu.
SCHILLER
Julien rămase locului; nu mai vedea. Când își veni puțin în fire, văzu cum toți credincioșii fugeau din biserică; preotul părăsise altarul. Julien porni cu pași destul de înceți în urma câtorva femei care fugeau țipând. Una dintre ele, vrând să fugă mai repede decât celelalte, îl îmbrânci puternic; Julien căzu. Picioarele i se încurcaseră într-un scaun răsturnat de mulțime; când se ridică, simți că-l strânge cineva de gât; era un jandarm în mare ținută, care îl aresta. Fără să-și dea seama, Julien vru să-și caute pistoalele mici, dar un al doilea jandarm îi apucă brațele.
Îl duseră la închisoare. Intrară într-o încăpere, îi puseră fiare la mâini și îl lăsară singur; ușa se închise după el cu cheia răsucită de două ori; toate acestea se petrecură foarte repede, iar el rămase nesimțitor.
— Zău, s-a sfârșit totul, spuse el cu glas tare, trezindu-se la realitate… Da, peste cincisprezece zile, ghilotina… Sau să-mi iau singur zilele până atunci.
Mai departe nu se putea gândi; i se părea că i se strânge capul cu putere. Se uită să vadă dacă nu-l ține cineva. După câteva clipe, căzu într-un somn adânc.
Doamna de Rênal nu fusese rănită mortal. Primul glonț îi străpunsese pălăria; al doilea foc fusese tras pe când se întorcea. Glonțul o lovise în umăr și, lucru uimitor, fusese azvârlit de osul umărului, pe care totuși îl rupsese, într-un stâlp gotic, din care desprinsese o bucată uriașă de piatră.
Când, după un pansament lung și dureros, chirurgul, om grav, îi spuse doamnei de Rênal: „Răspund de viața dumneavoastră ca de a mea”, ea fu adânc mâhnită. De multă vreme își dorea sincer moartea. Scrisoarea pe care i-o impusese confesorul ei de acum și pe care i-o scrisese domnului de La Mole dăduse ultima lovitură ființei acesteia slăbite de o nefericire prea statornică. Nefericirea era lipsa lui Julien; ea o numea remușcare. Duhovnicul, tânăr preot virtuos și plin de râvnă, sosit de curând de la Dijon, nu se înșela în privința aceasta.
„Să mor astfel, dar nu de mâna mea, nu e un păcat, gândea doamna de Rênal. Dumnezeu mă va ierta poate că mă bucur de moartea mea.” Nu îndrăznea să adauge: „Și să mor de mâna lui Julien e culmea fericirii.”
De îndată ce scăpă de prezența chirurgului și a tuturor prietenilor veniți în grabă, trimise s-o cheme pe Élisa, camerista ei.
— Temnicerul, îi spuse ea, roșind mult, e un om crud. Fără îndoială, are să-l chinuie, crezând că astfel îmi face pe plac… Nu pot îndura gândul acesta. N-ai putea să te duci, ca din partea ta, să-i dai temnicerului pachețelul acesta, în care sunt câțiva ludovici? Să-i spui că religia nu-i îngăduie să-l chinuie… Mai ales să nu vorbească despre banii trimiși.
Împrejurării de care tocmai am vorbit îi datoră Julien omenia temnicerului din Verrières; era tot domnul Noiroud, desăvârșitul partizan al guvernului, pe care l-am văzut atât de speriat de prezența domnului Appert.
Un judecător se arătă în închisoare.
— Am ucis cu premeditare, îi spuse Julien; am cumpărat pistoalele și le-am pus să fie încărcate la cutare armurier. Articolul 1342 din Codul penal e limpede, merit moartea și o aștept.
Judecătorul, mirat că i se răspunde astfel, voi să-i pună mai multe întrebări ca să-l facă pe acuzat să se încurce în răspunsuri.
— Dar nu vedeți, îi spuse Julien zâmbind, că mă fac atât de vinovat cât puteți dori? Hai, domnule, n-o să scăpați prada pe care o urmăriți. O să aveți plăcerea de a condamna. Scutiți-mă de prezența dumneavoastră.
„Îmi mai rămâne de îndeplinit o îndatorire plictisitoare, gândi Julien; trebuie să-i scriu domnișoarei de La Mole.”
„M-am răzbunat, îi spunea el în scrisoare. Din nefericire, numele meu va apărea în ziare și nu pot să scap incognito din lumea asta. Peste două luni voi muri. Răzbunarea a fost la fel de crudă ca și durerea de a fi despărțit de dumneavoastră. Din clipa asta îmi interzic să vă mai scriu sau să vă rostesc numele. Nu pomeniți niciodată despre mine, nici chiar fiului meu: tăcerea e singurul mijloc de a mă cinsti. Pentru cei mai mulți oameni voi fi un ucigaș de rând… Îngăduiți-mi să spun adevărul în clipa aceasta supremă: mă veți uita. Marea nenorocire, despre care vă sfătuiesc să nu spuneți o vorbă niciunei ființe vii, va secătui pentru mulți ani tot ce vedeam romantic și prea aventuros în firea dumneavoastră. Erați făcută să trăiți alături de eroii Evului Mediu; dovediți tăria lor de caracter. Ceea ce trebuie să se întâmple să fie împlinit în taină și fără să vă compromită. Veți lua un nume fals și nu vă veți destăinui nimănui. Dacă vă trebuie neapărat ajutorul unui prieten, vi-l las pe părintele Pirard.
Nu vorbiți cu nimeni altul și mai cu seamă cu cei din clasa dumneavoastră: de Luz, Caylus.
La un an după moartea mea, măritați-vă cu domnul de Croisenois; vă rog, v-o poruncesc ca soț. Nu-mi scrieți, n-aș răspunde. Mult mai puțin rău decât Iago, pe cât mi se pare, voi spune ca el: From this time forth I never will speak word.[1]
Nu voi mai fi văzut nici vorbind, nici scriind; veți fi primit ultimele mele cuvinte, ca și ultimele mele adorări.
J. S.”
După ce trimise această scrisoare, Julien, revenit puțin în fire, fu pentru prima oară foarte nefericit. Fiecare dintre speranțele ambiției trebui să fie smulsă pe rând din inima lui de marele cuvânt: „Voi muri.” Moartea, în sine, nu era îngrozitoare în ochii lui. Viața lui întreagă nu fusese decât o lungă pregătire pentru nenorocire și avusese grijă să n-o uite pe aceea care e socotită cea mai mare dintre toate.
„Cum! își spunea, dacă peste șaizeci de zile ar trebui să mă bat în duel cu un om foarte îndemânatic la arme, aș avea slăbiciunea de a mă gândi mereu la asta, cu groaza în suflet?” Petrecu mai bine de un ceas căutând să se cunoască bine în această privință. Când văzu limpede în sufletul său și adevărul îi apăru înaintea ochilor la fel de deslușit ca unul dintre stâlpii închisorii, se gândi la remușcare!
„De ce aș avea-o? Am fost jignit într-un chip îngrozitor; am ucis, merit moartea, dar asta e tot. Mor după ce mi-am încheiat socotelile cu omenirea. Nu las nicio îndatorire neîmplinită, nu-i datorez nimănui nimic; moartea mea n-are nimic rușinos în afară de unealta ei: e adevărat, numai aceasta e din plin de ajuns pentru rușinea mea în ochii burghezilor din Verrières; dar, în privința minții, ce poate fi mai vrednic de dispreț decât ei! Îmi mai rămâne un mijloc de a fi însemnat în ochii lor: să arunc poporului bani de aur când voi merge la supliciu. Amintirea mea, legată de ideea aurului, va străluci pentru ei.”
După raționamentul acesta, care într-un minut îi păru evident: „Nu mai am nimic de făcut pe pământ”, își spuse Julien și adormi adânc.
Pe la ora nouă seara, temnicerul îl trezi, aducându-i cina.
— Ce se mai vorbește prin Verrières?
— Domnule Julien, jurământul pe care l-am depus în fața crucifixului, la curtea regală, în ziua când mi s-a dat slujba asta, mă obligă să nu vorbesc.
Omul tăcu, dar rămase locului. Vederea acestei fățărnicii vulgare îl distra pe Julien. „Trebuie să-l fac să aștepte multă vreme cei cinci franci pe care îi vrea ca să-mi vândă conștiința”, gândi el.
Când temnicerul văzu că se sfârșește cina fără vreo încercare de mituire, îi spuse cu un aer prefăcut și mieros:
— Prietenia pe care v-o port, domnule Julien, mă obligă să vorbesc, oricât s-ar zice că e împotriva interesului justiției, fiindcă v-ar putea folosi în pregătirea apărării… Domnul Julien, care e băiat cumsecade, va fi foarte mulțumit aflând că doamna de Rênal se simte mai bine.
— Cum! Nu-i moartă? strigă Julien, pierzându-și firea.
— Cum! Nu știați nimic? făcu temnicerul cu un aer nătâng, care se preschimbă pe loc în lăcomie plină de fericire. Ar fi drept să-i dați ceva chirurgului care, după lege și dreptate, n-ar trebui să vorbească. Dar, ca să vă fac plăcere, m-am dus la el și mi-a povestit tot…
— Deci, rana nu e mortală, spuse Julien nerăbdător; îmi răspunzi cu viața ta?
Temnicerul, un zdrahon înalt de șase picioare, se sperie și se retrase spre ușă. Văzând că apucase pe o cale greșită ca să afle adevărul, Julien se așeză iar și-i zvârli un napoleon domnului Noiroud. Pe măsură ce povestirea temnicerului îi dovedea că rana doamnei de Rênal nu era mortală, simțea că îl podidesc lacrimile.
— Ieși afară! îi strigă pe neașteptate.
Temnicerul se supuse. Abia se închise ușa:
— Doamne! Nu e moartă! strigă Julien, și căzu în genunchi plângând cu lacrimi fierbinți.
În clipa aceea supremă era credincios. „Ce înseamnă fățărnicia preoților? Poate ea răpi ceva adevărului și măreției ideii de Dumnezeu?”
Abia atunci începu Julien să se căiască de crima săvârșită. Printr-o potrivire care îl feri de deznădejde, tot atunci încetase starea de iritare fizică și de seminebunie în care se afla de la plecarea din Paris spre Verrières. Lacrimile lui aveau un izvor generos; nu se îndoia deloc de condamnarea care îl aștepta.
„Așadar, va trăi! își spunea… Va trăi ca să mă ierte și să mă iubească…”
A doua zi dimineață, foarte târziu, când temnicerul îl trezi:
— Trebuie să aveți o inimă grozavă, domnule Julien, îi spuse omul acesta. Am venit de două ori și n-am vrut să vă trezesc. Iată două sticle de vin minunat, pe care vi le trimite domnul Maslon, preotul nostru.
— Cum? Ticălosul acela mai e aici? spuse Julien.
— Da, domnule, răspunse temnicerul coborând glasul, dar nu vorbiți atât de tare, v-ar putea face rău.
Julien râse din toată inima.
— Acolo unde am ajuns, prietene, numai dumneata mi-ai putea face rău dacă ai înceta să fii blând și omenos… Vei fi bine plătit, spuse Julien, întrerupându-se și luându-și iar aerul poruncitor.
Aerul acesta fu îndreptățit numaidecât de darul unei monede. Domnul Noiroud îi povesti din nou, cu toate amănuntele, tot ce aflase despre doamna de Rênal, dar nu vorbi de vizita domnișoarei Élisa. Omul acesta era cât se poate de josnic și de supus.
O idee îi trecu lui Julien prin minte: „Uriașul acesta diform poate câștiga trei sau patru sute de franci, căci închisoarea lui nu e prea cercetată; îi pot asigura zece mii de franci dacă vrea să fugă în Elveția cu mine… Greutatea va fi să-l încredințez de buna mea credință.”
Ideea lungii convorbiri pe care ar fi trebuit s-o aibă cu o ființă atât de josnică îl umplu de scârbă pe Julien; și se gândi la altceva.
Dar seara pierduse prilejul: o trăsură de poștă veni să-l ia la miezul nopții. Julien fu cât se poate de mulțumit de jandarmii care îl însoțeau în călătorie. Dimineața, când ajunse la închisoarea din Besançon, cei de acolo avură bunătatea să-l găzduiască la etajul de sus al unui turn gotic. Socoti că arhitectura turnului datează de pe la începutul secolului al XIV-lea; îi admiră grația și ușurința plină de farmec. Printr-o despărțitură îngustă între două ziduri, dincolo de o curte adâncă, putea să vadă o priveliște minunată.
A doua zi avu loc un interogatoriu, după care, timp de mai multe zile, fu lăsat în pace. Sufletul îi era liniștit. Totul i se părea simplu: „Am vrut să ucid, trebuie să fiu ucis.” Gândul nu-i zăbovi mai îndelung la ideea aceasta. Judecata, sila de a se arăta în public, apărarea le socotea doar niște încurcături fără importanță, niște formalități plictisitoare la care va avea timp să se gândească în ziua când le va sosi ceasul. Și nici la clipa morții nu se oprea mai mult: „Mă voi gândi la ea după ce voi fi judecat.”
Viața nu i se părea plictisitoare, privea toate lucrurile sub o nouă înfățișare. Nu mai avea deloc ambiție. La domnișoara de La Mole se gândea rar. Remușcările îl stăpâneau însă și-i înfățișau adesea chipul doamnei de Rênal, mai ales în tăcerea nopților, tulburată, în turnul acesta înalt, doar de țipătul bufniței!
Îi mulțumea cerului că n-o rănise mortal. „Ciudat lucru! își spunea, credeam că prin scrisoarea către domnul de La Mole ea îmi distrusese pentru totdeauna fericirea viitoare și, la mai puțin de cincisprezece zile de la data scrisorii, nu mă mai gândesc deloc la ce mă preocupa atunci… Două sau trei mii de livre venit, ca să trăiesc liniștit într-un ținut muntos, ca Vergy… Ce fericit eram atunci… Și nu-mi cunoșteam fericirea!”
Alteori se ridica tresărind de pe scaun. „Dacă aș fi rănit-o de moarte pe doamna de Rênal, m-aș fi omorât… Am nevoie de încredințarea aceasta ca să nu-mi fie groază de mine însumi. Să mă omor! Iată marea întrebare, își spunea. Judecătorii aceștia atât de formaliști, atât de îndârjiți împotriva bietului acuzat, care l-ar spânzura pe cel mai bun cetățean ca să obțină crucea… M-aș sustrage puterii lor, ocărilor lor într-o franceză proastă, pe care ziarul departamentului o va numi elocvență… Mai pot trăi cinci sau șase săptămâni, mai mult ori mai puțin… Să mă omor! Zău, nu, își spuse după câteva zile, Napoleon a trăit… De altfel, viața îmi e plăcută; locul acesta e liniștit; n-am aici oameni plictisitori”, adăugă el râzând, și se apucă să facă lista cărților pe care voia să le aducă de la Paris.
Note
[1] De acum înainte nu voi mai rosti niciun cuvânt (engl.).