Îi admir frumusețea, dar mă tem de inteligența ei.
MÉRIMÉE
Dacă Julien și-ar fi folosit, pentru cercetarea celor ce se petreceau în salon, timpul pierdut cu exagerarea frumuseții Mathildei sau cu furiile împotriva mândriei firești a familiei de La Mole, mândrie de care Mathilde se lepăda față de el, ar fi înțeles în ce consta domnia ei asupra tuturor celor din preajmă. De cum îi displăceai domnișoarei de La Mole, ea știa să te pedepsească printr-o ironie atât de calculată, atât de bine aleasă, atât de cuviincioasă în aparență, spusă la vreme atât de potrivită, încât clipă de clipă, cu cât te gândeai mai mult, cu atât ți se adâncea rana. Și, încetul cu încetul, ea devenea cumplită pentru amorul-propriu jignit. Cum Mathilde nu punea mare preț pe o mulțime de lucruri care pentru restul familiei erau ținta unor dorințe stăruitoare, ea părea totdeauna calmă în ochii celorlalți. Saloanele aristocrației sunt plăcute de pomenit când pleci de acolo, și atâta tot; politețea singură nu ți se pare că prețuiește mare lucru decât în primele zile. Julien simțea asta: după încântarea de la început, urmaseră primele nedumeriri. „Politețea, își spunea el, nu înseamnă decât a nu te mânia de pe urma purtărilor grosolane.” Mathilde se plictisise deseori, poate că s-ar fi plictisit oriunde. Și atunci, să ascută o ironie era pentru ea o distracție, o adevărată plăcere.
Poate numai ca să aibă victime ceva mai amuzante decât bunicii, decât academicianul și decât ceilalți cinci sau șase subalterni care îi lingușeau le dăduse ea speranțe marchizului de Croisenois, contelui de Caylus și celorlalți doi sau trei tineri de neam mare. Toți aceștia nu erau pentru ea decât noi prilejuri de ironie.
Trebuie să mărturisim cu părere de rău, fiindcă Mathilde ne e dragă, că ea primise scrisori de la mai mulți dintre ei și că, uneori, chiar le răspunsese. Dar ne grăbim să adăugăm că personajul acesta e o excepție față de moravurile veacului. Căci, în general, nu lipsa de prudență le poate fi reproșată elevelor nobilei mănăstiri Sacré-Cœur.
Într-o zi, marchizul de Croisenois îi înapoie Mathildei o scrisoare destul de compromițătoare, pe care ea i-o trimisese în ajun. Tânărul credea că fapta aceasta de mare prudență îl va ajuta mult în încercările lui. Dar Mathildei tocmai nechibzuința îi plăcea în scrisori. O încânta să se joace cu soarta. Și vreme de șase săptămâni nu-i mai adresă un cuvânt marchizului.
Scrisorile tinerilor acestora o distrau; dar, după părerea ei, ele semănau leit una cu alta. În toate era vorba despre patima cea mai adâncă, cea mai melancolică.
— Sunt cu toții unul și același om desăvârșit, gata să plece în Palestina, îi spunea ea unei verișoare. Cunoști ceva mai plicticos decât asta? Iată ce fel de scrisori am să primesc toată viața! Ele nu se vor schimba decât din douăzeci în douăzeci de ani, după ocupația care va fi la modă. Pe vremea Imperiului, cred că scrisorile au fost mai puțin serbede. Atunci tinerii din lumea bună văzuseră sau săvârșiseră fapte care aveau într-adevăr măreție în ele. Ducele de N***, unchiul meu, a fost la Wagram[1].
— Dar câtă inteligență îți trebuie ca să dai o lovitură de sabie? Și, după ce li se întâmplă asta, pălăvrăgesc atâta despre ea! spuse domnișoara de Sainte-Hérédité, verișoara Mathildei.
— Mie asemenea povestiri îmi plac. Să iei parte la o bătălie adevărată, la o bătălie a lui Napoleon, unde erau uciși zece mii de ostași, mi se pare că e o dovadă de curaj. Când înfrunți primejdia, ți se înalță sufletul și scapi de plictiseala în care bieții mei adoratori par cufundați; iar plictiseala asta e molipsitoare. Căruia dintre ei i-a trecut prin minte să facă ceva extraordinar? Vor să mă ia de nevastă, grozavă ispravă! Eu sunt bogată, iar tata își va avansa ginerele. Ah! Dacă s-ar găsi măcar unul care să aibă puțin haz!
Felul Mathildei de a vedea lucrurile: plin de însuflețire, limpede, pitoresc, îi strica, precum se vede, limbajul. Adesea, câte un cuvânt pe care-l rostea era prost privit de prietenii ei atât de politicoși. Și dacă Mathilde n-ar fi fost la modă, prietenii ei ar fi mărturisit, poate, că limbajul îi era puțin cam prea colorat pentru gingășia femeiască.
Domnișoara de La Mole, la rândul ei, era cu totul nedreaptă față de frumoșii cavaleri care mișună în Bois de Boulogne. Mathilde privea viitorul nu cu groază, căci ar fi însemnat să aibă un simțământ viu, ci cu o silă rar întâlnită la vârsta ei.
Ce putea să-și mai dorească? Averea, obârșia nobilă, inteligența, frumusețea, după cum se spunea și după cum credea și ea, i le dăruise soarta din plin.
Iată care erau gândurile celei mai invidiate moștenitoare din foburgul Saint-Germain, pe vremea când începuseră să-i placă plimbările cu Julien. Orgoliul lui o uimea și admira iscusința acestui mic-burghez. „Va izbuti să ajungă episcop, ca abatele Maury[2]”, își spunea Mathilde.
Curând, împotrivirea cinstită și neprefăcută cu care eroul nostru întâmpina multe dintre părerile ei începu s-o preocupe; se gândi mult la această purtare; îi povestea prietenei ei cele mai mici amănunte ale discuțiilor și găsea că niciodată nu izbutește să le redea cum trebuie.
Și, deodată, o idee îi străfulgeră mintea: „Am fericirea să iubesc, își spuse ea într-o zi, cuprinsă de o nemărginită bucurie. Iubesc, iubesc, nu-ncape îndoială! La vârsta mea, o fată tânără, frumoasă, inteligentă unde poate găsi senzații dacă nu în dragoste? Orice aș face, nu m-aș putea îndrăgosti niciodată de Croisenois, de Caylus și tutti quanti[3]. Sunt desăvârșiți, prea desăvârșiți poate; în sfârșit, mă plictisesc.”
Mathilde revăzu în minte toate descrierile pasiunii pe care le citise în Manon Lescaut, Noua Heloiză, Scrisorile unei călugărițe portugheze etc., etc. Bineînțeles că nu se gândea decât la marile pasiuni; dragostea ușuratică era nevrednică pentru o fată de vârsta și obârșia ei. Numea dragoste numai simțământul acela eroic pe care îl puteai întâlni în Franța pe vremea lui Henric al III-lea și a lui Bassompierre[4]. O asemenea dragoste nu cedează în chip josnic în fața stavilelor și, dimpotrivă, te împinge la fapte mărețe. „Ce nenorocire pentru mine că nu mai există o curte adevărată, cum era a Caterinei de Medici sau a lui Ludovic al XIII-lea! Mă simt la înălțimea a tot ce e mai cutezător și mai măreț. Ce n-aș face dintr-un rege inimos ca Ludovic al XIII-lea dacă mi-ar suspina la picioare! L-aș duce în Vendeea, cum spune atât de des baronul Tolly, și de acolo el și-ar recuceri întreg regatul; și-atunci, adio, cartă constituțională... iar Julien mi-ar da ajutor. Ce-i lipsește? Un nume și averea. Numele și l-ar făuri, iar averea ar dobândi-o. Lui Croisenois nu-i lipsește nimic și, totuși, n-o să fie toată viața decât un duce pe jumătate ultra, pe jumătate liberal, o ființă nehotărâtă, ocolind totdeauna extremele, și, deci, s-ar afla pretutindeni pe locul al doilea.
Ce faptă mare nu e o extremă când pornești la săvârșirea ei? Iar oamenilor de rând ea li se pare cu putință doar după ce a fost săvârșită. Da, iubirea, cu toate minunile ei, îmi va stăpâni inima; o simt, după focul care mă însuflețește. Cerul îmi datora harul acesta. Doar nu degeaba și-a adunat toate darurile într-o singură ființă! Fericirea mea va fi vrednică de mine. Nicio zi n-o să mi se pară aidoma cu ziua din ajun. Dovedesc de pe acum măreție și curaj, numai prin simplul fapt că îndrăznesc să iubesc un bărbat care îmi este atât de departe prin poziția lui socială. Să vedem: o să mă merite el și de-acum înainte? La prima slăbiciune pe care am s-o văd la el, îl părăsesc. O fată de rangul meu și cu firea cavalerească pe care toți binevoiesc să mi-o acorde (cuvintele acestea le știa de la tatăl ei) nu trebuie să se poarte prostește.
Nu m-aș purta oare așa dacă l-aș iubi pe marchizul de Croisenois? Atunci aș avea și eu parte de fericirea verișoarelor mele, fericire pe care o disprețuiesc din tot sufletul. Știu dinainte tot ce mi-ar spune bietul marchiz, tot ce i-aș răspunde. Ce preț poate avea o dragoste care te face să caști? Tot atât ar face să fiu habotnică. Aș lua parte la semnarea unui contract de căsătorie, așa cum a făcut cea mai mică dintre verișoarele mele, iar bunicii ar lăcrima înduioșați, dacă nu cumva s-ar necăji din pricina vreunei ultime condiții vârâte cu o zi înainte în contract de către notarul celeilalte părți.”
Note
[1] Mică localitate în apropiere de Viena; în 1809, Napoleon a repurtat aici o victorie asupra trupelor austriece.
[2] Abatele Maury (1746–1817), cardinal și politician francez; a emigrat în 1792 și s-a întors în Franța în 1806.
[3] Și toți ceilalți (it.).
[4] François de Bassompierre (1579–1646), mareșal al Franței și diplomat, unul dintre cele mai strălucite spirite ale timpului său.