Un roman: o oglindă pe care-o plimbi de-a lungul unui drum.
SAINT-RÉAL [1]
Când Julien zări pitoreștile ruine ale străvechii biserici din Vergy, își dădu seama că de două zile nu se mai gândise, nici măcar în treacăt, la doamna de Rênal. „În ziua când am plecat, femeia aceasta mi-a reamintit distanța nemărginită care ne desparte și m-a tratat ca pe un fiu de lucrător. Fără îndoială, a vrut să-mi arate cât de rău îi pare că mi-a lăsat mâna ei, în ajun... Și totuși, ce mână frumoasă are! Cât farmec! Câtă noblețe în privirile acestei femei!”
Posibilitatea de a se îmbogăți pe lângă Fouqué făcea ca gândurile lui Julien să fie întrucâtva mai puțin anevoioase; mânia și simțământul viu al sărăciei și al stării lui înjositoare în ochii lumii nu-l mai necăjeau atât de des. Ca și cum s-ar fi aflat undeva, pe o înălțime, putea acum să judece și să domine, ca să zic așa, sărăcia cruntă și îndestularea căreia el îi spunea tot bogăție. Departe de a-și privi ca un filozof situația, Julien avea totuși destulă luciditate ca să se simtă schimbat după călătoria aceasta în munți.
Și îl miră adânca tulburare cu care doamna de Rênal ascultă scurta povestire despre călătoria sa, povestire cerută de ea.
Fouqué avusese planuri de însurătoare, iubiri nefericite; destăinuirile îndelungi în legătură cu ele răpiseră mult timp din convorbirile celor doi prieteni. După ce întâlnise prea devreme fericirea, Fouqué observase că nu era el singurul iubit. Toate povestirile acestea îl miraseră pe Julien și aflase din ele o sumedenie de lucruri noi. Până atunci, viața lui singuratică, trăită numai în închipuire și în neîncredere, îl depărtase de tot ce l-ar fi putut lumina.
Cât lipsise Julien, pentru doamna de Rênal viața nu fusese decât un lung șir de chinuri felurite, dar toate de neîndurat; se simțise cu adevărat bolnavă.
— Mai ales, îi spuse doamna Derville când îl văzu sosind pe Julien, bolnavă cum ești, diseară nu cumva să ieși în grădină. Umezeala aerului te-ar putea îmbolnăvi și mai rău.
Doamna Derville vedea cu mirare că prietena ei, pe care domnul de Rênal o dojenea mereu că se îmbracă prea simplu, își pusese niște ciorapi ajurați și niște pantofi de toată frumusețea, abia aduși de la Paris. De trei zile încoace, singura distracție a doamnei de Rênal fusese să croiască și s-o zorească pe Élisa să-i coasă o rochie de vară dintr-o țesătură foarte la modă. Abia putuseră termina rochia, câteva clipe după sosirea lui Julien; doamna de Rênal o îmbrăcă imediat. Prietena ei nu mai avu nicio îndoială. „Iubește, nefericita!” își spuse doamna Derville. Și-i înțelese toate simptomele ciudate ale bolii.
Apoi o văzu vorbindu-i lui Julien. Obrajii i se făceau când albi ca varul, când roșii ca focul. În ochii ei, ațintiți în ochii tânărului preceptor, se oglindea o adâncă neliniște. Doamna de Rênal se aștepta dintr-o clipă în alta ca el să se explice și să-i anunțe că-i va părăsi sau că va rămâne. Julien nici nu pomenea măcar despre asemenea lucruri, la care nu se gândea. După un zbucium îngrozitor, doamna de Rênal îndrăzni, în sfârșit, să-l întrebe, cu o voce tremurătoare, în care i se oglindea întreaga patimă:
— Ai să-ți părăsești elevii ca să intri în altă parte?
Julien fu izbit de vocea nesigură și de privirea doamnei de Rênal. „Femeia asta mă iubește, își spuse el; dar după ce-o să-i treacă slăbiciunea de care, în trufia ei, se căiește, și după ce n-o să-i mai fie teamă că plec, o s-o cuprindă iar mândria.” Felul acesta de a privi situația străbătu ca un fulger prin mintea lui Julien. Răspunse șovăielnic:
— Mi-ar veni tare greu să părăsesc niște copii atât de plăcuți și de viță atât de aleasă, dar poate voi fi nevoit s-o fac. Omul are îndatoriri și față de sine însuși.
Rostind cuvintele de viță atât de aleasă (cuvinte aristocratice pe care Julien le învățase de curând), în el se iscă un simțământ adânc, potrivnic simpatiei. „În ochii femeii acesteia, gândea Julien, eu nu sunt de viță aleasă.”
Ascultându-l, doamna de Rênal îi admira inteligența și frumusețea, dar își simțea inima zdrobită la gândul plecării pe care el o lăsa să se întrevadă. Toți cunoscuții din Verrières, veniți să ia masa la Vergy cât lipsise Julien, se întrecuseră în complimente pentru omul minunat pe care soțul ei avusese norocul să-l descopere te miri unde. Și asta nu fiindcă oamenii aceștia ar fi priceput mare lucru din progresele făcute de copii. Faptul că el știa Biblia pe de rost, și încă în latinește, îi umpluse pe localnicii din Verrières de o admirație în stare să dureze, poate, un veac.
Cum nu vorbea cu nimeni, Julien habar n-avea de toate acestea. Dacă doamna de Rênal s-ar fi putut stăpâni cât de cât, l-ar fi lăudat pentru faima dobândită și, potolindu-i astfel orgoliul, ar fi avut în față un Julien blând și plăcut, cu atât mai mult cu cât el găsea că rochia ei cea nouă e încântătoare. Doamna de Rênal, mulțumită și de frumusețea rochiei și mai ales de ceea ce îi spusese Julien în această privință, dori să facă o plimbare în grădină; curând, însă, mărturisi că nu e în stare să umble. Și se sprijini de brațul călătorului, dar, în loc să-i sporească puterile, atingerea brațului acestuia i le răpi cu totul.
Se întunecase; de îndată ce se așezară unul lângă altul, Julien, folosindu-și vechiul privilegiu, îndrăzni să-și apropie buzele de brațul frumoasei lui vecine și să-i ia mâna. Nu se gândea la doamna de Rênal, ci la îndrăzneala dovedită de Fouqué față de amantele lui; cuvintele de viță aleasă îi mai apăsau încă inima. Doamna de Rênal îi strânse mâna, dar asta nu-i făcu niciun fel de plăcere.
Departe de a se mândri sau măcar de a fi recunoscător pentru sentimentele pe care, în seara aceea, doamna de Rênal le trăda prin semne prea vădite, frumusețea, eleganța, prospețimea îl lăsară aproape nepăsător. Curăția sufletească, lipsa oricărui simțământ de ură prelungesc, fără doar și poate, durata tinereții. Fața îmbătrânește înainte de toate la cele mai multe dintre femeile frumoase.
Julien fu posac toată seara; până atunci nu se mâniase decât împotriva soartei și a societății; dar, de când Fouqué îi oferise un mijloc josnic de a ajunge la îndestulare, era tare mânios pe el însuși. Adâncit în gândurile lui, deși din când în când le mai spunea câte o vorbă celor două prietene, până la urmă, fără să-și dea seama, lăsă mâna doamnei de Rênal. Gestul acesta o tulbură adânc pe biata femeie: văzu în el un semn al ursitei.
Dacă ar fi fost sigură de dragostea lui Julien, poate că virtutea ar fi găsit putere să i se împotrivească. Dar, tremurând de teamă că-l va pierde pentru totdeauna, patima o rătăci într-atâta, încât apucă ea mâna lui Julien care, în visarea lui, și-o ținea sprijinită de spătarul scaunului. Astfel îl trezi pe tânărul ambițios: ar fi vrut să-i aibă martori în clipa aceea pe toți nobilii trufași care, când el stătea la coada mesei, alături de copii, îl priveau cu un zâmbet atât de ocrotitor. „Femeia asta nu mă mai poate disprețui, își spuse el; atunci trebuie să fiu simțitor la frumusețea ei; am datoria față de mine însumi să-i fiu amant.” O asemenea idee nu i-ar fi venit în minte înainte de mărturisirile naive ale lui Fouqué.
Hotărârea luată pe neașteptate fu un prilej plăcut de a-și petrece timpul. Julien își spunea: „Una dintre aceste două femei trebuie să fie a mea”. Observă că l-ar fi atras mai mult să-i facă curte doamnei Derville; nu fiindcă ar fi fost mai frumoasă, ci pentru că îl cunoscuse ca preceptor stimat pentru știința lui, și nu ca biet dulgher, purtând la subsuoară o haină de lână creață, așa cum apăruse pentru prima oară în fața doamnei de Rênal.
Și tocmai sub înfățișarea tânărului lucrător, roșind până-n albul ochilor, încremenit în fața porții și neîndrăznind să sune, și-l închipuia doamna de Rênal cu cel mai mare drag.
Chibzuind mai departe asupra situației sale, Julien văzu că nici prin minte nu trebuia să-i treacă s-o cucerească pe doamna Derville, care observase pesemne că doamna de Rênal îl place. Silit să se întoarcă la aceasta din urmă, Julien se întrebă: „Ce știu eu despre firea ei? Doar atât: înainte de a pleca în călătorie, îi luam mâna și ea și-o retrăgea; astăzi, eu îmi retrag mâna, iar ea o prinde și o strânge într-a ei. Ar fi un prilej cum nu se poate mai nimerit să-i plătesc pentru tot disprețul pe care mi l-a arătat. Dumnezeu știe câți amanți o fi avut! Poate că acum mă alege pe mine numai fiindcă întâlnirile ne sunt atât de lesnicioase”.
Aceasta e, vai! nenorocirea unei civilizații excesive! La douăzeci de ani, sufletul unui tânăr, dacă are cât de cât educație, se află la o mie de leghe depărtare de spontaneitatea fără de care dragostea este, adeseori, cea mai plicticoasă dintre obligații. „Sunt dator față de mine s-o cuceresc, continuă mărunta vanitate a lui Julien, cu atât mai mult cu cât, dacă voi ajunge vreodată bogat și dacă cineva se va gândi să-mi reproșeze josnica slujbă de preceptor, îl voi putea face să înțeleagă că dragostea m-a aruncat aici.”
Julien își trase din nou mâna dintr-a doamnei de Rênal, apoi i-o prinse strâns. Pe la miezul nopții, când se întorceau în salon, doamna de Rênal îl întrebă cu jumătate glas:
— Ai să ne părăsești? Pleci?
Julien îi răspunse oftând:
— Sunt nevoit să plec, căci vă iubesc cu patimă... E un păcat... Și încă ce păcat pentru un tânăr preot!
Doamna de Rênal se rezemă de brațul lui, atât de aproape, încât obrajii ei simțiră căldura obrajilor lui Julien.
Fiecare din ei își petrecu noaptea într-un chip deosebit. Doamna de Rênal se pierdu în extazul celei mai înalte voluptăți morale. O fetiță cochetă, care iubește de la o vârstă fragedă, se deprinde cu frământările dragostei; iar când ajunge la vârsta adevăratei pasiuni, farmecul noutății dispare. Dar doamna de Rênal nu citise niciodată romane și toate nuanțele fericirii erau noi pentru ea. Niciun adevăr trist nu-i îngheța inima, nici chiar spectrul viitorului. Se vedea la fel de fericită peste zece ani, pe cât era în clipa aceea. Până și ideea virtuții și a credinței jurate domnului de Rênal, idee care o tulburase cu câteva zile mai înainte, se ivi zadarnic și fu alungată ca un oaspete nedorit. „Niciodată nu-i voi îngădui nimic lui Julien, își spuse doamna de Rênal. Vom trăi și de acum înainte așa cum trăim de o lună. Îmi va fi prieten.”
Note
[1] Saint-Réal, istoric și literat francez.