Caracterul grotesc al întâmplărilor de toate zilele vă ascunde adevărata durere a patimilor.
BARNAVE
Punând la locul lor mobilele obișnuite în odaia în care fusese găzduit domnul de La Mole, Julien găsi o foaie de hârtie foarte groasă, împăturită în patru. Citi în josul primei pagini:
„Excelenței Sale, domnului marchiz de La Mole, pair al Franței, cavaler al ordinelor regelui” etc., etc.
Era o cerere, scrisă cu litere mari, de bucătăreasă.
„DOMNULE MARCHIZ,
Am avut toată viața principii religioase. Pe vremea asediului din 93 [1], afurisită fie-i amintirea, am fost la Lyon, expus loviturii bombelor. Mă împărtășesc; mă duc în toate duminicile la slujba de la biserica parohială. N-am lipsit niciodată de la îndatorirea pascală, nici chiar în anul 93, afurisită fie-i amintirea. Bucătăreasa mea — înainte de revoluție aveam slugi — bucătăreasa mea gătește de post vinerea. În Verrières mă bucur de stima tuturor și, îndrăznesc să spun, pe merit. La procesiuni merg sub baldachin, alături de părintele-paroh și de domnul primar. La sărbătorile mai deosebite port o lumânare mare, cumpărată din banii mei. Adeverințe pentru toate acestea există la Paris, la Ministerul de Finanțe. Cer domnului marchiz biroul de loterie din Verrières, care nu se poate să nu rămână, peste puțin timp, vacant, într-un fel sau altul, titularul fiind foarte bolnav și altminteri votând prost la alegeri etc.
DE CHOLIN”
Pe marginea cererii se afla o notă semnată De Moirod și care începea astfel:
„Am avut cinstea să vă vorbesc trecuta zi despre omul de treabă care face această cerere” etc.
„Va să zică chiar dobitocul de Cholin îmi arată ce cale trebuie să urmez”, își spuse Julien.
La opt zile după trecerea regelui din *** prin Verrières, mai presus decât numeroasele minciuni, răstălmăcirile prostești, discuțiile ridicole etc., etc., al căror subiect fuseseră rând pe rând regele, episcopul de Agde, marchizul de La Mole, cele zece mii de clondire cu vin, nefericitul de Moirod căzut de pe cal și care, în nădejdea unei decorații, nu ieși din casă decât la o lună după cădere, mai presus de orice, se vorbea despre nemaipomenita nerușinare de a-l fi înălțat în garda de onoare pe Julien Sorel, fiul unui dulgher. În privința asta trebuia să-i fi auzit pe bogații fabricanți de stămburi cum, dimineața și seara, răgușeau la cafenea propovăduind egalitatea. Nelegiuirea săvârșită era pusă pe seama femeii aceleia mândre, adică pe seama doamnei de Rênal. Pricina? Ochișorii dulci și obrăjorii atât de rumeni ai preoțelului Sorel o arătau mai limpede decât era nevoie.
Curând după întoarcerea la Vergy, Stanislas-Xavier, cel mai mic dintre copii, căzu la pat cu febră; și, de îndată, doamna de Rênal fu cuprinsă de remușcări groaznice. Era prima oară când se căia amar și neîncetat pentru dragostea ei; părea că înțelege, ca printr-un miracol, în ce ticăloșie se lăsase târâtă. Deși evlavioasă din fire, nu se gândise până atunci cât de greu păcătuise în fața Domnului.
Pe vremuri, la mănăstirea Sacré-Cœur, îl iubise pe Dumnezeu cu patimă; și acum se temea de el cu aceeași tărie. Zbuciumul care îi sfâșia inima era cu atât mai cumplit, cu cât spaima ei nu avea nimic rațional. Julien își dădu seama că orice încercare de a i-o înlătura prin raționamente, în loc s-o liniștească, o scotea din minți; doamnei de Rênal i se părea că ascultă vocea iadului. Totuși, cum Julien îl iubea și el mult pe micul Stanislas, ea primea mai bine să-i vorbească despre boala lui; dar boala se agrava curând. Atunci, remușcările neîntrerupte îi răpiră doamnei de Rênal până și somnul; ea se cufundă într-o tăcere sălbatică: dacă ar fi deschis gura, și-ar fi mărturisit păcatul în fața lui Dumnezeu și a oamenilor.
— Te implor, îi spunea Julien de cum rămâneau singuri, te implor, nu vorbi nimănui; lasă-mă să-ți aud numai eu spovedania suferințelor. Dacă mă mai iubești, nu vorbi: vorbele tale nu pot înlătura febra lui Stanislas al nostru.
Dar cuvintele de mângâiere nu ajutau la nimic: el nu știa că doamna de Rênal își vârâse în cap că, pentru a potoli mânia Dumnezeului gelos, trebuia sau să-l urască pe Julien, sau să-și vadă copilul murind. Și tocmai pentru că simțea că nu-și putea urî amantul era ea atât de nefericită.
— Pleacă de lângă mine, îi spuse ea într-o zi lui Julien; în numele cerului, părăsește casa aceasta: prezența ta aici îmi ucide fiul. Dumnezeu mă pedepsește, adăugă ea în șoaptă, și e drept; îi ador dreptatea. Am păcătuit crunt și trăiam fără să mă căiesc. Acesta era primul semn că Dumnezeu mă părăsise: trebuie să fiu de două ori pedepsită.
Julien fu adânc mișcat. Nu putea să vadă în deznădejdea ei nici fățărnicie și nici exagerare. „Își închipuie că iubindu-mă pe mine își ucide copilul, și totuși, nefericita, mă iubește mai mult decât pe copilul ei. Iată, fără doar și poate, cum o ucide remușcarea. Iată măreția în sentimente. Dar cum de-am putut să-i inspir o asemenea dragoste, eu, atât de sărac, atât de prost crescut, atât de neștiutor, ba, câteodată, atât de grosolan în purtări?”
Într-o noapte, copilul se simți mai rău ca oricând. Pe la două dimineața, domnul de Rênal veni să-l vadă. Micuțul, mistuit de febră, era grozav de roșu și nu-și putu recunoaște tatăl. Deodată, doamna de Rênal se aruncă la picioarele soțului ei. Julien își dădu seama că are să mărturisească totul și să se piardă pentru totdeauna.
Din fericire, purtarea ei ciudată nu-i fu pe plac domnului de Rênal.
— La revedere, la revedere! îi spuse el plecând.
— Nu, ascultă-mă, îi strigă soția îngenuncheată dinaintea lui și căutând să-l oprească. Află tot adevărul. Eu sunt aceea care îmi ucid copilul. Eu i-am dat viață și eu i-o iau. M-a pedepsit cerul; în fața lui Dumnezeu sunt vinovată de crimă. Trebuie să mă pierd și să mă umilesc singură; poate că jertfa asta va potoli mânia Domnului.
Dacă domnul de Rênal ar fi avut imaginație, ar fi priceput totul.
— Închipuiri, spuse el îndepărtându-și soția, care căuta să-i îmbrățișeze genunchii. Toate astea nu sunt decât închipuiri! Julien, mâine, în zori, să trimiți după medic.
Și plecă să se culce. Doamna de Rênal se prăbuși în genunchi, aproape leșinată, împingându-l cu un gest convulsiv pe Julien, care voia s-o ajute.
Julien rămase uimit.
„Iată, deci, adulterul! își spuse el. E cu putință oare ca popii ăștia atât de vicleni... să aibă dreptate? Ei, care săvârșesc atâtea păcate, să aibă parte de cunoașterea adevăratei teorii a păcatului? Mare ciudățenie!...”
De douăzeci de minute, de când plecase domnul de Rênal, Julien își vedea iubita cu capul sprijinit de pătuțul copilului, împietrită și aproape leșinată. „Iată o femeie cu fire aleasă, ajunsă în culmea nefericirii, fiindcă m-a cunoscut pe mine”, își spuse el.
„Orele trec repede. Ce pot face pentru ea? Trebuie să mă hotărăsc. Aici nu e vorba de mine. Ce-mi pasă de oameni și de banalele lor prefăcătorii? Ce-aș putea face pentru ea?... S-o părăsesc? Dar aș lăsa-o singură, pradă celui mai cumplit chin. Automatul ăsta de bărbat pe care îl are mai mult îi face rău decât o ajută. O să-i spună cine știe ce vorbă aspră, fiindcă e necioplit, și ea poate înnebuni, se poate arunca pe fereastră. Dacă o părăsesc, dacă nu mai veghez asupra ei, o să-i mărturisească totul. Și, cine știe, cu toată moștenirea pe care trebuie să i-o aducă nevastă-sa, s-ar putea ca el să facă scandal. Ea ar putea să-i spună tot, Doamne-Dumnezeule! c...-ului ăstuia de popă Maslon, care a găsit în boala unui copilaș de șase ani un motiv să nu se mai miște de aici, și nu fără un scop anumit. În suferința și în teama ei față de Dumnezeu, uită tot ce știe despre om și nu-l mai vede decât pe preot.”
— Pleacă, îi spuse pe neașteptate doamna de Rênal, deschizând ochii.
— Mi-aș da de o mie de ori viața ca să aflu ce ți-ar fi mai de folos acum, îi răspunse Julien: niciodată nu te-am iubit mai mult, îngerul meu scump, sau, mai bine zis, abia din clipa asta încep să te ador așa cum meriți. Ce m-aș face departe de tine și cu gândul că eu ți-am pricinuit nefericirea! Dar să nu mai vorbim despre suferințele mele. Am să plec, da, am să plec, dragostea mea. Dar dacă te părăsesc, dacă n-am să mai veghez asupra ta, dacă n-am să mă mai aflu mereu între tine și soțul tău, tu ai să-i mărturisești totul și ai să te pierzi. Gândește-te cu ce ocară o să te alunge din casă; întregul Verrières, întregul Besançon au să vorbească despre scandalul ăsta. Toată vina va cădea asupra ta și niciodată n-o să mai poți spăla ocara...
— Asta și vreau, strigă ea ridicându-se. Am să sufăr? Cu atât mai bine.
— Dar prin scandalul ăsta îngrozitor ai să-l nenorocești și pe el!
— Dar mă umilesc pe mine însămi, mă tăvălesc în mocirlă și poate că așa îmi salvez copilul. Umilirea mea în ochii tuturor va fi, poate, o pocăință publică. Atât cât îmi îngăduie slăbiciunea mea să judec, nu-i oare asta cea mai mare jertfă pe care i-o pot aduce Domnului?... Și poate că el se va îndura să-mi primească umilirea și să-mi lase copilul! Arată-mi o altă jertfă mai grea; sunt gata s-o fac.
— Lasă-mă pe mine să mă pedepsesc. Și eu sunt vinovat. Vrei să mă retrag la o mănăstire trapistă? Asprimea vieții de acolo va domoli poate mânia Dumnezeului tău... Vai, Doamne, de ce nu pot să iau asupra mea boala lui Stanislas...
— Ah! îl iubești! strigă doamna de Rênal ridicându-se și aruncându-i-se în brațe.
Dar, în aceeași clipă, îl respinse cu groază.
— Te cred! Te cred! continuă ea, căzând iar în genunchi. O, singurul meu prieten! O, de ce nu ești tu tatăl lui Stanislas! Atunci n-aș mai păcătui atâta iubindu-te mai mult decât pe copilul tău.
— Vrei să-mi îngădui să rămân și să te iubesc, de acum înainte, numai ca un frate? E singura ispășire înțeleaptă și poate domoli mânia Celui de sus.
— Dar eu, strigă ea ridicându-se, prinzând în palme capul lui Julien și ținându-l în fața ochilor, la distanță; dar eu te-aș iubi ca pe un frate? Aș avea oare puterea să te iubesc ca pe un frate?
Julien izbucni în lacrimi.
— Te voi asculta, îi spuse el căzându-i la picioare, te voi asculta, orice mi-ai porunci; asta e tot ce-mi rămâne de făcut. Mintea mi-e întunecată; nu văd nicio cale de ales. Dacă te părăsesc, îi mărturisești tot soțului tău și te pierzi odată cu el. Niciodată, după ocara asta, nu va mai fi numit deputat. Dacă rămân, mă crezi cauza morții copilului și te stingi de durere. Vrei să încerci ce-ar însemna plecarea mea? Dacă vrei, am să mă pedepsesc pentru păcatul nostru, părăsindu-te timp de opt zile. Mă voi duce să le petrec în sihăstrie, oriunde vei dori. La mănăstirea Bray-le-Haut, de pildă; dar jură-mi că, în timpul cât voi lipsi, n-o să-i mărturisești nimic soțului tău. Gândește-te că, dacă spui cuiva, nu voi mai putea să mă întorc.
Îi făgădui, Julien plecă, dar fu chemat înapoi după două zile.
— Fără tine e cu neputință să-mi țin jurământul. Dacă nu ești aici să-mi poruncești mereu cu privirea să tac, am să-i vorbesc. Fiecare ceas din viața asta mârșavă mi se pare că durează o zi.
În sfârșit, cerul se milostivi de mama aceasta nefericită. Încetul cu încetul, Stanislas scăpă de primejdie. Dar gheața era spartă, mintea ei cunoscuse adâncimea păcatului săvârșit, și nu mai putu să-și recapete echilibrul. Remușcările rămaseră, și ele deveniră ceea ce trebuiau să fie într-o inimă atât de cinstită. Viața i se preschimbă în rai și în iad totodată: iad când nu-l vedea pe Julien, rai când se afla la picioarele lui.
— Nu-mi mai fac nicio iluzie, îi spunea ea chiar în clipele când îndrăznea să se lase cu totul în voia dragostei. Sunt osândită, sunt osândită fără putință de iertare. Tu ești tânăr, te-au ademenit farmecele mele și cerul te poate ierta; dar eu sunt osândită. Cunosc asta după un semn sigur. Mă tem: cine nu s-ar teme în fața priveliștii iadului? Dar, în fundul inimii, nu-mi pare rău. Mi-aș săvârși din nou păcatul dacă ar fi s-o iau de la început. Să nu mă pedepsească Dumnezeu în lumea asta lovindu-mi copiii, și voi avea mai mult decât merit. Dar măcar tu, dragul meu Julien, ești oare fericit? întreba ea în alte clipe. Găsești că te iubesc îndeajuns?
Neîncrederea și orgoliul rănit al lui Julien, care avea nevoie mai ales de o dragoste plină de jertfe, pieriră în fața unei jertfe atât de mari, atât de neîndoielnice și făcute clipă de clipă. Julien o adora pe doamna de Rênal. „Deși e nobilă, iar eu sunt fiul unui lucrător, mă iubește... Pentru ea nu sunt un simplu servitor cu funcții de amant.” Dar, îndepărtându-și teama aceasta, Julien căzu pradă tuturor nebuniilor dragostei, tuturor îndoielilor ei ucigătoare.
— Cel puțin să te fac fericit în puținele zile câte le mai avem de petrecut împreună! îi spunea doamna de Rênal, văzându-l că se îndoiește de iubirea ei. Să ne grăbim; poate că mâine nu voi mai fi a ta. Dacă cerul m-ar pedepsi lovindu-mi copiii, degeaba aș căuta să trăiesc numai pentru a te iubi, fără să-mi dau seama că păcatul meu îi ucide. N-aș putea supraviețui unei asemenea lovituri. Chiar dacă aș vrea, tot n-aș putea: mi-aș pierde mințile. Ah, dacă aș putea să iau asupra mea păcatul tău, așa cum tu voiai, cu atâta mărinimie, să iei asupră-ți febra arzătoare a lui Stanislas!
Această mare criză morală schimbă natura simțământului care-l lega pe Julien de doamna de Rênal. Dragostea nu-i mai fu doar admirație în fața frumuseții și orgoliul că era a lui.
De aici înainte, fericirea fu pentru ei de o natură cu mult superioară, iar flacăra care îi mistuia deveni cu mult mai puternică. Cunoscură clipe de adevărată nebunie. Fericirea lor ar fi părut cu mult mai mare în ochii lumii. Dar nu-și mai regăseau plăcuta seninătate, extazul fără nori, fericirea ușoară din primele timpuri ale dragostei lor, când ea nu se temea decât că Julien n-o iubește îndeajuns. Fericirea lor avea câteodată înfățișarea crimei.
În clipele cele mai luminoase și, aparent, cele mai liniștite:
— Ah! Dumnezeule mare! Văd iadul! striga pe neașteptate doamna de Rênal, strângându-i mâna lui Julien cu un gest convulsiv. Ce chinuri înfiorătoare! Și le-am meritat, pe bună dreptate!
Îl strângea și se lipea de el cum se lipește iedera de zid.
Degeaba încerca Julien să-i liniștească sufletul zbuciumat. Doamna de Rênal îi lua mâna și i-o acoperea de sărutări. Apoi, căzând din nou într-o visare neagră:
— Iadul, spunea ea, iadul ar fi o îndurare pentru mine: aș mai avea măcar în lumea asta câteva zile de trăit cu el; dar iadul aici, pe pământ, moartea copiilor mei... Și totuși, poate că acesta va fi prețul pentru iertarea păcatului meu... Oh, Doamne! nu-mi cere atât de mult pentru izbăvirea mea. Bieții copii nu ți-au greșit cu nimic; eu, numai eu sunt vinovată: iubesc un bărbat care nu-mi este soț.
Julien o vedea apoi liniștindu-se, în aparență. Doamna de Rênal încerca să se stăpânească, nevoind să-i învenineze viața celui pe care îl iubea.
În mijlocul acestor frământări ale dragostei, pricinuite rând pe rând de remușcări și de plăcere, zilele treceau pentru ei cu iuțeala fulgerului. Julien își pierdu obiceiul de a chibzui.
Domnișoara Élisa se duse la Verrières, pentru un mic proces pe care-l avea acolo. Îl găsi pe domnul Valenod pornit împotriva lui Julien. Camerista îl ura pe Julien și-i vorbea deseori despre el directorului Așezământului pentru săraci.
— Dacă v-aș spune adevărul, m-ați nenoroci, domnule, îi mărturisi ea într-o zi domnului Valenod. Stăpânii se înțeleg întotdeauna între ei când e vorba de lucruri importante... Și unele destăinuiri nu le sunt niciodată iertate bieților servitori...
După frazele acestea obișnuite, pe care nerăbdătoarea curiozitate a domnului Valenod găsi mijlocul să le scurteze, el află lucruri cât se poate de umilitoare pentru orgoliul lui.
Doamna de Rênal, femeia cea mai distinsă din tot ținutul, femeia pe care el o înconjurase cu atâtea atenții vreme de șase ani și, din nefericire, în văzul și auzul tuturor, femeia atât de mândră, al cărei dispreț îl făcuse de atâtea ori să roșească, se încurcase cu un pui de lucrător deghizat în preceptor. Și ca nimic să nu lipsească ciudei domnului director al Așezământului pentru săraci, doamna de Rênal își adora amantul.
— Dar, adăugă camerista oftând, domnul Julien nu s-a ostenit deloc să-i sucească mințile. S-a purtat și cu doamna de Rênal la fel de rece cum se poartă de obicei.
Élisa nu căpătase certitudini decât la țară, dar credea că legătura dura de mai multă vreme.
— Nici vorbă că de asta n-a vrut să mă ia atunci, mai spuse ea amărâtă. Și, proasta de mine, m-am dus să-i cer sfatul doamnei și s-o rog să vorbească cu el...
În aceeași seară, domnul de Rênal primi din oraș, odată cu ziarul, o lungă scrisoare anonimă care îi aducea la cunoștință, în cele mai mici amănunte, ce se petrecea în casa lui. Julien îl văzu pălind și aruncându-i priviri pline de ură pe când citea misiva scrisă pe hârtie albăstruie. Cât fu seara, primarul nu-și mai reveni din tulburarea lui. Degeaba îi făcu Julien curte, cerându-i lămuriri asupra genealogiei celor mai nobile familii din Burgundia.
Note
[1] În 1793, orașul Lyon s-a ridicat împotriva Convenției (forma revoluționară de guvernământ a Franței între 1792–1795), fiind asediat timp de două luni.