Tocmai fiindcă atunci eram nebun, astăzi sunt înțelept... O, filozofule, care nu vezi decât clipa, cât de mărginită ți-e vederea! Ochiul tău nu e făcut să urmărească lucrarea ascunsă a patimilor.
DOAMNA GOETHE
Convorbirea fu întreruptă de un interogatoriu, urmat de o întrevedere cu avocatul însărcinat cu apărarea. Aceste clipe erau singurele cu desăvârșire neplăcute într-o viață plină de nepăsare și de visări duioase.
— E o crimă, și o crimă cu premeditare, le spunea Julien judecătorului și avocatului. Îmi pare rău, domnilor, adăuga el zâmbind, dar asta vă reduce treaba la prea puțin.
„La urma urmei, își zise Julien când izbuti să scape de cei doi, trebuie să fiu viteaz și, după cât se pare, mai viteaz chiar decât ei. Judecătorul și avocatul privesc ca pe culmea nenorocirii, ca pe regele spaimelor, duelul acesta cu sfârșit tragic, de care nu mă voi ocupa serios decât în ziua când va avea loc. Și asta fiindcă am îndurat o nenorocire mai mare, continuă Julien, filozofând cu sine însuși. Sufeream cu mult mai mult în timpul primei mele călătorii la Strasbourg, când mă credeam părăsit de Mathilde... Și când te gândești că am dorit cu atâta pasiune intimitatea aceea desăvârșită care astăzi mă lasă atât de rece!... De fapt, sunt mai fericit singur decât atunci când fata asta atât de frumoasă îmi împărtășește singurătatea...”
Avocatul, un om al regulilor și al formalităților, îl socotea nebun și credea, ca toată lumea, că gelozia îi pusese pistolul în mână. Într-o zi, încercă să-l convingă pe Julien că afirmația aceasta, adevărată sau falsă, ar fi un excelent mijloc de apărare. Dar acuzatul redeveni, cât ai clipi, o ființă pătimașă și tăioasă.
— Pe viața dumitale, domnule, strigă Julien scos din fire, nu cumva să mai pomenești vreodată minciuna asta mârșavă!
Prudentul avocat se temu o clipă să nu fie ucis.
Își pregătea pledoaria, căci momentul hotărâtor se apropia cu pași repezi. În Besançon și în tot departamentul nu se vorbea decât de procesul acesta celebru. Julien habar n-avea; rugase să nu i se pomenească nimic despre asemenea lucruri.
În ziua aceea, Fouqué și Mathilde voiră să-i aducă la cunoștință unele zvonuri publice, foarte potrivite, după părerea lor, să le dea nădejdi. Dar Julien îi oprise de la primele cuvinte.
— Lăsați-mi viața mea ideală. Micile voastre frământări, mărunțișurile privind viața reală, mai mult sau mai puțin supărătoare pentru mine, m-ar smulge din cer. Fiecare moare cum poate; eu nu vreau să mă gândesc la moarte decât în felul meu. Ce-mi pasă de ceilalți? Legăturile mele cu ei vor fi curmate dintr-odată. Vă rog, nu-mi mai vorbiți de oamenii aceștia; e de ajuns că îi văd pe judecător și pe avocat.
„De fapt, își spunea el, se pare că mi-e sortit să mor visând. Un om neînsemnat ca mine, sigur că va fi uitat înainte de cincisprezece zile, ar fi tare naiv, trebuie să recunoaștem, dacă s-ar apuca să joace teatru... E totuși ciudat că n-am cunoscut arta de a mă bucura de viață decât de când îi văd sfârșitul atât de aproape.”
Își petrecea ultimele zile plimbându-se pe terasa îngustă din vârful turnului, fumând țigări de foi minunate, pe care Mathilde trimisese un curier să le aducă din Olanda, și fără să bănuiască faptul că apariția lui era așteptată în fiecare zi de toate lunetele orașului. Gândul îi era la Vergy. Nu-i vorbea niciodată lui Fouqué despre doamna de Rênal, dar de două sau trei ori prietenul îi spuse că ea se însănătoșea repede, iar vestea îi răsună în inimă.
Pe când sufletul lui Julien se afla aproape întotdeauna cu totul în ținutul ideilor, Mathilde, preocupată de lucrurile reale, cum se cuvine unei inimi aristocratice, izbutise să strângă atât de mult legăturile corespondenței directe dintre doamna de Fervaques și domnul de Frilair, încât marele cuvânt episcopie fusese rostit. Venerabilul prelat, însărcinat cu lista beneficiilor ecleziastice, adăugă o însemnare pe o scrisoare a nepoatei sale: „Bietul Sorel nu e decât un zăpăcit; sper să ni-l dea înapoi.”
La vederea acestor rânduri, domnul de Frilair își ieși aproape din fire. Nu se mai îndoia că-l va salva pe Julien.
— Dacă n-ar fi existat legea asta iacobină, care a impus alcătuirea unei liste nesfârșite de jurați și n-are alt scop adevărat decât să înlăture orice influență a oamenilor de neam bun, îi spunea el Mathildei în ajunul tragerii la sorți a celor treizeci și șase de jurați ai sesiunii, aș fi garantat verdictul. Doar tot eu am făcut să fie achitat și preotul N...
Cu plăcere, domnul de Frilair găsi a doua zi, printre numele scoase din urnă, cinci membri ai congregației din Besançon, iar printre cei străini de oraș, numele domnilor Valenod, de Moirod și de Cholin.
— Garantez mai întâi pentru acești opt jurați, îi spuse Mathildei. Primii cinci sunt niște mașini. Valenod e agentul meu, Moirod îmi datorează totul, de Cholin e un imbecil care se sperie de orice.
Ziarul răspândi în departament numele juraților și doamna de Rênal, spre spaima nemăsurată a soțului ei, voi să plece la Besançon. Tot ce putu obține domnul de Rênal fu să nu părăsească patul, ca să nu aibă neplăcerea de a fi chemată să depună mărturie.
— Nu înțelegi în ce situație mă aflu, se tânguia fostul primar din Verrières; acum sunt un liberal dintre cei dezertori, cum spun ei; nici vorbă că licheaua de Valenod și domnul de Frilair au să obțină lesne de la procurorul general și de la judecători tot ce mi-ar putea fi neplăcut.
Doamna de Rênal cedă fără greutate poruncilor soțului.
„Dacă aș apărea în fața curții cu juri, își spunea ea, ar părea că cer răzbunare.”
În ciuda tuturor făgăduielilor de prudență făcute duhovnicului și soțului, de îndată ce sosi la Besançon, scrise cu mâna ei fiecăruia dintre cei treizeci și șase de jurați:
„În ziua judecății nu voi apărea, domnule, pentru că prezența mea ar putea dăuna cauzei domnului Sorel. Nu doresc decât un singur lucru pe lume și-l doresc cu patimă: să fie salvat. Nu vă îndoiți că groaznicul gând că din pricina mea un nevinovat a fost dus la moarte mi-ar otrăvi restul vieții și, desigur, mi-ar scurta-o. Cum ați putea să-l condamnați la moarte câtă vreme eu trăiesc? Nu, fără îndoială, societatea nu are dreptul să ia viața, și mai ales unei ființe ca Julien Sorel. La Verrières, toată lumea i-a cunoscut momentele de rătăcire. Bietul tânăr are dușmani puternici; dar, chiar printre dușmanii lui — și câți nu are! —, cine îi pune la îndoială talentele minunate și știința adâncă? Nu un om obișnuit veți judeca, domnule. Vreme de aproape optsprezece luni, l-am cunoscut cu toții evlavios, cumpătat, sârguincios; dar de două sau trei ori pe an îl cuprindeau accese de melancolie care mergeau până la rătăcirea minții. Tot orașul Verrières, toți vecinii noștri de la Vergy, unde petrecem vara, întreaga mea familie, domnul subprefect însuși vor da mărturie despre evlavia lui exemplară; știe pe de rost întreaga Sfântă Biblie. S-ar fi străduit un necredincios ani de zile să învețe cartea sfântă? Fiii mei vor avea onoarea să vă înmâneze scrisoarea aceasta; sunt niște copii. Binevoiți să-i întrebați, domnule; vă vor da toate amănuntele despre bietul tânăr de care ați mai avea nevoie ca să vă convingeți câtă barbarie ar fi să-l condamnați. Departe de a mă răzbuna, mi-ați da moartea.
Ce vor putea opune dușmanii lui acestui fapt? Rana, urmarea uneia dintre acele clipe de nebunie pe care chiar copiii mei le observau la preceptorul lor, este atât de puțin primejdioasă, încât după mai puțin de două luni mi-a îngăduit să vin cu trăsura de poștă de la Verrières la Besançon. Dacă aflu, domnule, că șovăiți cât de puțin să smulgeți barbariei legilor o ființă atât de puțin vinovată, mă voi ridica din patul în care mă țin numai poruncile soțului meu și voi veni să mă arunc la picioarele dumneavoastră.
Declarați, domnule, că premeditarea nu este dovedită și nu veți avea să vă mustrați pentru sângele unui nevinovat”, etc., etc.