De îndată ce preotul ieși, Julien plânse mult, și plânse că avea să moară. Încetul cu încetul, își spuse că, dacă doamna de Rênal ar fi fost la Besançon, i-ar fi mărturisit slăbiciunea lui... În momentul când regreta cel mai mult lipsa femeii acesteia adorate, auzi pașii Mathildei.
„Cea mai mare nenorocire în închisoare, gândi el, este că nu-ți poți încuia ușa.”
Tot ce-i spuse Mathilde nu făcu decât să-l înfurie.
Îi povesti că, în ziua judecății, domnul de Valenod, având în buzunar numirea de prefect, cutezase să-și râdă de domnul de Frilair și să-și facă plăcerea să-l condamne pe Julien la moarte.
— „Cum de i-a dat prin gând prietenului dumneavoastră, mi-a spus mai adineauri domnul de Frilair, să trezească și să atace mica vanitate a acestei aristocrații burgheze? De ce a vorbit de castă? Le-a arătat singur ce trebuiau să facă în propriul lor interes politic; găgăuții aceștia habar n-aveau și erau gata să plângă. Interesul de castă a venit să mascheze în ochii lor grozăvia de a condamna la moarte. Trebuie să recunoaștem că domnul Sorel e tare nepriceput în afaceri. Dacă nu izbutim să-l salvăm prin cererea de grațiere, moartea lui va fi un soi de sinucidere...”
Mathilde se feri să-i spună lui Julien un lucru pe care nici ea nu-l bănuia încă: părintele de Frilair, văzându-l pe Julien pierdut, credea folositor pentru ambiția lui să încerce a-i deveni urmaș.
Aproape scos din fire din pricina mâniei neputincioase și a necazului, îi spuse Mathildei:
— Duceți-vă să ascultați o liturghie pentru mine și lăsați-mă o clipă în pace.
Mathilde, și așa foarte geloasă pe vizitele doamnei de Rênal, despre a cărei plecare tocmai aflase, înțelese pricina proastei dispoziții a lui Julien și izbucni în lacrimi. Durerea ei era adevărată; Julien vedea bine și asta îl înfuria și mai mult. Avea neapărată nevoie de singurătate, dar cum s-o capete?
În sfârșit, după ce încercase toate argumentele pentru a-l înduioșa, Mathilde îl lăsă singur, dar aproape în aceeași clipă apăru Fouqué.
— Am nevoie să fiu singur, îi spuse acestui prieten credincios...
Și, cum îl văzu șovăind:
— Alcătuiesc un memoriu pentru cererea mea de grațiere... De altfel... fă-mi o plăcere: nu-mi vorbi niciodată despre moarte. Dacă în ziua aceea voi avea nevoie de vreun serviciu deosebit, lasă-mă să-ți vorbesc eu primul.
Când Julien izbuti, în sfârșit, să-și dobândească singurătatea, se simți mai abătut și mai laș decât înainte. Puținele puteri rămase în sufletul lui slăbit se sleiseră ascunzându-și starea față de domnișoara de La Mole și de Fouqué.
Spre seară, un gând îl mângâie: „Dacă azi-dimineață, în clipa când moartea îmi părea atât de urâtă, m-ar fi înștiințat că trebuie să merg la execuție, privirea publicului m-ar fi îmboldit spre glorie; poate că mersul meu ar fi avut ceva țeapăn, ca al unui filfizon sfios care intră într-un salon. Câțiva oameni perspicace, dacă există printre provincialii aceștia, mi-ar fi putut ghici slăbiciunea... dar nimeni n-ar fi văzut-o.”
Și se simți eliberat de o parte a nenorocirii sale.
„Sunt un laș în clipa aceasta, își repeta cântând, dar nimeni n-o va ști.”
Pentru a doua zi îl aștepta o întâmplare aproape și mai neplăcută. De multă vreme, tatăl lui își anunța vizita; în ziua aceea, înainte să se trezească Julien, bătrânul dulgher cu păr alb apăru în celulă. Julien se simți slab; se aștepta la mustrările cele mai neplăcute. Ca să-i desăvârșească chinul, în dimineața aceea îl apăsa puternic remușcarea de a nu-și iubi tatăl.
„Întâmplarea ne-a așezat unul lângă altul pe pământ, își spunea, pe când paznicul mai rânduia puțin celula, și ne-am făcut aproape tot răul cu putință. Vine, în clipa morții mele, să-mi dea lovitura din urmă.”
Mustrările aspre ale bătrânului începură de îndată ce nu mai avură martori. Julien nu-și putu reține lacrimile.
„Ce slăbiciune nedemnă! își spuse furios. Se va duce pretutindeni să exagereze lipsa mea de curaj; ce triumf pentru Valenozi și pentru toți ipocriții searbezi care domnesc la Verrières! Ei sunt mari și tari în Franța și se bucură de toate avantajele sociale. Până acum puteam cel puțin să-mi spun: ei se umplu de bani, e adevărat, și sunt copleșiți de toate onorurile, dar eu am noblețea inimii.
Și iată un om căruia toți îi vor da crezare, care va depune mărturie în fața întregului Verrières, exagerând, că am fost slab în fața morții! Voi fi fost un laș în încercarea aceasta pe care oricine o înțelege!”
Julien se simțea aproape deznădăjduit. Nu știa cum să scape de tatăl său. Să se prefacă în așa fel încât să-l înșele pe bătrânul acesta atât de perspicace era în clipa aceea peste puterile lui. Mintea îi cerceta în grabă toate posibilitățile.
— Am făcut economii! exclamă el deodată.
Ideea aceasta genială schimbă și înfățișarea bătrânului, și situația lui Julien.
— Cum să le împart? continuă Julien mai liniștit; efectul produs îi alungase orice sentiment de inferioritate.
Bătrânul dulgher ardea de dorința de a nu lăsa să-i scape banii, din care i se părea că Julien voia să le lase o parte fraților lui. Și vorbi vreme îndelungată, cu mult foc. Julien putu să-și râdă de el.
— Ei bine, Dumnezeu mi-a arătat cum să-mi fac testamentul. Voi dărui fiecăruia dintre frații mei câte o mie de franci, iar restul va fi al dumitale.
— Foarte bine, spuse bătrânul, restul mi se cuvine; dar fiindcă Dumnezeu s-a îndurat să-ți miște inima, dacă vrei să mori ca un bun creștin, se cade să-ți plătești datoriile. Mai sunt și cheltuielile făcute de mine pentru hrana și pentru creșterea ta, la care nu te gândești deloc...
„Vasăzică asta-i dragostea de tată!” își spunea Julien, cu sufletul mâhnit, când rămase, în cele din urmă, singur.
Curând se ivi temnicerul.
— Domnule, după vizita părinților, le aduc totdeauna oaspeților mei o sticlă cu vin bun de Champagne. E cam scump, șase franci sticla, dar înveselește inima.
— Adu trei pahare, îi spuse Julien cu o grabă copilărească, și poftește aici doi dintre deținuții pe care îi aud plimbându-se pe coridor.
Temnicerul îi aduse doi ocnași recidiviști, care se pregăteau să se întoarcă la ocnă. Erau niște ticăloși foarte veseli și cu adevărat remarcabili prin istețime, curaj și sânge-rece.
— Dacă-mi dați douăzeci de franci, îi spuse unul dintre ei lui Julien, vă povestesc viața mea în amănunt. E ceva strașnic.
— Dar ai să mă minți, spuse Julien.
— Ba nu, răspunse el; prietenul meu de aici, care îmi pizmuiește cei douăzeci de franci, mă va da de gol dacă spun ceva neadevărat.
Povestea lui era îngrozitoare. Dezvăluia o inimă curajoasă, în care nu mai rămăsese decât o singură patimă, aceea a banilor. După plecarea lor, Julien nu mai era același om. Toată mânia împotriva lui însuși dispăruse. Durerea groaznică, înveninată de lașitate, de care era cuprins de la plecarea doamnei de Rênal, se schimbase în melancolie.
„Cu cât aș fi fost mai puțin înșelat de aparențe, își spunea, cu atât aș fi văzut că saloanele Parisului sunt pline de oameni cinstiți ca tata sau de ticăloși iscusiți ca ocnașii aceștia. Au dreptate: oamenii de salon nu se trezesc niciodată dimineața cu gândul acesta chinuitor: «Cum voi mânca la prânz?» Și se laudă cu cinstea lor! Iar când sunt chemați să fie jurați, îl condamnă cu trufie pe omul care a furat un tacâm de argint fiindcă simțea că leșină de foame. Dar dacă e vorba de o curte regală, dacă e în joc pierderea sau dobândirea unui portofoliu ministerial, oamenii mei cinstiți de salon cad în crime întocmai ca acelea pe care nevoia de a mânca le-a inspirat acestor doi ocnași...
Nu există drept natural; cuvântul acesta nu e decât o veche nerozie, demnă de procurorul care m-a hăituit mai deunăzi și al cărui strămoș s-a îmbogățit printr-o confiscare a lui Ludovic al XIV-lea. Dreptul nu există decât atunci când există o lege care interzice să faci un anumit lucru, sub amenințarea pedepsei. Înainte de lege, nu e natural decât puterea leului sau nevoia ființei căreia îi e foame, frig, nevoia, într-un cuvânt... Nu, oamenii pe care-i cinstim nu sunt decât niște ticăloși care au avut norocul să nu fie prinși în flagrant delict. Acuzatorul pe care societatea îl năpustește asupra mea s-a îmbogățit printr-o infamie... Eu am săvârșit o crimă și sunt pe drept osândit, dar, în afara acestei singure fapte, Valenod, care m-a osândit, e de o sută de ori mai dăunător societății.
Zău, adăugă Julien trist, dar fără mânie, cu toată avariția lui, tata prețuiește mai mult decât toți oamenii aceștia. Nu m-a iubit niciodată. Și am întrecut măsura, pătându-i numele printr-o moarte rușinoasă. Teama lui să nu ducă lipsă de bani, părerea exagerată despre răutatea oamenilor, denumită avariție, îl fac să vadă un motiv minunat de alinare și de siguranță în cei trei sau patru sute de ludovici pe care aș putea să i-i las. Într-o duminică după prânz, își va arăta aurul tuturor invidioșilor din Verrières. «Cu un asemenea preț, va spune privirea lui, care dintre voi n-ar fi încântat să aibă un fiu ghilotinat?»”
Filozofia aceasta putea să fie adevărată, numai că, prin natura ei, te făcea să dorești moartea. Așa trecură cinci zile lungi. Julien se purta politicos și blând cu Mathilde, pe care o vedea roasă de cea mai cumplită gelozie. Într-una din seri se gândi serios să-și pună capăt vieții. Sufletul îi era sleit de nefericirea profundă în care îl aruncase plecarea doamnei de Rênal. Nu-i mai plăcea nimic, nici în viața reală, nici în închipuire. Lipsa de mișcare începuse să-i vatăme sănătatea și să-i dea firea exaltată și slabă a unui tânăr student german. Își pierdea tăria aceea bărbătească și mândră care alungă, printr-o înjurătură energică, anumite idei nepotrivite ce asaltează sufletele nefericiților.
„Am iubit adevărul... Dar unde se află el?... Pretutindeni ipocrizie sau măcar șarlatanie, chiar la cei mai virtuoși, chiar la cei mai de seamă oameni.”
Și buzele i se strâmbară de scârbă.
„Nu, omul nu se poate încrede în om! Doamna de ***, făcând o chetă pentru bieții ei orfani, îmi spunea că prințul cutare tocmai dăruise zece ludovici; minciună. Dar ce spun? Napoleon la Sfânta Elena!... Șarlatanie curată, proclamație în favoarea regelui Romei. Doamne! Dacă un asemenea om, și încă atunci când nenorocirea trebuie să-i amintească aspru de datorie, se coboară până la șarlatanie, ce să aștepți de la restul speciei?... Unde e adevărul? În religie...”
— Da, adăugă el cu zâmbetul amar al disprețului celui mai adânc, în gura unor Maslon, Frilair, Castanède...
„Poate în adevăratul creștinism, ai cărui preoți n-ar fi plătiți mai mult decât au fost apostolii?... Dar Sfântul Pavel a fost plătit prin plăcerea de a porunci, de a vorbi, de a face să se vorbească despre el... Ah! Dacă ar exista o religie adevărată... Prost ce sunt! Văd o catedrală gotică, vitralii venerabile; inima mea slabă își închipuie preotul acestor vitralii... Sufletul meu l-ar înțelege, sufletul meu are nevoie de el... Nu găsesc decât un filfizon cu părul murdar... fără farmecul lui, un cavaler de Beauvoisis. Dar un preot adevărat, un Massillon, un Fénelon... Massillon l-a consacrat pe Dubois. Memoriile lui Saint-Simon mi l-au stricat pe Fénelon; dar, în sfârșit, un preot adevărat... Atunci sufletele duioase ar avea un loc de întâlnire în lume... N-am mai fi izolați... Preotul acesta bun ne-ar vorbi despre Dumnezeu. Dar despre care Dumnezeu? Nu despre cel al Bibliei, un mic despot crud și însetat de răzbunare... ci despre Dumnezeul lui Voltaire, drept, bun, nesfârșit...”
Îl frământară toate amintirile din Biblia pe care o știa pe de rost.
„Dar cum să crezi în acest mare nume al lui Dumnezeu, de îndată ce suntem trei împreună, după groaznicul abuz pe care-l fac preoții noștri? Să trăiești izolat!... Ce chin!...
Înnebunesc și sunt nedrept, își spuse Julien, lovindu-se peste frunte. Sunt izolat aici, în celulă, dar n-am trăit izolat pe pământ; aveam ideea puternică a datoriei. Datoria pe care mi-o impusesem, cu dreptate sau fără... a fost ca trunchiul unui copac trainic de care m-am rezemat la vreme de furtună; mă clătinam, mă frământam. La urma urmei, nu eram decât un om... dar n-am fost luat de vânt.
Aerul jilav din celulă mă face să mă gândesc la izolare... Dar de ce să mai fiu fățarnic, când blestem fățărnicia? Nici moartea, nici celula, nici aerul jilav nu mă doboară, ci lipsa doamnei de Rênal. Dacă, la Verrières, pentru a o vedea, aș fi fost silit să trăiesc săptămâni întregi ascuns în pivnițele casei, m-aș fi plâns oare?”
— Influența contemporanilor mei e mai tare, rosti el cu un râs amar. Vorbesc singur, cu mine însumi, la doi pași de moarte și tot mai sunt fățarnic... O, veac al nouăsprezecelea!...
„Un vânător trage un foc de pușcă într-o pădure; prada cade, el se repede s-o apuce. Cizma lui lovește un mușuroi înalt de două picioare, distruge locuința furnicilor, împrăștie cât colo furnicile și ouăle lor. Cele mai filozoafe dintre furnici nu vor putea niciodată să priceapă ce-i cu trupul acesta negru, uriaș, înfricoșător: cizma vânătorului, care a pătruns pe neașteptate și cu o iuțeală de necrezut în locuința lor, după un zgomot asurzitor, însoțit de jerbele unui foc roșiatic...
Tot astfel e cu moartea, cu viața, cu veșnicia, lucruri foarte simple pentru cine ar avea organe destul de cuprinzătoare ca să le priceapă...
O musculiță efemeră se naște la nouă dimineața, în lungile zile de vară, ca să moară la cinci seara; cum ar putea ea să înțeleagă cuvântul noapte? Mai dă-i cinci ore de viață și va vedea și va înțelege ce e noaptea.
Așa și eu, voi muri la douăzeci și trei de ani. Mai dă-mi cinci ani de viață, ca să trăiesc cu doamna de Rênal.”
Și începu să râdă ca Mefistofel.
„Ce nebunie să discuți asemenea probleme adânci!
1. Sunt fățarnic, de parcă s-ar mai afla cineva aici să mă asculte. 2. Uit să trăiesc și să iubesc, când mi-au rămas atât de puține zile de trăit...
Vai! Doamna de Rênal e departe; poate soțul ei n-o va mai lăsa să se întoarcă la Besançon și să continue să se dezonoreze. Iată ce mă izolează, nu lipsa unui Dumnezeu drept, bun, atotputernic, nici rău, nici însetat de răzbunare... Ah! Dacă ar exista... vai! Aș cădea la picioarele lui. «Am meritat moartea, i-aș spune, dar, Doamne mare, Dumnezeule bun, Dumnezeule îngăduitor, dă-mi-o înapoi pe aceea pe care o iubesc!»”
Noaptea era atunci foarte înaintată. După o oră sau două de somn liniștit, sosi Fouqué. Julien se simțea tare și hotărât, ca omul care vede limpede în sufletul lui.