Alas, our frailty is the cause, not we! For such as we are made of, such we be.
TWELFTH NIGHT [1]
Timp de o oră întreagă, Julien adună cuvintele cu o plăcere de copil. Pe când ieșea din odaie, își întâlni elevii împreună cu doamna de Rênal; ea luă scrisoarea cu o simplitate și un curaj al căror calm îl înspăimântă.
— S-a uscat lipiciul îndeajuns? îl întrebă.
„Oare asta să fie femeia înnebunită de remușcări? se gândi Julien. Ce planuri are acum?” Era însă prea mândru ca s-o întrebe, dar niciodată, poate, nu-i plăcuse atât.
— Dacă lucrurile sfârșesc rău, mi se va lua totul, adăugă ea cu același sânge-rece. Îngroapă lucrurile astea undeva, în munte; poate că într-o zi o să-mi fie singura avere.
Și îi dădu un toc mic de ochelari, îmbrăcat în marochin roșu, plin cu aur și câteva diamante.
— Acum pleacă, îi spuse.
Îmbrățișă copiii și-l sărută de două ori pe cel mai mic dintre ei. Julien stătea neclintit. Doamna de Rênal se îndepărtă cu pași repezi și fără să-l privească.
Din clipa când deschisese scrisoarea anonimă, viața domnului de Rênal devenise un chin. Atât de zguduit nu mai fusese din timpul duelului pe care fusese cât pe ce să-l aibă în 1816 și, ca să vorbim drept, gândul că ar putea primi un glonte îl făcuse atunci mai puțin nefericit decât era acum. Domnul de Rênal cerceta scrisoarea pe toate părțile: „Nu cumva e scrisă de-o femeie? Și dacă este, ce femeie a scris-o?” Se gândea, rând pe rând, la toate femeile din Verrières pe care le cunoștea, fără să-și poată fixa bănuielile asupra vreuneia. „S-o fi dictat un bărbat? Care bărbat?” Aici, aceeași nesiguranță; era pizmuit și, fără îndoială, urât de cei mai mulți dintre bărbații pe care îi cunoștea. „Trebuie să-mi întreb nevasta”, gândi el din obișnuință, sculându-se de pe fotoliul unde se prăbușise.
„Doamne! își spuse de îndată ce se ridică și se lovi cu mâna peste frunte, de ea mai ales trebuie să mă feresc; acum îmi e dușmană.” Și, de mânie, îl podidiră lacrimile.
Printr-o dreaptă cumpănire a uscăciunii sufletești din care e formată toată înțelepciunea practică a provincialilor, domnul de Rênal se temea cel mai mult, în clipa aceea, tocmai de cei doi prieteni ai lui mai intimi.
„În afară de ei, mai am poate încă vreo zece prieteni.” Și îi trecu în revistă, socotind pe rând cât l-ar putea mângâia fiecare. „La toți, la toți o să le facă cea mai mare plăcere nenorocirea mea!” spuse el furios. Din fericire, domnul de Rênal se credea foarte invidiat, și nu fără pricină. În afară de casa atât de frumoasă din oraș, pe care regele din *** o cinstise pentru totdeauna culcându-se sub acoperișul ei, își orânduise cât se poate de bine castelul de la Vergy. Fațada o zugrăvise în alb, iar ferestrele aveau niște obloane verzi de toată frumusețea. Domnul de Rênal găsi o clipă de mângâiere sufletească gândindu-se la măreția castelului. Adevărul este că silueta clădirii se zărea de la trei sau patru leghe depărtare, spre paguba conacelor sau a așa-ziselor castele din vecinătate, cărora le fusese lăsată umila culoare cenușie dăruită de timp.
Domnul de Rênal se putea bizui doar pe lacrimile și pe mila unuia dintre prietenii săi, epitrop al parohiei; dar bietul om era un nătâng care plângea din orice. Și, totuși, el era singura scăpare.
„Nu există nenorocire mai mare decât a mea! își spuse domnul de Rênal cu turbare. Ce singur sunt!”
„E cu putință oare, se întrebă omul acesta într-adevăr vrednic de plâns, e cu putință oare ca, în nenorocirea mea, să n-am măcar un prieten căruia să-i cer sfatul? Căci simt că-mi pierd mințile! Ah, Falcoz! ah, Ducros!” exclamă el cu amărăciune. Așa se numeau doi prieteni ai lui din copilărie, pe care și-i îndepărtase din trufie, în 1814. Nu erau nobili, iar domnul de Rênal ar fi vrut să înlăture tonul de egalitate folosit între ei încă de pe când erau copii.
Unul dintre ei, Falcoz, bărbat inteligent și inimos, negustor de hârtie la Verrières, cumpărase o tipografie în capitala departamentului și scotea un ziar. Congregația hotărâse să-l ruineze: ziarul fusese condamnat, iar lui Falcoz îi fusese retras brevetul de tipograf. În aceste triste împrejurări, el încercase, pentru prima oară după zece ani, să-i scrie domnului de Rênal. Și primarul din Verrières socotise că se cuvenea să-i răspundă ca un roman de pe vremuri: „Dacă ministrul regelui mi-ar face cinstea să mă întrebe, i-aș spune: Ruinați-i fără milă pe toți tipografii din provincie și puneți monopol pe tipar, ca pe tutun.” De scrisoarea aceasta, trimisă unui prieten intim și admirată pe vremuri de întregul Verrières, domnul de Rênal își amintea acum cu groază. „Cine ar fi crezut că, având rangul, averea și decorațiile mele, o voi regreta într-o bună zi?” În focul pornirilor acestora de mânie, când împotriva lui însuși, când împotriva a tot ce-l înconjura, domnul de Rênal petrecu o noapte îngrozitoare; dar, din fericire, nu se gândi să-și pândească soția.
„Sunt obișnuit cu Louise, își spunea el. Ea îmi cunoaște toate treburile. Chiar dacă mâine aș fi liber să mă însor, n-aș găsi cu cine s-o înlocuiesc.” Și se complăcea să-și închipuie soția nevinovată; felul acesta de-a vedea lucrurile nu-l obliga să dovedească tărie de caracter și-i convenea mai mult; parcă nu s-au mai văzut atâtea femei bârfite!
„Dar ce! se înfuria el deodată, pornind să umble de colo-colo; să îndur ca și când aș fi un om de nimic, un coate-goale, să îndur ca ea să-și râdă de mine împreună cu amantul ei?! Să rabd ca întregul Verrières să mă batjocorească pe față pentru bunătatea mea fără margini? Câte nu s-au mai spus despre Charmier?! (Așa se numea un soț cu faimă de încornorat în tot ținutul.) Când îi pomenește cineva numele, nu zâmbesc oare toți? E avocat bun, dar cine vorbește vreodată despre talentul lui oratoric? Ah! Charmier! spun oamenii, Charmier al lui Bernard! Și-l numesc astfel după numele celui care îl necinstește.”
„Mulțumesc lui Dumnezeu, gândea apoi domnul de Rênal, mulțumesc lui Dumnezeu că n-am nicio fată și că felul cum o voi pedepsi pe mamă n-o să dăuneze viitorului copiilor. L-aș putea prinde pe țărănuș cu nevastă-mea și i-aș putea ucide pe amândoi; în cazul acesta, tragicul aventurii ar înlătura poate aspectul ridicol.” Ideea îi plăcu; o urmări în toate amănuntele. „Codul penal e de partea mea și, orice s-ar întâmpla, congregația și prietenii mei din juriu au să mă scape.” Își cercetă cuțitul de vânătoare, care era foarte ascuțit; dar ideea de a vărsa sânge îl sperie.
„Aș putea să-l cotonogesc bine pe neobrăzatul ăsta de preceptor și să-l iau la goană; dar ce scandal ar mai fi atunci în Verrières, și chiar în tot departamentul! După condamnarea ziarului lui Falcoz, când redactorul-șef a ieșit din închisoare, am pus și eu umărul ca să-și piardă postul de șase sute de franci. Se zice că scribul ăsta cutează să se arate din nou prin Besançon; te pomenești că ar fi în stare să râdă de mine cu dibăcie și în așa fel încât să-mi fie imposibil să-l dau în judecată. Să-l dau în judecată!... Obrăznicătura ar insinua în mii de feluri că a spus adevărul. Un bărbat de neam mare și care își ține rangul, ca mine, este urât de toată plebea. Mi-aș vedea numele în ziarele acelea îngrozitoare din Paris... O, Doamne! ce prăpastie! Să văd străvechiul nume de Rênal târât în mocirla ridicolului... Dacă voi călători vreodată, va trebui să-mi schimb numele... Cum?! Să-mi părăsesc numele ăsta care îmi aduce gloria și puterea? Asta-i culmea mizeriei!
Dacă nu-mi ucid nevasta și dacă doar o alung cu ocară, mătușă-sa din Besançon îi va pune în palmă toată averea ei. Nevastă-mea o să se ducă să trăiască la Paris cu Julien; asta o să se afle la Verrières și voi fi iarăși luat drept nătărău.”
Nefericitul soț observă apoi, după lumina alburie a lămpii, că se iveau zorile și ieși în grădină să respire puțin aer proaspăt. În clipa aceea era aproape hotărât să nu facă scandal, gândindu-se mai ales că un scandal i-ar umple de bucurie pe bunii lui prieteni din Verrières.
Plimbarea prin grădină îl mai liniști puțin. „Nu, își spuse el, n-o să mă despart de nevastă-mea; am prea multă nevoie de ea.” Și își închipui, cu groază, ce-ar însemna casa fără nevastă-sa, căci n-avea altă rudă decât pe marchiza de R..., o bătrână neroadă și răutăcioasă.
Îi veni în minte o idee foarte înțeleaptă, dar îndeplinirea ei cerea cu mult mai multă tărie de caracter decât avea bietul om. „Dacă nu-mi alung nevasta, își zise el, mă cunosc: într-o bună zi, într-o împrejurare când m-o scoate din sărite, am să-i amintesc că m-a înșelat. Ea e mândră, ne vom certa, și toate astea au să se întâmple înainte de a-și fi moștenit mătușa. Ce-au să mai râdă de mine atunci! Nevastă-mea își iubește copiii și, până la urmă, toată averea le va fi trecută lor. Iar eu voi fi bătaia de joc a orașului. Cum, o să zică lumea, n-a fost măcar în stare să se răzbune pe nevastă-sa?! N-ar fi mai sănătos să rămân doar cu bănuielile și să nu scormonesc nimic? Atunci mi-aș lega mâinile și n-aș mai putea s-o învinuiesc de nimic.”
O clipă mai târziu, domnul de Rênal, împins de vanitatea lui rănită, își aminti cu de-amănuntul toate mijloacele pomenite la biliard, în salonul Cazinoului sau al Cercului Nobililor din Verrières, când vreun isteț întrerupe jocul ca să se mai înveselească pe socoteala vreunui soț încornorat. Cât de crude i se părură atunci glumele de soiul acesta!
„Doamne! De ce nu-i moartă nevastă-mea?! Așa, ar fi cu neputință să mai râdă cineva de mine. De ce nu sunt văduv? M-aș duce să-mi petrec șase luni la Paris, în cea mai aleasă societate.” După clipa asta de fericire, stârnită de ideea văduviei, gândurile i se reîntoarseră la mijloacele de-a afla adevărul. Să aștearnă oare la miezul nopții, după ce s-o culca toată lumea, un strat subțire de tărâțe în fața ușii lui Julien? A doua zi dimineață, pe lumină, ar vedea urmele pașilor.
„Metoda asta nu face doi bani, își spuse el deodată, furios. Păcătoasa de Élisa ar zări tărâțele, și imediat toată casa ar ști că sunt gelos.”
Într-o altă povestire auzită la Cazinou, soțul se încredințase că e încornorat lipind cu puțină ceară un fir de păr care închidea ca un sigiliu ușa nevestei și pe aceea a iubitului ei.
După atâtea ore de frământare, mijlocul acesta de a-și lămuri soarta i se păru, hotărât, cel mai bun și se gândi să-l folosească; dar tocmai atunci se întâlni, la colțul unei alei, cu femeia pe care ar fi dorit s-o vadă moartă.
Ea se întorcea din sat. Fusese să asculte slujba la biserica din Vergy. După o tradiție foarte nesigură pentru filosofii cu mintea rece, dar pe care doamna de Rênal o credea, bisericuța folosită astăzi se spunea că ar fi fost, odinioară, capela castelului seniorului din Vergy. Ideea aceasta o obsedase pe doamna de Rênal tot timpul cât socotise că trebuie să se roage în bisericuță. Și-l închipuia întruna pe soțul ei ucigându-l pe Julien la vânătoare, ca din întâmplare, și apoi, seara, silind-o să-i mănânce inima.
„Soarta mea atârnă de ceea ce-o să gândească el când mă va asculta, își spunea doamna de Rênal. După sfertul acesta de oră fatal, poate că nu voi mai găsi prilejul să-i vorbesc. El nu e un înțelept, nu se lasă condus de rațiune. Dacă ar fi, aș putea, cu mintea mea slabă, să prevăd ce va face și ce va răspunde. Va hotărî soarta noastră, a tuturor, căci are puterea s-o facă. Dar soarta depinde și de iscusința mea, de felul cum voi ști să îndrum ideile ciudate și pline de toane ale omului acestuia pe care mânia îl orbește și-l face să vadă lucrurile numai pe jumătate. Doamne, am nevoie de multă iscusință și de calm! De unde să le iau?”
Calmul și-l regăsi ca prin farmec când intră în grădină și-și zări de departe soțul. Părul și veșmintele lui răvășite arătau că nu dormise. Ea îi dete o scrisoare dezlipită, dar împăturită. Domnul de Rênal, fără s-o deschidă, își privi soția cu ochi de nebun.
— Iată o mârșăvie, începu doamna de Rênal, o mârșăvie pe care un individ suspect și care pretindea că te cunoaște și că-ți datorează recunoștință mi-a înmânat-o pe când treceam prin spatele grădinii notarului. Îți cer un singur lucru: să-l trimiți acasă, imediat, pe domnul Julien!
Doamna de Rênal se grăbi să-și arate dorința, poate ceva mai înainte decât s-ar fi cuvenit, ca să scape odată de groaznica perspectivă de-a fi nevoită să rostească acele cuvinte. Și o cuprinse bucuria văzând câtă plăcere îi făcuse soțului său. După fixitatea privirii ațintite asupra ei, își dădu seama că Julien ghicise adevărul. Dar, în loc s-o mâhnească realitatea vădită a nenorocirii, se gândi: „Ce inteligență! Ce tact desăvârșit! Și încă la un tânăr fără experiență! Unde n-ar putea ajunge mai târziu cu aceste calități? Vai, și atunci succesele îl vor face să mă uite!”
Clipa de admirație față de bărbatul adorat îi înlătură cu totul tulburarea.
Și se felicită pentru pasul făcut. „Am fost demnă de Julien”, își spuse ea cu o dulce și tainică voluptate.
Fără să scoată un cuvânt, de teamă ca nu cumva să se angajeze, domnul de Rênal privea cea de-a doua scrisoare anonimă, alcătuită, dacă cititorul își amintește, din cuvinte tipărite și lipite pe o hârtie bătând în albastru. „Își bat joc de mine în toate felurile”, gândea domnul de Rênal, istovit.
„Alte insulte de citit, și toate din cauza neveste-mii!” Aproape că o copleși cu ocările cele mai grosolane; perspectiva moștenirii din Besançon izbuti să-l oprească, însă cu mare greutate. Ros de dorința de-a se agăța de ceva, mototoli cea de-a doua scrisoare anonimă și începu să se plimbe cu pași mari. Simțea nevoia să se îndepărteze de nevastă-sa. Peste câteva clipe, se întoarse lângă ea, mai liniștit.
— Trebuie să iei o hotărâre și să-l dai afară pe Julien, spuse ea de îndată. La urma urmei, nu-i decât fiul unui lucrător. O să-l despăgubești cu câțiva scuzi și, cum altminteri e învățat, o să-și găsească lesne o slujbă, de pildă la domnul Valenod, sau la subprefectul de Maugiron, care au copii. Așa, n-o să-i pricinuiești niciun rău...
— Vorbești ca o proastă ce ești! izbucni domnul de Rênal cu o voce înfricoșătoare. Parcă te poți aștepta să găsești bun-simț la o femeie? Nu dați pic de atenție, niciodată, lucrurilor care cer judecată. Habar n-aveți de nimic! Nepăsarea și lenea nu vă dau ghes decât la prins fluturi, vouă, neputincioaselor, pe care din nefericire trebuie să vă avem în familiile noastre!...
Doamna de Rênal îl lăsă să spună tot ce avea de spus, și el vorbi multă vreme; își vărsă focul, cum se spune prin partea locului.
— Domnule, îi răspunse ea în cele din urmă, îți vorbesc ca o femeie crunt lovită în onoarea ei, adică în ce are mai scump.
Doamna de Rênal își păstră sângele-rece neclintit în tot timpul discuției acesteia penibile, de care depindea posibilitatea de-a mai trăi încă sub același acoperiș cu Julien. Căuta ideile pe care le socotea cele mai potrivite ca să îndrume furia oarbă a soțului ei. Rămăsese nesimțitoare la toate ocările ce-i fuseseră adresate, ba nici nu le ascultase măcar, căci atunci se gândea la Julien. „O să fie oare mulțumit de mine?”
— Țărănușul ăsta, pe care noi l-am copleșit cu atenții și chiar cu daruri, poate că n-are nicio vină, spuse ea în cele din urmă, dar nu-i mai puțin adevărat că el mi-a prilejuit cea dintâi jignire... Domnule! Când am citit mârșăvia cuprinsă în scrisoare, m-am jurat că sau el, sau eu îți vom părăsi casa.
— Vrei neapărat să iasă scandal, să ajungem amândoi de râsul lumii? Dai apă la moară multora din Verrières...
— E drept, toată lumea pizmuiește bunăstarea la care înțelepciunea ocârmuirii tale a știut să te ridice pe tine, familia noastră și orașul... Știi ce? Am să-l pun pe Julien să-ți ceară un concediu și să plece o lună de zile la negustorul acela de lemne din munți, prieten vrednic de-un lucrător mărunt ca el.
— Nu care cumva s-o faci, vorbi domnul de Rênal destul de potolit. Ceea ce îți cer, înainte de toate, e să nu-i spui o vorbă. Cum nu ești în stare să te stăpânești, ne-ai împinge la ceartă... doar știi cât e de țâfnos domnișorul ăsta!
— Julien n-are pic de tact, urmă doamna de Rênal. O fi el învățat, tu te pricepi la asemenea lucruri, dar, în adâncul sufletului, tot țăran rămâne. În ce mă privește, am o părere proastă despre el din ziua când a refuzat s-o ia pe Élisa, care îi asigura oarecare stare, și asta sub motiv că din când în când ea îl vizitează în taină pe domnul Valenod.
— Ah! se minună domnul de Rênal ridicând din sprâncene, așa ți-a spus Julien?
— Nu, nu tocmai așa, mi-a vorbit totdeauna despre sfânta chemare pe care o simte pentru altar; dar, crede-mă, prima chemare a oamenilor ăstora de rând e să aibă ce mânca. Mi-a dat de înțeles destul de lămurit că știe despre vizitele tainice ale Élisei.
— Și eu, eu habar n-aveam de ele! făcu domnul de Rênal înfuriindu-se iar și apăsând fiecare cuvânt. În casa mea se petrec lucruri despre care nu știu nimic... Cum?! A fost ceva între Élisa și Valenod?
— De! e o poveste veche, dragul meu, îi răspunse doamna de Rênal râzând, și poate că nu s-a întâmplat nimic rău între ei. Era pe vremea când bunul tău prieten Valenod nu s-ar fi supărat deloc dacă lumea din Verrières ar fi crezut că între mine și el s-a statornicit o mică dragoste platonică.
— M-am gândit eu odată la asta, strigă domnul de Rênal plesnindu-se peste frunte furios și trecând de la o descoperire la alta. Dar tu de ce nu mi-ai spus nimic?
— Trebuia oare să împing la ceartă doi prieteni pentru o toană a îngâmfării scumpului nostru director? Cărei femei din lumea bună nu i-a trimis el câteva scrisori grozav de spirituale și chiar nițel curtenitoare?
— Nu cumva ți-o fi scris?
— Domnul Valenod scrie mult.
— Arată-mi scrisorile, imediat, îți poruncesc să mi le arăți!
Și domnul de Rênal parcă se înălță cu șase picioare.
— Ba asta n-am s-o fac, îi răspunse ea cu o blândețe care mergea aproape până la nepăsare. Am să ți le arăt odată, când ai să fii mai cuminte.
— La dracu! Ai să mi le arăți chiar acum! strigă domnul de Rênal amețit de furie și, totuși, mai fericit decât de douăsprezece ceasuri încoace.
— Dar îmi juri că n-o să te cerți niciodată cu directorul Așezământului pentru săraci din pricina scrisorilor acestora? îl întrebă doamna de Rênal foarte serioasă.
— Cu ceartă sau fără ceartă, pot să-i iau din mâini copiii găsiți! Dar vreau scrisorile chiar acum, continuă el furios. Unde sunt?
— Într-un sertar al măsuței mele de scris... Cheia, însă, fii sigur că n-am să ți-o dau.
— Mă pricep eu să-l sparg! strigă domnul de Rênal alergând către odaia soției sale.
Și, într-adevăr, sparse cu o rangă de fier prețioasa măsuță de mahon noduros, adusă de la Paris, pe care o freca deseori cu pulpana hainei, când i se părea că zărește vreo pată pe ea.
Doamna de Rênal urcă în grabă cele o sută douăzeci de trepte ale hulubăriei; prinse colțul unei batiste albe de una din gratiile de fier ale ferestruicii. Era cea mai fericită dintre femei. Cu ochii în lacrimi, se uita spre coasta împădurită a muntelui. „Fără îndoială, își spunea ea, de sub unul din fagii aceia stufoși, Julien îmi pândește semnalul îmbucurător.” Vreme îndelungată încercă să asculte, apoi blestemă țârâitul monoton al cicadelor și cântecul păsărelelor. Fără zgomotul acesta supărător, un strigăt de bucurie, țâșnit dintre stâncile cele mari, s-ar fi auzit până aici. Privirea ei nesățioasă înghițea panta imensă, colorată în verde-închis și unită ca o pajiște, pe care o formau vârfurile copacilor. „Cum de nu-i dă prin gând să născocească vreun semnal ca să-mi arate că fericirea lui e la fel de mare ca a mea?” își spunea ea înduioșată. Și nu se coborî din hulubărie decât atunci când o cuprinse teama că soțul ei ar putea veni s-o caute acolo.
Îl găsi furios. Citea frazele nesărate ale domnului Valenod, puțin obișnuite să fie citite cu atâta emoție.
Prinzând o clipă când, printre exclamațiile soțului, izbuti să strecoare o vorbă, doamna de Rênal spuse:
— Eu tot sunt de părere că ar fi mai bine ca Julien să plece într-o călătorie. Oricât talent ar avea el la latină, la urma urmei rămâne tot țăran, deseori necioplit și lipsit de tact. În fiecare zi, crezându-se politicos, îmi face complimente exagerate și de prost gust, învățate pe dinafară din cine știe ce roman...
— Nu citește niciodată romane, strigă domnul de Rênal. Asta o știu sigur, fiindcă am avut grijă să mă încredințez. Îți închipui cumva că sunt un stăpân orb, care habar n-are ce se petrece în casa lui?
— Ei bine, dacă nu citește nicăieri complimentele caraghioase pe care mi le adresează, atunci le născocește, și e cu atât mai rău pentru el. O fi vorbit despre mine pe tonul acesta la Verrières... Dar, fără să mergem atât de departe — adăugă doamna de Rênal părând că face o descoperire — o fi vorbit și în fața Élisei, ceea ce e aproape ca și cum ar fi vorbit în fața domnului Valenod.
— Ah! făcu domnul de Rênal zguduind măsuța și făcând să răsune odaia cu una dintre cele mai puternice lovituri de pumn ce s-au dat vreodată, scrisoarea anonimă cu litere tipărite și scrisorile lui Valenod au aceeași hârtie.
„În sfârșit!...” gândi doamna de Rênal; dar se arătă îngrozită la auzul descoperirii acesteia și, neavând curaj să mai adauge niciun cuvânt, se așeză departe, pe divan, în fundul salonului.
Acum bătălia era câștigată. Și avu mult de furcă până când îl convinse pe domnul de Rênal să nu se ducă să-i vorbească presupusului autor al scrisorii anonime.
— Cum de nu-ți dai seama că ar fi o stângăcie nemaipomenită dacă i-ai face scandal domnului Valenod fără să ai dovezi suficiente?! Ești invidiat, domnule! A cui e vina? A însușirilor pe care le ai: cârmuirea înțeleaptă a comunei, clădirile pline de bun-gust pe care le ridici, zestrea adusă de mine și, mai ales, faptul că putem nădăjdui în moștenirea bogată a scumpei mele mătuși, moștenire a cărei mărime se exagerează mereu, astfel că ești cel mai de seamă om din Verrières.
— Îmi uiți obârșia nobilă, spuse domnul de Rênal zâmbind un pic.
— Ești unul dintre gentilomii cei mai distinși ai ținutului, urmă cu grabă doamna de Rênal. Dacă regele ar fi liber și ar putea să pună noblețea la locul ce i se cuvine, fără îndoială că ai face parte din Camera pairilor. Și, în situația aceasta strălucitoare, vrei să-i mai dai invidiei ceva de bârfit? A-i vorbi domnului Valenod despre anonima lui înseamnă a răspândi în întregul Verrières, ce spun? în întregul Besançon, în tot ținutul, că burghezul ăsta mărunt, primit poate printr-o nechibzuință în intimitatea unui Rênal, a găsit mijlocul să te ofenseze. Chiar dacă scrisorile peste care ai dat ți-ar dovedi că am răspuns la dragostea domnului Valenod, ai fi dator să mă ucizi, căci mi-aș merita de-o sută de ori moartea, dar nu să-i arăți lui mânie. Gândește-te că toți vecinii abia așteaptă un motiv de răzbunare, pentru că le ești superior; gândește-te că în 1816 ai contribuit la unele arestări. Omul acela, refugiat pe acoperiș...
— Mă gândesc că n-ai nici stimă și nici prietenie pentru mine, oftă domnul de Rênal cu toată amărăciunea pe care i-o trezea o asemenea amintire, și că n-am fost pair!...
— Eu cred, dragul meu, urmă doamna de Rênal zâmbitoare, că voi fi mai bogată decât tine, că îți sunt soață de doisprezece ani și că, pe temeiul acesta, am dreptul să fiu și eu ascultată, mai ales în problema de astăzi. Dacă ții la un oarecare domn Julien mai mult decât la mine, adăugă ea cu o ciudă prost ascunsă, sunt gata să plec la mătușa mea, să-mi petrec o iarnă acolo.
Cuvintele acestea, spuse la timpul și cu tonul potrivit, cuprindeau o hotărâre neclintită care încerca să se înconjoare de politețe; ele îl convinseră pe domnul de Rênal. Dar, după cum e obiceiul în provincie, mai vorbi multă vreme, revenind asupra tuturor argumentelor; soția sa îl lăsă să vorbească, fiindcă glasul lui mai păstra încă urme de mânie. În sfârșit, două ceasuri de flecăreală inutilă istoviră puterile unui bărbat pe care furia îl frământase o noapte întreagă. Și hotărî felul cum avea să se poarte față de domnul Valenod, față de Julien și chiar față de Élisa.
Odată sau de două ori, în timpul scenei acesteia neobișnuite, doamna de Rênal era cât pe ce să se simtă oarecum înduioșată de nenorocirea întru totul reală a bărbatului care, vreme de doisprezece ani, îi fusese prieten. Dar adevăratele pasiuni sunt egoiste. De altfel, ea aștepta clipă de clipă mărturisirea în legătură cu scrisoarea anonimă primită în ajun, și mărturisirea aceasta nu veni. Ca să poată fi pe deplin sigură de sine, doamna de Rênal ar fi avut nevoie să cunoască ideile sugerate omului de care îi depindea soarta. Căci, în provincie, soții sunt stăpânii opiniei. Un bărbat care se vaită devine caraghios, fapt din ce în ce mai puțin primejdios în Franța; dar soția lui, dacă el nu-i dă bani, ajunge lucrătoare cu cincisprezece soli pe zi, și până și sufletele milostive stau la îndoială dacă s-o primească sau nu la muncă.
O cadână dintr-un harem, la urma urmelor, poate să-și îndrăgească sultanul; el e atotputernic și ea n-are nicio nădejde că-i va putea înlătura autoritatea prin cine știe ce mijloace rafinate. Răzbunarea stăpânului e cumplită, sângeroasă, dar e ostășească, mărinimoasă: o lovitură de pumnal pune capăt la toate. Un soț însă, în veacul al XIX-lea, își ucide nevasta cu ajutorul disprețului public, închizându-i toate ușile saloanelor.
Simțământul primejdiei se trezi cu tărie în sufletul doamnei de Rênal de îndată ce se întoarse în încăperile ei. Dezordinea din odăi o izbi: broaștele tuturor cufărașelor, atât de drăguțe, fuseseră sparte; câteva bucăți din parchet fuseseră ridicate. „Ar fi fost fără cruțare față de mine! își spuse ea. Să strice parchetul din lemn colorat, care-i place atât de mult! Când vreunul din copii intră aici cu ghetuțele ude, el se face foc și pară. Acum l-a stricat pentru totdeauna!” Priveliștea furiei acesteia alungă repede din inima doamnei de Rênal ultimele mustrări pe care și le mai făcea pentru izbânda ei prea grabnic dobândită.
Puțin înainte de-a suna clopotul pentru masă, Julien se întoarse împreună cu copiii. La desert, după ce servitorii plecaseră, doamna de Rênal îi spuse cu un ton foarte rece:
— Mi-ai mărturisit dorința de a petrece cincisprezece zile la Verrières. Domnul de Rênal binevoiește să-ți îngăduie un concediu. Poți pleca oricând vrei. Dar, ca să nu-și piardă copiii vremea degeaba, ți se vor trimite zilnic temele lor și le vei corecta.
— Sigur, adăugă domnul de Rênal cu un ton foarte acru, nu-ți voi da mai mult de o săptămână.
Pe chipul lui, Julien desluși zbuciumul unei inimi adânc chinuite.
— Încă nu s-a hotărât într-un fel sau altul, îi spuse Julien iubitei lui când rămaseră o clipă singuri în salon.
Doamna de Rênal îi povesti repede tot ce făcuse de dimineață și până atunci.
— Amănuntele ți le las pentru la noapte, mai spuse ea râzând.
„Perversitate de femeie! gândi Julien. Ce plăcere, ce instinct le împinge să ne înșele?”
— Găsesc că dragostea te-a luminat și te-a orbit în același timp, îi zise el cu oarecare răceală în glas. Astăzi te-ai purtat admirabil; dar e oare prudent să încercăm să ne vedem la noapte? Casa asta e înțesată de dușmani; gândește-te la ura pătimașă pe care mi-o poartă Élisa.
— Ura ei seamănă grozav cu indiferența pătimașă pe care ai putea-o avea tu pentru mine.
— Chiar dacă aș fi indiferent, și tot ar trebui să te scap dintr-o primejdie în care eu te-am împins. Dacă, din întâmplare, domnul de Rênal i-ar vorbi Élisei, cu un singur cuvânt ea ar putea să-l facă să ghicească tot. Și de ce n-ar putea să se ascundă lângă odaia mea, înarmat până în dinți?...
— Cum, nici măcar curaj n-ai?! făcu doamna de Rênal cu toată semeția unei doamne nobile.
— Nu m-aș înjosi niciodată să vorbesc despre curajul meu, îi răspunse Julien rece. Ar fi o ticăloșie. Lumea n-are decât să mă judece după fapte. Dar, adăugă el, luându-i mâna, nu-ți închipui cât de mult țin la tine și cât mă bucur că vom putea să ne luăm rămas bun înaintea crudei noastre despărțiri!
Note
[1] Vai, de vină e slăbiciunea noastră, nu noi! / Căci așa cum suntem plămădiți, așa suntem (engl.). Din A douăsprezecea noapte, de Shakespeare.