Nevoia de zbucium, iată ce stăpânea firea preafrumoasei Marguerite de Valois, mătușa mea, care curând s-a căsătorit cu regele Navarrei, pe care îl vedem acum domnind în Franța, sub numele de Henric al IV-lea. Nevoia de a risca alcătuia întreaga taină a firii acestei preaplăcute principese; de aici certurile și împăcările cu frații ei, încă de la vârsta de șaisprezece ani. Dar ce putea pune în joc o tânără fată? Ce are mai de preț: bunul renume și stima întregii sale vieți.
MEMORIILE DUCELUI DE ANGOULÊME, copil din flori al lui Carol al IX-lea.
„Între Julien și mine nu va fi niciun contract, nu există niciun fel de notar; totul e eroic, totul se va naște prin voia soartei. În afară de noblețe, care lui îi lipsește, dragostea mea e aidoma cu a Margueritei de Valois pentru tânărul de La Mole, cel mai distins om de pe vremea ei. E oare vina mea dacă tinerii de la curte sunt partizani atât de convinși ai cuviinței, încât pălesc doar gândindu-se la cea mai mică aventură cât de cât neobișnuită? O călătorie neînsemnată, în Grecia sau în Africa, e pentru ei culmea îndrăznelii, deși nu se pricep să meargă decât cu turma. De cum se pomenesc singuri, îi cuprinde groaza, nu de sulița vreunui beduin, ci de ridicol, și groaza asta îi înnebunește.
Dragului meu Julien, dimpotrivă, nu-i place să acționeze decât singur. N-ai să găsești niciodată la ființa asta deosebită cea mai mică intenție de a căuta sprijinul și ajutorul cuiva! Îi disprețuiește pe toți, iată de ce eu nu-l disprețuiesc.
Dacă, cu toată sărăcia lui, Julien ar fi nobil, dragostea mea n-ar fi decât o prostie vulgară, o mezalianță de rând; și-atunci n-aș dori-o, căci i-ar lipsi ceea ce pune pecetea marilor pasiuni: imensitatea piedicii care trebuie biruită și neagra nesiguranță a deznodământului.”
Domnișoara de La Mole era atât de absorbită de aceste frumoase gânduri, încât a doua zi, fără să-și dea seama, îl lăudă pe Julien în fața marchizului de Croisenois și a fratelui ei. Însuflețirea ei fu atât de fățișă, încât aceștia se supărară.
— Ferește-te de tânărul acesta atât de energic, o sfătui Norbert, dacă începe iar revoluția, el o să ne ducă pe toți la ghilotină.
Mathilde se feri să-i răspundă și se grăbi să râdă de el și de Croisenois, vorbindu-le despre teama pe care le-o pricinuiește o fire energică. „Teama asta nu e, de fapt, decât teama de neprevăzut, frica de a rămâne înlemnit în fața neprevăzutului...”
— Mereu, domnilor, mereu vă sperie teama de ridicol, monstrul care, din nefericire, a răposat în 1816.
„Într-o țară în care există două tabere, nu mai poate exista ridicolul”, spunea domnul de La Mole. Fiică-sa îi înțelesese ideea.
— Așadar, domnilor, le spuse ea dușmanilor lui Julien, după ce o să vă temeți toată viața, o să vi se spună:
Nu era un lup, ci numai umbra lui.
Mathilde îi părăsi curând. Cuvintele fratelui ei i se păreau de nesuferit și o înspăimântaseră; dar, chiar de a doua zi, văzu în ele cea mai aleasă laudă.
„În veacul nostru, când orice energie a pierit, energia lui îi sperie. Am să-i repet cuvintele fratelui meu, vreau să văd ce-o să-mi răspundă. Dar am să aleg una din clipele când îi strălucesc ochii. Atunci nu mă poate minți. Să fie oare un Danton?! își mai spuse ea după o îndelungă și nedeslușită visare. Ei bine! Să zicem că începe revoluția. Ce roluri ar mai juca atunci Croisenois și fratele meu? E scris dinainte: resemnarea sublimă. Vor fi niște berbeci eroici, lăsându-se gâtuiți fără să scoată o vorbă. Până și în fața morții, singura lor teamă ar fi să nu pară de prost-gust. Pe când dragul meu Julien i-ar zbura creierii iacobinului venit să-l aresteze, dacă ar mai exista o cât de slabă speranță de salvare. El nu se teme că ar putea săvârși ceva de prost-gust.”
Aceste ultime cuvinte o făcură să cadă pe gânduri; îi trezeau amintiri dureroase și-i tăiau tot elanul. Îi aminteau ironiile domnilor de Caylus, de Croisenois, de Luz și ale fratelui ei. Dumnealor îi reproșau cu toții lui Julien înfățișarea preoțească: umilă și fățarnică.
„Dar batjocurile lor amare și faptul că le repetă atât de des dovedesc, în ciuda lor, că Julien e omul cel mai deosebit din câți am întâlnit iarna asta, se gândi ea iar, cu ochii strălucind de bucurie. Ce importanță au defectele și stângăciile lui? Are măreție, și asta îi supără pe ei, care, altminteri, sunt atât de buni și de îngăduitori. Sigur că e sărac și că a învățat ca să ajungă preot; ei sunt comandanți de escadroane și n-au avut nevoie de studii; e mai ușor așa.
Cu toate că veșnicul lui costum negru și înfățișarea de preot pe care bietul băiat e nevoit s-o aibă ca să nu piară de foame nu-l fac prea arătos, superioritatea lui îi sperie, e cât se poate de limpede. Înfățișarea asta de preot el și-o leapădă de cum rămânem singuri câteva clipe. Iar când dumnealor spun un cuvânt pe care îl cred isteț și neașteptat, nu se uită mai întâi la Julien? Am văzut eu bine. Și totuși sunt siguri că el n-o să le vorbească decât dacă e întrebat. Numai mie îmi vorbește, fiindcă bănuiește că am o inimă mare. La obiecțiile lor, el nu răspunde decât exact cât trebuie ca să nu depășească buna-cuviință. Și imediat redevine respectuos. Cu mine discută ore întregi și nu e sigur de ideile lui cât timp am de făcut cea mai ușoară obiecție. În sfârșit, toată iarna nu s-au tras focuri de pușcă; n-a fost vorba decât să ne atragem atenția prin cuvinte. Și chiar tata, un om superior și care va spori mult prosperitatea familiei, îl respectă pe Julien. Toți ceilalți îl urăsc, nimeni nu-l disprețuiește, în afară de preacucernicele prietene ale mamei.”
Contele de Caylus avea sau se prefăcea că are o mare pasiune pentru cai; își petrecea viața în grajd și, deseori, lua chiar masa acolo. Această mare pasiune, unită cu obiceiul de a nu râde niciodată, îl ridica în ochii prietenilor săi; era vulturul micului lor grup.
A doua zi, de îndată ce se adunară cu toții îndărătul jilțului doamnei de La Mole, Julien nefiind de față, domnul de Caylus, susținut de Croisenois și de Norbert, porni cu însuflețire la atac împotriva bunei păreri pe care Mathilde o avea despre tânărul secretar; și făcu asta fără a nimeri momentul potrivit, aproape din prima clipă când dădu cu ochii de domnișoara de La Mole. Ea înțelese această viclenie de la o poștă și se simți încântată.
„Iată-i uniți pe toți împotriva unui om de geniu care n-are nici măcar zece ludovici venit și nu le poate răspunde decât atunci când este întrebat, își spuse ea. Se tem de el, deși poartă un biet veșmânt negru. Dar cum ar fi dacă ar avea epoleți?”
Niciodată nu fusese mai scânteietoare. De la primele atacuri, îi copleși cu sarcasme glumețe pe domnul de Caylus și pe aliații lui. Când focul ironiilor acestor străluciți ofițeri se stinse:
— Dacă mâine vreun boiernaș din munții Franche-Comté-ului, îi spuse ea domnului de Caylus, și-ar aminti că Julien e copilul lui din flori și i-ar dărui un nume și câteva mii de franci, în șase săptămâni Julien va avea mustăți ca dumneavoastră, domnilor; în șase luni va fi ofițer de husari ca dumneavoastră, domnilor. Și atunci măreția caracterului său nu mai e un lucru ridicol. Vă văd silit, domnule viitor duce, să recurgeți la vechiul argument șubred: superioritatea nobilimii de curte asupra nobilimii de provincie. Dar ce vă mai rămâne dacă vreau să vă împing până la capăt, dacă am răutatea să-i dau drept tată lui Julien vreun duce spaniol, prizonier de război la Besançon pe vremea lui Napoleon, care, dintr-un scrupul de conștiință, îl recunoaște pe patul de moarte?
Domnii de Caylus și de Croisenois socotiră destul de nepotrivite toate presupunerile acestea despre o naștere nelegitimă. Atât văzură în raționamentul Mathildei. Oricât de supus ar fi fost Norbert, vorbele surorii sale erau atât de limpezi, încât căpătă un aer grav, care, trebuie s-o mărturisim, nu-i ședea deloc bine pe chipul surâzător și blajin. Îndrăzni să spună câteva cuvinte.
— Ești bolnav, dragul meu? îi răspunse Mathilde cu un mic aer serios. Trebuie să-ți fie tare rău ca să răspunzi la glume cu morală. Morală, dumneata! Cumva ceri un post de prefect?
Mathilde uită foarte repede aerul supărat al contelui de Caylus, mâhnirea lui Norbert și deznădejdea tăcută a domnului de Croisenois. Trebuia să ia o hotărâre asupra unei idei fatale care tocmai îi pusese stăpânire pe suflet.
„Julien e destul de sincer cu mine, își spuse ea; la vârsta lui, într-o situație inferioară, nefericit cum e din pricina unei ambiții uimitoare, ai nevoie de o prietenă. Poate că eu sunt prietena aceasta; dar nu văd la el iubire. Cu firea lui îndrăzneață, mi-ar fi vorbit despre iubirea aceasta.”
Nesiguranța, discuția aceasta cu sine însăși, care din clipa aceea ocupă fiecare moment al Mathildei și pentru care, de fiecare dată când Julien îi vorbea, ea găsea noi argumente, alungară cu totul clipele de plictiseală de care avea atât de des parte.
Fiică a unui om cu minte aleasă, care putea să devină ministru și să-i restituie clerului pădurile sale, domnișoara de La Mole avusese parte, la mănăstirea Sacré-Cœur, de cele mai copleșitoare lingușiri. Nenorocirea aceasta nu mai putea fi îndreptată. I se vârâse în cap că datorită obârșiei și bogăției sale, ea trebuie să fie mai fericită decât oricare alta. Iată de unde se trag plictisul prinților și toate nebuniile lor.
Mathilde nu scăpase de influența nefericită a acestor idei. Oricâtă minte ai avea, la zece ani nu te poți apăra împotriva lingușirilor unei întregi mănăstiri, mai ales când ele par atât de întemeiate.
Din clipa când hotărâse că e îndrăgostită de Julien, Mathilde nu se mai plictisi. Se felicita zilnic pentru ideea de a se lăsa pradă unei mari pasiuni. „Joaca asta e primejdioasă, gândea ea. Dar cu atât mai bine! De-o mie de ori cu atât mai bine!
Fără o mare pasiune, am tânjit de plictiseală în cea mai frumoasă epocă a vieții, între șaisprezece și douăzeci de ani. Cei mai frumoși ani i-am și pierdut până acum; singura plăcere ce mi se oferă este să ascult țicnelile prietenelor mamei, care, după cât se spune, în 1792, la Coblentz[1], nu erau chiar atât de severe pe cât le sunt astăzi cuvintele.”
Și tocmai când aceste grave îndoieli frământau sufletul Mathildei, Julien nu-i înțelegea deloc privirile stăruitoare ațintite asupra lui. Simțea, firește, o răceală din ce în ce mai mare în purtarea contelui Norbert și o nouă criză de trufie în purtarea domnilor de Caylus, de Luz și de Croisenois. Dar se obișnuise cu asta. Nenorocirea asta i se întâmpla, uneori, după vreo serată, în timpul căreia strălucise mai mult decât s-ar fi cuvenit situației lui. Fără primirea deosebită din partea Mathildei și fără curiozitatea pe care i-o stârnea tot grupul lor, Julien s-ar fi ferit să-i urmeze în grădină pe distinșii tineri cu mustăți când, după cină, o însoțeau acolo pe domnișoara de La Mole.
„Da, nu e cu putință să-mi ascund asta, își spunea Julien; domnișoara de La Mole mă privește într-un fel ciudat. Dar chiar atunci când frumoșii ei ochi albaștri, ațintiți asupra mea, par mai sinceri, zăresc în ei ceva studiat, o fărâmă de sânge-rece și de răutate. E cu putință ca asta să fie iubire? Câtă deosebire când mă gândesc la privirile doamnei de Rênal!”
Într-o seară, după cină, Julien, care îl urmase pe domnul de La Mole în cabinetul său, se întorcea grăbit în grădină. Pe când se apropia de grupul Mathildei fără gând să se ferească, auzi câteva cuvinte spuse cu glas tare. Domnișoara de La Mole își necăjea fratele. Julien își auzi numele, rostit limpede, de două ori. Atunci, se ivi. Și deodată se lăsă o tăcere adâncă, pe care ceilalți încercară zadarnic s-o împrăștie. Domnișoara de La Mole și fratele ei păreau prea aprinși ca să poată schimba vorba. Domnii de Caylus și Croisenois, de Luz și încă un prieten al lor îl primiră cu o răceală de gheață. Atunci el se depărtă.
Note
[1] Oraș în Germania în care, în timpul Revoluției franceze începute în 1789, s-au refugiat aristocrați francezi pentru a complota împotriva Revoluției; din 1791 a devenit un centru al contrarevoluției.