Mergând călare, prefectul își spunea: De ce n-aș fi ministru, președinte al consiliului, duce? Iată cum voi purta războiul… În felul acesta i-aș pune în lanțuri pe cei care vor înnoiri…
LE GLOBE
Niciun argument nu e în stare să nimicească puterea a zece ani de visări plăcute. Marchizul nu găsea că e înțelept să se mânie, dar nu se putea hotărî să ierte. „Dacă Julien acesta ar putea muri din întâmplare!” își spunea uneori… Astfel, imaginația lui întristată găsea o oarecare ușurare urmărind himerele cele mai absurde. Ele paralizau influența raționamentelor înțelepte ale părintelui Pirard. Se scurse așa o lună, fără ca negocierea să înainteze cu un pas.
În această afacere de familie, ca și în cele politice, marchizul avea idei strălucite care îl entuziasmau vreme de trei zile. Atunci, un plan de purtare nu-i plăcea fiindcă era susținut de raționamente bune; dimpotrivă, raționamentele nu-i erau pe plac decât atâta vreme cât îi sprijineau planul favorit. Vreme de trei zile lucra cu toată înflăcărarea și entuziasmul unui poet ca să împingă lucrurile spre un anumit punct; a doua zi însă nici nu se mai gândea la el.
La început, Julien fu descumpănit de tergiversările marchizului; dar, după câteva săptămâni, începu să bănuiască faptul că domnul de La Mole n-avea, în această afacere, niciun plan hotărât. Doamna de La Mole și toți ai casei credeau că Julien călătorește în provincie pentru administrarea moșiilor; el se afla ascuns în casa parohială a părintelui Pirard și o vedea aproape zilnic pe Mathilde; în fiecare dimineață, ea își petrecea o oră cu marchizul, dar uneori treceau săptămâni întregi fără să vorbească despre problema care îi frământa pe amândoi.
— Nu vreau să știu unde se află omul acesta, îi spuse într-o zi marchizul. Trimite-i scrisoarea asta.
Mathilde citi:
„Moșiile din Languedoc aduc un venit anual de 20.600 de franci. Îi dăruiesc 10.600 de franci fiicei mele și 10.000 de franci domnului Julien Sorel. Bineînțeles că dăruiesc și moșiile înseși. Spune-i notarului să facă două acte de donație separate și să mi le aducă mâine. După asta, nicio legătură între noi. Ah! Domnule, trebuia să mă aștept la toate acestea?
Marchizul de La Mole.”
— Îți mulțumesc din toată inima, îi spuse Mathilde veselă. Ne vom stabili la castelul d'Aiguillon, între Agen și Marmande. Se spune că acolo e la fel de frumos ca și în Italia.
Donația aceasta îl uimi nespus pe Julien. Nu mai era omul sever și rece pe care l-am cunoscut. Soarta copilului îi stăpânea de pe acum toate gândurile. Averea aceasta neprevăzută și destul de însemnată pentru un om atât de sărac îl umplu de ambiție. Se și vedea având, el sau soția lui, un venit anual de 36.000 de livre.
Cât despre Mathilde, toate simțămintele ei erau absorbite de adorația pentru soțul ei; căci, din orgoliu, așa continua să-i spună lui Julien. Marea ei ambiție, singura, era să i se recunoască mariajul. Își petrecea viața exagerând în gând înalta prevedere de care dăduse dovadă legându-și soarta de aceea a unui om superior. Meritul personal era la modă în mintea ei.
Absența aproape neîntreruptă, mulțimea treburilor, puținul timp de vorbit despre dragoste veniră să întregească efectul bun al înțeleptei strategii născocite odinioară de Julien. Mathilde sfârși prin a-și pierde răbdarea de a-l vedea atât de rar pe omul pe care ajunsese să-l iubească cu adevărat. Într-o clipă de mânie, îi scrise tatălui ei și începu scrisoarea ca Othello:
„Că l-am preferat pe Julien desfătărilor pe care societatea le oferea fiicei domnului marchiz de La Mole, alegerea mea o dovedește îndeajuns. Aceste plăceri ale considerației și ale măruntei vanități nu înseamnă nimic pentru mine. În curând se vor împlini șase săptămâni de când trăiesc despărțită de soțul meu. E de ajuns pentru a-ți mărturisi respectul meu. Înainte de joia viitoare voi părăsi casa părintească. Darurile dumitale ne-au îmbogățit. Nimeni nu-mi cunoaște taina în afară de respectabilul părinte Pirard. Voi merge la el; ne va căsători și, la o oră după ceremonie, vom fi în drum spre Languedoc și nu ne vom mai arăta la Paris decât după porunca dumitale. Dar ceea ce îmi străpunge inima e că toate acestea vor ajunge o anecdotă răutăcioasă împotriva mea, împotriva dumitale. Nu-l pot oare sili epigramele unui public prost pe bunul nostru Norbert să-i caute ceartă lui Julien? În împrejurarea aceasta, îl cunosc, n-aș avea nicio putere asupra lui. Am găsi în sufletul său un plebeu răzvrătit. Te implor în genunchi, o, tată! Vino să iei parte la căsătoria mea, în biserica părintelui Pirard, joia viitoare. Veninul anecdotei răutăcioase va fi îndulcit, iar viața singurului dumitale fiu și aceea a soțului meu vor fi în siguranță”, etc., etc.
Scrisoarea aceasta puse într-o ciudată încurcătură inima domnului de La Mole. Trebuia, așadar, să se hotărască în sfârșit. Toate micile deprinderi, toți prietenii de rând își pierduseră orice influență. În împrejurarea aceasta cu totul deosebită, marile trăsături ale caracterului, întipărite de întâmplările tinereții, își reluară stăpânirea. Suferințele din timpul emigrației făcuseră din el un om cu imaginație. După ce se bucurase, vreme de doi ani, de o avere uriașă și de toate distincțiile curții, anul 1790 îl aruncase în groaznica mizerie a emigrației. Școala aceasta aspră schimbase un suflet de douăzeci și doi de ani. De fapt, trăia în mijlocul bogățiilor sale de acum mai degrabă ca într-o tabără, fără să fie stăpânit de ele. Dar chiar imaginația asta, care îi ferise sufletul de cangrena aurului, îl dăduse pradă patimii smintite de a-și vedea fiica purtând un frumos titlu de noblețe.
În cele șase săptămâni care se scurseseră, împins uneori de vreun capriciu, marchizul se gândise să-l îmbogățească pe Julien; sărăcia i se părea josnică, dezonorantă pentru el, domnul de La Mole, și cu neputință de admis pentru soțul fiicei sale; și azvârlea cu banii. A doua zi, imaginația îi pornea pe alt drum; i se părea că Julien, înțelegând graiul mut al acestei mărinimii bănești, avea să-și schimbe numele, să se exileze în America, să-i scrie Mathildei că era mort pentru ea. Domnul de La Mole își închipuia scrisoarea gata scrisă, urmărea ce efect are asupra caracterului Mathildei…
În ziua când fu deșteptat din visarea lui atât de tinerească de scrisoarea reală a Mathildei, după ce se gândise vreme îndelungată să-l ucidă pe Julien sau să-l facă să dispară, visa să-i creeze un viitor strălucit. Îl punea să ia numele uneia dintre moșiile lui; și de ce nu i-ar transmite titlul lui de pair? Domnul duce de Chaulnes, socrul său, îi vorbise de mai multe ori, de când singurul lui fiu fusese ucis în Spania, despre dorința de a-i transmite titlul său lui Norbert…
„Nu i se poate tăgădui lui Julien o deosebită aptitudine pentru afaceri, îndrăzneală, poate chiar strălucire, își spunea marchizul… Dar în adâncul firii lui găsesc ceva înfricoșător. E impresia pe care o produce asupra tuturor; așadar, e ceva real.” Cu cât acest lucru real era mai greu de prins, cu atât înspăimânta mai mult sufletul imaginativ al bătrânului marchiz. „Fiica mea mi-o spunea foarte dibaci zilele trecute (într-o scrisoare care nu e reprodusă aici): «Julien nu s-a legat de niciun salon, de nicio clică.» Nu și-a pregătit niciun sprijin împotriva mea, nici cel mai mic mijloc de scăpare dacă îl părăsesc… Dar e oare asta necunoașterea stării de acum a societății? De două sau trei ori i-am spus: nu există candidatură adevărată și folositoare decât aceea a saloanelor… Nu, n-are spiritul dibaci și viclean al unui procurator care nu pierde niciun minut și niciun prilej… Nu e o fire ca Ludovic al XI-lea. Pe de altă parte, îi văd maximele cele mai potrivnice mărinimiei… Nu mai înțeleg… Și le-o fi repetând ca să slujească de stavilă pasiunilor sale? De altfel, un lucru rămâne deasupra tuturor: nu poate suferi disprețul; prin asta îl țin. N-are cultul nașterii înalte, e adevărat; nu ne respectă din instinct… E un defect; dar, în sfârșit, sufletul unui seminarist n-ar trebui să se răzvrătească decât împotriva lipsei de plăceri și de bani. El, cu totul deosebit, nu poate suferi disprețul cu niciun preț.”
Presat de scrisoarea fiicei sale, domnul de La Mole simți nevoia să se hotărască:
„În sfârșit, iată întrebarea cea mare: Julien a îndrăznit să-i facă curte fiicei mele știind că o iubesc mai presus de orice și că am un venit anual de o sută de mii de scuzi? Mathilde susține contrariul… Nu, dragă Julien, în privința asta n-am să-mi fac iluzii. A fost iubire adevărată, neprevăzută, sau numai dorința de rând de a-și face o situație înaltă? Mathilde e clarvăzătoare, a simțit de la început că bănuiala asta îl poate pierde în ochii mei și de aceea mi-a mărturisit: ea a început să-l iubească prima… O fată cu o fire atât de semeață ca a ei să-și piardă cumpătul într-atâta, încât să-și permită a-i face avansuri prin gesturi! Să-i strângă brațul, în grădină, într-o seară, ce grozăvie! Ca și cum n-ar fi avut o sută de mijloace mai puțin necuviincioase prin care să-i arate că îl plăcea. Cine se scuză se acuză; n-am încredere în Mathilde…”
În ziua aceea, raționamentele marchizului erau mai concludente decât de obicei. Și totuși, obișnuința învinse; se hotărî să câștige timp și să-i scrie fiicei sale. Căci își scriau de la un capăt la celălalt al clădirii. Domnul de La Mole nu îndrăznea să discute cu Mathilde și să-i țină piept. Se temea să nu sfârșească printr-o concesie neașteptată.
SCRISOARE
„Ferește-te să mai faci noi nebunii; iată un brevet de locotenent de husari pentru domnul cavaler Julien Sorel de La Vernaye. Vezi ce fac pentru el. Nu mă contrazice și nu mă întreba. Să plece în douăzeci și patru de ore, ca să se prezinte la Strasbourg, unde îi e regimentul. Iată un mandat pentru bancherul meu; să mi se dea ascultare.”
Dragostea și bucuria Mathildei nu mai cunoscură margini; voi să profite de victorie și răspunse imediat:
„Domnul de La Vernaye ar fi la picioarele dumitale, înnebunit de recunoștință, dacă ar ști tot ce binevoiești să faci pentru el. Dar, în mijlocul acestei mărinimii, tata m-a uitat; onoarea fiicei dumitale e în primejdie. O indiscreție o poate păta pentru totdeauna, și douăzeci de mii de scuzi rentă n-ar putea îndrepta asta. Nu-i voi trimite brevetul domnului de La Vernaye decât dacă îmi dai cuvântul că, în cursul lunii viitoare, căsătoria mea va fi celebrată în public, la Villequier. Curând după vremea aceasta, pe care te rog să n-o depășești, fiica dumitale nu va mai putea apărea în public decât cu numele de doamna de La Vernaye. Îți mulțumesc, dragă tată, că m-ai scăpat de numele acesta de Sorel”, etc., etc.
Răspunsul fu neașteptat:
„Supune-te, sau îmi retrag toate darurile. Tremură, tânără nechibzuită. Nu știu încă ce fel de om e Julien al tău, și tu însăți îl cunoști mai puțin decât mine. Să plece la Strasbourg și să se gândească să meargă drept. Îmi voi face cunoscută voința în cel mult cincisprezece zile.”
Răspunsul atât de hotărât o uimi pe Mathilde. „Nu-l cunosc pe Julien”; cuvintele acestea o cufundară într-o visare, care sfârși curând prin închipuirile cele mai încântătoare; dar ea le credea adevărul. „Spiritul lui Julien al meu n-a îmbrăcat mica uniformă meschină a saloanelor, iar tata nu crede în superioritatea lui tocmai din pricina a ceea ce o dovedește… Totuși, dacă nu mă supun acestei izbucniri de caracter, întrevăd posibilitatea unei scene publice; un scandal îmi coboară situația în lume și mă poate face mai puțin plăcută în ochii lui Julien. După scandal… sărăcie pentru zece ani; și nebunia de a alege un soț pentru meritul lui nu poate fi scăpată de ridicol decât prin bogăția cea mai strălucită. Dacă trăiesc departe de tata, la vârsta lui, mă poate uita. Norbert se va însura cu o femeie fermecătoare, dibace: bătrânul Ludovic al XIV-lea a fost cucerit de ducesa de Burgundia…”
Mathilde hotărî să se supună, dar se feri să-i arate lui Julien scrisoarea tatălui ei; cu firea lui sălbatică, ar fi putut face vreo nebunie.
Seara, când îi dădu de veste lui Julien că e locotenent de husari, bucuria lui nu mai cunoscu margini. Și nu e greu să ne-o închipuim, dacă ne gândim la ambiția lui de o viață și la marea dragoste pe care o avea acum pentru fiul său. Schimbarea numelui îl înmărmuri.
„La urma urmei, gândi el, romanul meu s-a terminat și numai mie îmi revine tot meritul. Am știut să fac să mă iubească monstrul ăsta de trufie, adăugă el privind-o pe Mathilde; tatăl ei nu poate trăi fără ea și ea nu poate trăi fără mine.”