La Paris se găsesc oameni eleganți; în provincie s-ar putea să fie oameni de caracter.
SIEYÈS [1]
A doua zi, la cinci dimineața, înainte de a da ochii cu doamna de Rênal, Julien obținu de la soțul ei un concediu de trei zile. Și, gândindu-se la mâna ei atât de frumoasă, Julien simți, împotriva tuturor așteptărilor, nevoia s-o revadă. Ieși în grădină, dar doamna de Rênal se lăsă multă vreme așteptată. Dacă Julien ar fi iubit-o însă, ar fi zărit-o stând cu fruntea rezemată de geam, după jaluzelele închise doar pe jumătate de la catul întâi. Îl privea. Până la urmă, în ciuda hotărârii luate, doamna de Rênal se decise să coboare în grădină. Obrajii, de obicei palizi, i se îmbujoraseră în culorile cele mai vii. Femeia aceasta, atât de naivă, se vedea cât de colo că e tulburată; un simțământ de jenă și chiar de mânie îi întuneca seninătatea adâncă și parcă mai presus decât toate interesele vulgare ale vieții, seninătate care dădea atâta farmec înfățișării ei îngerești.
Julien se apropie cu grabă; îi admira brațele atât de frumoase, ivite pe sub șalul zvârlit în grabă peste umeri. Prospețimea aerului dimineții părea că sporește și mai mult strălucirea obrajilor ei, pe care zbuciumul din timpul nopții îi făcuse și mai sensibili la toate impresiile. Frumusețea aceasta modestă, mișcătoare și totuși purtând pecetea unor gânduri de negăsit la oamenii de rând părea că-i descoperă lui Julien o însușire a sufletului său necunoscută lui până atunci. Pierdut în admirarea farmecelor pe care le surprindeau privirile lui nesățioase, Julien nu se mai ocupa deloc de primirea prietenoasă la care se aștepta. De aceea îl miră cu atât mai mult răceala ca de gheață pe care ea căuta să i-o arate; îndărătul răcelii acesteia, crezu chiar că întrezărește intenția de a-l pune la locul lui.
Zâmbetul de plăcere îi pieri de pe buze; Julien își aminti ce rang are în societate și mai ales în ochii unei moștenitoare nobile și bogate. Cât ai clipi, pe față nu i se mai citea decât trufia și mânia împotriva lui însuși. Nu mai putea de ciudă că-și întârziase plecarea cu mai mult de o oră ca să aibă parte de o primire atât de umilitoare.
„Numai un dobitoc se poate mânia pe alții, își spuse el; o piatră cade pentru că e grea. Oare o să mă port mereu ca un copil? Când am să deprind bunul obicei de a nu le dărui din sufletul meu oamenilor ăstora decât exact pentru cât mă plătesc? Dacă vreau să mă bucur și de respectul lor și de al meu, trebuie să le arăt că numai sărăcia mea are legături cu bogăția lor, dar că inima mea îmi e la o mie de leghe depărtare de neobrăzarea lor și stă într-o sferă prea înaltă ca s-o poată atinge măruntele lor hatâruri sau semne de dispreț.”
În timp ce simțămintele acestea năpădeau sufletul tânărului preceptor, chipul lui viu căpătă expresia trufiei în suferință și a ferocității. Doamna de Rênal își pierdu cumpătul. Răceala virtuoasă cu care voise să-l întâmpine făcu loc bunăvoinței, unei bunăvoințe însuflețite de uimirea nemăsurată față de neașteptata schimbare petrecută sub ochii ei. Cuvintele fără rost pe care oamenii și le spun dimineața, despre sănătate, despre vreme, le pieriră de pe buze la amândoi odată. Julien, căruia niciun fel de pasiune nu-i tulbura mintea, găsi repede un prilej să-i arate doamnei de Rênal cât de puțin se credea în relații de prietenie cu ea. Nu-i pomeni o vorbă despre scurta lui călătorie, o salută și plecă.
Pe când se uita la el cum se depărtează, înmărmurită de trufia întunecată pe care o citise în privirea lui atât de plină de atenție în ajun, fiul ei mai mare, care venea alergând din fundul grădinii, îi spuse îmbrățișând-o:
— Avem vacanță. Domnul Julien pleacă într-o călătorie.
La auzul acestor cuvinte, doamna de Rênal simți cum o străbate un fior ca de moarte; era nefericită din pricina virtuții ei și mai nefericită încă din pricina slăbiciunii.
Știrea aflată îi absorbi toate gândurile și i le mână departe de cumințile hotărâri luate în noaptea cumplită pe care o petrecuse. Acum nu mai era vorba să-i reziste iubitului acestuia atât de drag, ci să-l piardă pentru totdeauna.
La dejun, fu nevoită să stea la masă împreună cu ceilalți. Și, ca o culme a nenorocirii, domnul de Rênal și doamna Derville nu vorbiră decât despre plecarea lui Julien. Primarul din Verrières observase ceva neobișnuit în tonul hotărât cu care îi ceruse concediu.
— Fără îndoială că țărănușului nostru i-a mai făcut cineva propuneri de angajare. Dar acest cineva, fie el chiar domnul Valenod, o să se simtă cam descurajat de cei șase sute de franci la care va trebui să-și ridice cheltuiala anuală. Ieri, la Verrières, i-o fi cerut un răgaz de trei zile să se mai gândească; și azi-dimineață, ca să nu fie silit să-mi dea un răspuns, domnișorul pleacă în munți. Să fii la cheremul unui ticălos de lucrător, care se obrăznicește, iată unde am ajuns!
„Din moment ce soțul meu, căruia nici prin gând nu-i trece cât de adânc l-a jignit pe Julien, crede că el ne va părăsi, ce trebuie să cred eu atunci? gândi doamna de Rênal. Ah, totul s-a sfârșit!”
Ca măcar să poată plânge în voie și să nu fie nevoită să răspundă întrebărilor doamnei Derville, spuse că are o durere de cap îngrozitoare și se culcă.
— Așa sunt femeile, repetă domnul de Rênal; totdeauna e câte ceva care nu merge la mașinăriile astea complicate.
Și plecă, încercând să pară glumeț.
Pe când doamna de Rênal se zbuciuma, pradă celor mai cumplite chinuri ale patimii pe care i-o hărăzise soarta, Julien își vedea voios de drum, străbătând frumoasele priveliști ale munților. Trebuia să taie marele masiv de la nord de Vergy. Poteca pe care mergea, urcând încetul cu încetul printre codrii de fagi, șerpuiește la nesfârșit pe povârnișul muntelui înalt care desenează la miazănoapte valea râului Doubs. Curând, privirile călătorului, trecând peste crestele mai joase ce mărginesc râul Doubs spre sud, ajunseră până la câmpiile roditoare din Burgundia și Beaujolais. Și, oricât de nesimțitor i-ar fi fost sufletul la asemenea frumuseți, tânărul nostru ambițios nu se putea împiedica să se oprească locului din când în când, ca să admire o priveliște atât de vastă și atât de impunătoare. În sfârșit, atinse creasta muntelui celui mare pe lângă care trebuia să treacă pentru a ajunge, pe calea aceasta piezișă, în vâlceaua singuratică unde locuia Fouqué, tânărul negustor de lemne, prietenul lui. Julien n-avea zor să dea ochi nici cu el și nici cu vreo altă făptură omenească. Ascuns ca o pasăre de pradă în mijlocul stâncilor goale de pe creasta muntelui, putea să zărească din depărtare orice om care s-ar fi apropiat de el. Pe povârnișul aproape abrupt al unei stânci, văzu o mică grotă. Pornind din nou la drum, ajunse curând la ea. „Aici, își spuse el cu ochii strălucind de bucurie, oamenii n-ar putea să-mi facă niciun rău.” Îi dădu prin minte să-și îngăduie plăcerea de a-și însemna gândurile, plăcere atât de primejdioasă pentru el în oricare alt loc. Un bolovan pătrat îi servi drept masă. Pana îi zbura pe hârtie: nu mai vedea nimic în preajmă. În sfârșit, observă că soarele apune îndărătul munților îndepărtați din Beaujolais.
„De ce nu mi-aș petrece noaptea aici? se întrebă el. Am pâine și sunt liber!” Sunetul acestui măreț cuvânt îi înflăcăra inima. Fățărnicia îl împiedica să fie liber până și la Fouqué. Cu capul sprijinit în palme, Julien rămase în grota aceea, mai mulțumit decât fusese toată viața, frământat de visuri și de fericirea libertății lui. Pe negândite, văzu stingându-se, una după alta, toate razele amurgului. În mijlocul beznei fără de sfârșit, sufletul i se pierdu în contemplarea a ceea ce își închipuia că va întâlni, într-o bună zi, la Paris. Vedea în primul rând o femeie, cu mult mai frumoasă și cu o minte neasemuit mai aleasă decât toate pe care le putuse întâlni în provincie. O iubea cu patimă și era iubit. Și dacă se despărțea de ea pentru câteva clipe, o făcea doar pentru a se acoperi de glorie și a-i merita și mai mult iubirea.
Chiar presupunând că ar avea imaginația lui Julien, oricare tânăr crescut în mijlocul tristelor adevăruri ale societății pariziene ar fi fost trezit, la acest episod al romanului său, de fiorul rece al ironiei; isprăvile mari ar fi pierit odată cu speranța de a se înfăptui, ca să facă loc zicalei atât de cunoscute: „Dacă îți lași singură iubita, ești în primejdie, vai! să fii înșelat de două-trei ori pe zi”. Julien însă, ca orice țăran tânăr, nu vedea între el și faptele cele mai eroice decât lipsa prilejului de a le înfăptui.
Dar o beznă adâncă luase locul luminii de peste zi și mai avea de mers două leghe până la cătunul unde locuia Fouqué. Înainte de a părăsi grota, Julien aprinse focul și arse cu grijă tot ce scrisese.
Prietenul lui se miră grozav când îl auzi bătându-i în poartă, la ora unu noaptea. Nu se culcase încă: își făcea socotelile. Era un tânăr înalt, nu prea frumos, cu trăsături mari și aspre, cu un nas cât toate zilele și cu multă bunătate sufletească ascunsă sub înfățișarea aceasta neplăcută.
— Te-ai certat cumva cu domnul de Rênal de-mi vii așa, pe nepusă masă?
Julien îi povesti, dar cum se cuvenea, întâmplările din ajun.
— Rămâi la mine, îi spuse Fouqué. Văd că-i cunoști pe domnul de Rênal, pe domnul Valenod, pe subprefectul Maugiron, pe părintele Chélan, și că ai înțeles cât se poate de bine firea oamenilor ăstora. Ești în stare să iei parte la licitații. Știi mai multă aritmetică decât mine și o să-mi ții socotelile. Câștig bine cu negoțul meu, dar neputința de a duce singur toate în spate și teama de a nu da peste un pungaș dacă mi-aș lua un tovarăș mă împiedică necontenit să închei afaceri minunate. Nu-i nicio lună de când l-am făcut să câștige șase mii de franci pe Michaud de Saint-Amand, pe care nu-l mai văzusem de șase ani și pe care l-am întâlnit, din întâmplare, la o vânzare, în Pontarlier. De ce n-ai fi câștigat tu ăști șase mii de franci, sau măcar trei mii? Căci dacă în ziua aceea te-aș fi avut cu mine, aș fi participat la licitația pentru tăierea acelui parchet de pădure și toată lumea mi l-ar fi lăsat îndată. Fă-te tovarăș cu mine.
Propunerea aceasta îl supără pe Julien, căci nu se potrivea cu nebunia lui. În timpul cinei pe care cei doi prieteni și-o pregătiseră ei înșiși, ca eroii lui Homer, pentru că Fouqué trăia singur, negustorul îi arătă lui Julien socotelile lui și-i dovedi cât de bănos era negoțul cu lemne. Fouqué avea cele mai bune păreri despre înțelepciunea și caracterul lui Julien.
Când Julien rămase, în sfârșit, singur în odăița clădită din bârne de brad, își spuse: „E drept că aș putea să câștig aici vreo câteva mii de franci și apoi să îmbrățișez mai ușor meseria de ostaș sau pe aceea de preot, după moda care va domni atunci în Franța. Bănișorii agonisiți ar înlătura toate piedicile mărunte. Trăind singuratic în munții aceștia, mi-aș mai risipi un pic groaznica nepricepere în privința atâtor lucruri care-i preocupă pe toți acești oameni de salon. Dar Fouqué nu vrea să se însoare și-mi repetă întruna că singurătatea îl face nefericit. E vădit că, dacă dorește să-și ia pe cineva fără niciun capital, o face numai de dragul de a avea un tovarăș care să nu-l părăsească niciodată.”
„Cum, să-mi înșel prietenul?” se indignă Julien. El, pentru care fățărnicia și lipsa oricărui sentiment de simpatie omenească erau mijloacele obișnuite de a se descurca în viață, nu putu de data aceasta să îndure ideea de a fi câtuși de puțin lipsit de delicatețe față de un om care îl iubea.
Dar, deodată, Julien se simți fericit: găsise un motiv de refuz. „Cum! Dar aș pierde ca un laș șapte sau opt ani! Aș ajunge astfel la douăzeci și opt de ani, vârstă la care Bonaparte săvârșise cele mai glorioase fapte! După ce voi fi câștigat, neștiut de nimeni, ceva bani, alergând pe la vânzările astea de lemne și câștigând bunăvoința câtorva pungași mărunți, cine îmi garantează că voi mai avea focul sacru fără de care nu poți să-ți faci un nume?”
A doua zi dimineață, Julien îi răspunse cu mult sânge-rece bunului Fouqué, care socotea tovărășia ca și făcută, că sfânta chemare pe care o simte pentru a sluji altarul nu-i îngăduia să primească. Fouqué nu se putea dumiri.
— Dar nu te gândești, îi repetă el, că te fac tovarășul meu, sau, dacă-ți place mai mult, că-ți dau patru mii de franci pe an? Și vrei să te întorci la domnul de Rênal care te disprețuiește cum își disprețuiește noroiul de pe cizme! Când o să ai în pungă două sute de ludovici, cine te va împiedica să intri la seminar? Ba, mai mult încă, mă leg să-ți fac rost de cea mai bună parohie din ținut. Căci, adăugă Fouqué coborând glasul, eu le duc lemne de foc și domnului... și domnului... și domnului... Le dau esență de stejar, calitatea întâi, pe care ei mi-o plătesc la prețul lemnului alb, dar socot că nu există bani mai bine plasați.
Nimic nu putu învinge sfânta chemare a lui Julien. Fouqué îl socoti până la urmă puțin nebun. A treia zi, de cu zori, Julien își părăsi prietenul ca să-și petreacă ziua în mijlocul stâncilor de pe muntele cel mare. Își regăsi grota, dar își pierduse liniștea sufletească: i-o răpise oferta prietenului său. Asemeni lui Hercule, se afla la răspântia nu dintre păcat și virtute, ci dintre mediocritatea urmată de bunăstare asigurată și toate visele eroice ale tinereții. „Așadar, n-am o tărie sufletească de neclintit”, își spunea el. Și îndoiala asta îl durea cel mai mult. „Nu sunt făcut din același aluat cu oamenii mari, de vreme ce mi-e teamă că opt ani irosiți ca să-mi câștig pâinea ar putea să-mi răpească forța aceea sublimă care duce la săvârșirea faptelor mărețe.”
Note
[1] Abatele Sieyès (1748–1836) s-a situat de partea Revoluției Franceze de la 1789; a avut un rol de seamă în timpul Directoratului și a contribuit la lovitura lui Napoleon din 18 Brumar.