O, how this spring of love resembleth
The uncertain glory of an April day;
Which now shows all the beauty of the sun,
And by and by a cloud takes all away!
TWO GENTLEMEN OF VERONA [1]
Într-o seară, pe când apunea soarele, Julien, stând lângă iubita lui, în fundul livezii, departe de privirile supărătoare ale oamenilor, era pierdut în vise. „Vor dura oare mereu clipele acestea atât de plăcute?” Sufletul îi era apăsat de greutatea alegerii unui drum în viață și deplângea marea și nefericita criză care încheie copilăria și strică primii ani ai unei tinereți sărace.
— Ah! spunea el, pentru tineretul francez Napoleon a fost cu adevărat trimisul lui Dumnezeu pe pământ! Cine o să-l înlocuiască? Ce vor face fără el sărmanii, chiar cei mai avuți decât mine, care au tocmai câți bani le trebuie ca să capete o educație bună, dar n-au destui ca, la douăzeci de ani, să cumpere un om și să-și deschidă drumul spre o carieră! Orice-am face, adăugă el oftând amar, amintirea asta fatală nu ne va îngădui niciodată să fim fericiți!
Și o văzu deodată pe doamna de Rênal încruntându-se și luând o înfățișare disprețuitoare și rece: ei, felul acesta de gândire i se părea potrivit pentru o slugă. Crescută în ideea că e foarte bogată, i se părea de la sine înțeles că Julien e la fel ca ea. Îi era de o mie de ori mai scump decât viața, și puțin îi păsa de bani.
Julien era departe de a ghici ce-i trece prin minte. Încruntarea ei îl readuse pe pământ. Avu destulă prezență de spirit ca să-și potrivească în așa fel fraza, încât s-o facă să înțeleagă pe nobila doamnă, așezată atât de aproape de el, pe banca de iarbă, că repetase niște cuvinte auzite în timpul călătoriei, la un prieten al lui, negustor de lemne. Așa gândeau cei lipsiți de credință.
— Tu, dragul meu, să nu te amesteci cu astfel de oameni, îi spuse doamna de Rênal, păstrând încă puțin din răceala care, pe neașteptate, luase locul celei mai calde duioșii.
Încruntarea ei, sau mai degrabă remușcarea pentru imprudența săvârșită, fu prima înfrângere a iluziilor care îl stăpâneau pe Julien. El se gândi: „E bună și blândă, și mă iubește mult, dar a fost crescută în tabăra dușmană. Ei se tem, pesemne, mai cu seamă de soiul acesta de tineri inimoși, care, după ce au primit o educație îngrijită, n-au destui bani ca să-și facă o carieră. Ce s-ar alege din nobili dacă ni s-ar îngădui să-i combatem cu arme de același fel?! Eu, de pildă, să fiu primar la Verrières, bine intenționat și cinstit, cum e în fond și domnul de Rênal, ce i-aș mai desființa pe vicar și pe domnul Valenod, cu toate pungășiile pe care le fac! Cum ar mai triumfa dreptatea la Verrières! Și nu talentele lor mi-ar pune piedici, căci ei bâjbâie întruna.”
În ziua aceea, fericirea lui Julien fu cât pe ce să se statornicească. Dar eroului nostru îi lipsea îndrăzneala de a fi sincer. I-ar fi trebuit curajul de a da imediat bătălia: doamna de Rênal se mirase de spusele lui Julien, căci oamenii din lumea ei repetau adesea că întoarcerea lui Robespierre ar fi fost îndeosebi cu putință datorită tinerilor de neam prost, care învață prea multe. Doamna de Rênal își păstră multă vreme înfățișarea aceea rece, și Julien crezu că o face dinadins. De fapt, ea se purta așa pentru că, după sila pentru cuvintele urâte, urmase teama de a nu-i fi spus, fără să vrea, vreun lucru neplăcut. Mâhnirea asta i se oglindi puternic în trăsăturile atât de curate și atât de naive când era fericită și departe de cei ce o plictiseau.
Julien nu mai cuteză să se lase în voia visărilor. Mai calm, dar și mai puțin îndrăgostit, socoti că n-ar fi prudent să se mai ducă în odaie la doamna de Rênal. Mai bine să vină ea la el; dacă o zărea vreun servitor umblând prin casă, douăzeci de pretexte felurite puteau s-o justifice.
Dar și socoteala aceasta își avea neajunsurile ei. Julien primise de la Fouqué niște cărți pe care el, ca unul ce studia teologia, n-ar fi putut niciodată să i le ceară unui librar. Iar cărțile primite nu îndrăznea să le deschidă decât noaptea. Și de multe ori i-ar fi fost mai plăcut să nu-l întrerupă din citit o vizită în așteptarea căreia, chiar și în ajunul întâmplării din livadă, n-ar fi fost în stare să citească.
Doamnei de Rênal îi datora înțelegerea cărților într-un fel cu totul nou. Îndrăznise s-o întrebe despre o mulțime de nimicuri, a căror necunoaștere oprește în loc inteligența unui tânăr născut în afara lumii bune, oricâtă deșteptăciune firească s-ar presupune că are.
Educația aceasta a dragostei, făcută de o femeie cu totul neștiutoare, fu o adevărată fericire. Julien izbuti să vadă direct societatea, așa cum este ea astăzi. Și nimeni nu-i întunecă mintea povestindu-i cum a fost ea odinioară, cu două mii de ani în urmă, sau măcar acum șaizeci de ani, pe vremea lui Voltaire și a lui Ludovic al XV-lea. Spre nespusa lui bucurie, i se luă un văl de pe ochi și înțelese, în sfârșit, ceea ce se petrecea la Verrières.
În primul plan pricepu că sunt niște intrigi foarte complicate, urzite, de doi ani încoace, pe lângă prefectul din Besançon. Ele erau sprijinite de unele scrisori venite din Paris și datorate unor oameni foarte sus-puși. Totul ca să-l facă pe domnul de Moirod, omul cel mai habotnic din tot ținutul, primul și nu al doilea adjunct al primarului din Verrières.
Concurentul acestuia era un fabricant foarte bogat, care trebuia neapărat împins pe locul de al doilea adjunct.
Julien înțelese, în sfârșit, frânturile de cuvinte surprinse când protipendada de prin partea locului venea să ia masa la domnul de Rênal. Lumea aceasta privilegiată era adânc preocupată de alegerea primului adjunct, a cărei posibilitate restul localnicilor, și mai ales liberalii, nici n-o bănuiau măcar. Alegerea era importantă prin faptul, cunoscut de toată lumea, că partea de răsărit a străzii principale din Verrières urma să fie împinsă înapoi cu mai mult de nouă picioare, deoarece strada devenise drum regal.
Or, dacă domnul de Moirod, proprietar a trei case din partea care urma să fie împinsă înapoi, ajungea prim-adjunct al primarului și mai apoi primar, în cazul când domnul de Rênal avea să fie numit deputat, el putea să închidă ochii și să îngăduie mici reparații, neobservate, la casele care înaintau în stradă, reparații datorită cărora ele mai puteau să dureze un veac. Cu toată adânca cucernicie și cinstea recunoscută a domnului de Moirod, toți erau siguri că va fi un om de înțeles, căci avea o droaie de copii. Printre casele care urmau să fie împinse înapoi, nouă aparțineau celor mai de seamă familii din Verrières.
Lui Julien, intriga aceasta i se părea cu mult mai importantă decât istoria bătăliei de la Fontenoy [2], al cărei nume îl vedea pentru prima oară într-una din cărțile trimise de către Fouqué. Existau multe lucruri care îi dăduseră de gândit, încă de acum cinci ani, de când începuse să se ducă seara la preot. Dar discreția și umilința minții fiind primele însușiri ale unui teolog, nu îndrăznise niciodată să pună întrebări.
Într-o zi, doamna de Rênal îi dăduse o poruncă valetului soțului ei, care îl dușmănea pe Julien.
— Păi, doamnă, azi e ultima vineri a lunii, îi răspunse omul, cu un aer ciudat.
— Du-te, îi spuse doamna de Rênal.
— Zău așa! făcu Julien, o să se ducă în magazia aceea de fân, fostă biserică pe vremuri și acum redată din nou cultului; dar pentru ce? Iată una din tainele pe care nu am izbutit niciodată să le pătrund.
— E o instituție foarte folositoare, deși destul de ciudată, îi răspunse doamna de Rênal. Femeile nu sunt primite. Singurul lucru care se știe e că toată lumea se tutuiește. De pildă, servitorul nostru o să-l întâlnească acolo pe domnul Valenod, și omul acesta, atât de înfumurat și de prost, n-o să se supere când Saint-Jean îi va spune tu și o să-i răspundă la fel. Dacă ții să știi ce se petrece acolo, am să le cer amănunte domnilor de Maugiron și Valenod. Noi plătim douăzeci de franci pentru fiecare servitor, ca să nu ne taie gâtul într-o bună zi.
Timpul părea că zboară. Gândul la farmecele iubitei sale îl făcea pe Julien să-și uite neagra ambiție. Nevoit să nu-i vorbească despre lucruri triste și serioase, dat fiind că făceau parte din tabere potrivnice, el sporea, fără să bănuiască, fericirea pe care i-o datora și puterea pe care ea o dobândise asupra lui.
În clipele când prezența copiilor, prea inteligenți, îi silea să nu folosească decât limbajul rece al rațiunii, Julien, privind-o cu ochi scăpărători de dragoste, îi asculta cu o supunere desăvârșită explicațiile asupra mersului lumii. Deseori, pe când povestea despre cine știe ce pungășie iscusită săvârșită cu prilejul construirii vreunui drum sau cu al aprovizionării, mintea doamnei de Rênal își pierdea șirul pe neașteptate și începea să delireze parcă, iar Julien era nevoit s-o dojenească fiindcă își îngăduia și față de el aceleași gesturi mângâietoare ca și față de copii. Și asta din pricină că, în unele zile, ea avea iluzia că-l iubește ca pe copilul ei. Nu trebuia oare să-i răspundă permanent la întrebările naive despre o mie de lucruri simple, cunoscute de orice odraslă de familie bună, încă de la vârsta de cincisprezece ani? Peste o clipă, însă, îl admira ca pe un stăpân. Inteligența lui aproape o înspăimânta; i se părea că întrezărește tot mai limpede, zi de zi, în preotul acesta tinerel, pe marele om al viitorului. Îl vedea papă, îl vedea prim-ministru, ca pe Richelieu.
— Am să trăiesc oare destul ca să te văd în plină glorie? îi spunea ea lui Julien. Pentru un om de seamă locul există, gata pregătit; monarhia și religia au nevoie de el.
Note
[1] O, primăvara dragostei cum seamănă / Cu nimbul lui april, cel schimbător; / Abia vezi soarele în strălucire / Și-ndată totul e învăluit de nor! (engl.). Doi domni din Verona, de Shakespeare.
[2] Localitate în Belgia, unde s-a dat, în anul 1745, o bătălie între armata franceză și trupele aliate, în principal engleze și olandeze.