I now mean to be serious; — it is time, Since laughter now-a-days is deem’d too serious. A jest at vice by virtue’s called a crime.[1]
DON JUAN, c. XIII
Mathilde nu veni la cină. Seara, coborî o clipă în salon, dar nici nu se uită la Julien. Lui, purtarea asta i se păru ciudată. „Dar, se gândi, pesemne că nu le cunosc eu obiceiurile; o să-mi explice ea cum stau lucrurile.” Totuși, împins de o vie curiozitate, Julien cercetă atent fața Mathildei; și trebui să-și spună că părea rece și răutăcioasă. Nici vorbă, nu mai era aceeași femeie care, noaptea trecută, simțea sau se prefăcea că simte extazul fericirii, prea puternic ca să fie adevărat.
A doua și a treia zi, aceeași răceală din partea ei; nici nu-l privea, nici nu-i observa măcar existența. Julien, ros de cea mai vie neliniște, se afla la o mie de leghe distanță de simțământul triumfului, singurul care îl însuflețise în prima zi. „Nu cumva o fi având de gând să se întoarcă la virtute?” Dar cuvântul acesta era prea burghez pentru mândra Mathilde.
„În viața obișnuită, de zi cu zi, nu e deloc religioasă, gândea Julien; religia îi place doar fiindcă e foarte folositoare pentru casta din care face parte. Dar simpla gingășie sufletească n-ar fi în stare s-o facă să se căiască amarnic de păcatul săvârșit?” Julien socotea că e primul ei amant.
„Trebuie, totuși, să mărturisesc, își spunea el alteori, că nu are nimic naiv, simplu sau gingaș în felul ei de a fi; niciodată n-am văzut-o mai mândră decât acum. Mă disprețuiește oare? Ar fi demn de ea să se căiască pentru ce a făcut, numai din pricina obârșiei mele de rând.”
Pe când Julien, plin de prejudecățile luate de prin cărți și din amintirile de la Verrières, urmărea năluca unei amante drăgăstoase și care nu se mai gândește la propria viață din clipa când și-a făcut fericit iubitul, vanitatea Mathildei era pornită împotriva lui.
Pentru că de două luni încoace nu se mai plictisea, Mathildei nu-i mai era teamă de plictiseală; astfel, fără să aibă habar, Julien își pierduse cel mai de seamă avantaj.
„Mi-am luat stăpân! își spunea domnișoara de La Mole, lăsându-se pradă celei mai amare mâhniri. E om de onoare, știu; dar, dacă îi întărât vanitatea, se va răzbuna, dând în vileag natura legăturilor noastre.” Mathilde nu mai avusese niciun amant, și în clipa aceasta a vieții, care dă câteva iluzii duioase până și în inimile cele mai seci, pe ea o chinuiau gândurile cele mai negre.
„Are o putere nețărmurită asupra mea, fiindcă mă stăpânește prin teroare și mă poate pedepsi năprasnic, dacă îl îndârjesc.” Numai gândul acesta, și ar fi fost de ajuns s-o facă pe domnișoara de La Mole să-l insulte. Curajul era cea mai de seamă însușire a caracterului ei. Nimic n-ar fi putut s-o miște mai mult sau să-i lecuiască plictiseala din suflet, mereu renăscută, în afara gândului că-și joacă la noroc întreaga existență.
A treia zi, cum domnișoara de La Mole se încăpățâna să nu-l privească, Julien o urmă, după cină, vădit împotriva voinței ei, în sala de biliard.
— Dumneavoastră, domnule, vă închipuiți pesemne că ați dobândit niște drepturi atotputernice asupra mea, de vreme ce, încălcându-mi voința foarte lămurit arătată, pretindeți să-mi vorbiți! îi spuse ea cu o mânie abia stăpânită. Știți că nimeni pe lume n-a îndrăznit până acum asemenea lucruri față de mine?
Nimic mai nostim decât discuția dintre acești doi amanți; fără să-și dea seama, erau însuflețiți unul împotriva altuia de ura cea mai aprinsă. Dar cum niciunul, nici altul n-aveau o fire prea răbdătoare, deși, altminteri, vorbeau foarte cuviincios, ajunseră curând să-și declare că sunt certați pentru totdeauna.
— Vă jur că voi păstra pe vecie taina, spuse Julien. Aș adăuga chiar că niciodată nu v-aș mai adresa un cuvânt, dacă bunul dumneavoastră renume n-ar avea de suferit de pe urma unei asemenea schimbări prea vădite. Și, salutând-o respectuos, plecă.
Își îndeplini fără prea multă bătaie de cap ceea ce socotea drept o îndatorire; era departe de a se crede îndrăgostit de domnișoara de La Mole. Fără îndoială că, în urmă cu trei zile, când fusese ascuns în dulapul cel mare de mahon, n-o iubea. Dar, din clipa când se văzu certat pentru totdeauna cu ea, în sufletul lui se petrecu o schimbare fulgerătoare.
Memoria lui necruțătoare începu să-i amintească până și cele mai mici amănunte ale nopții aceleia care, în realitate, îl lăsase atât de rece.
Chiar în noaptea în care își declaraseră că nu-și vor mai vorbi niciodată, Julien simți că-și pierde mințile când fu silit să-și mărturisească faptul că o iubea pe domnișoara de La Mole.
Un zbucium îngrozitor urmă după această descoperire: toate simțămintele îi erau zdruncinate.
Peste două zile, în loc să fie mândru față de domnul de Croisenois, aproape că l-ar fi îmbrățișat, cu lacrimi în ochi.
Obișnuința de a fi nenorocit îi dădu o licărire de bun-simț; Julien se hotărî să plece în Languedoc, își făcu bagajele și se duse să-și ia un loc la diligența poștală.
Dar simți că-i vine rău când, sosind acolo, află că, printr-o întâmplare neobișnuită, exista un loc liber pentru a doua zi, în diligența de Toulouse. Opri locul și se întoarse acasă, cu gândul să-i anunțe marchizului plecarea.
Domnul de La Mole se afla în oraș. Mai mult mort decât viu, Julien se duse să-l aștepte în bibliotecă. Închipuiți-vă cum s-a simțit, găsind-o acolo pe domnișoara de La Mole!
Când îl văzu intrând, îl privi cu un aer răutăcios, asupra căruia era cu neputință să se înșele.
Împins de durerea lui, uluit de surpriză, Julien avu slăbiciunea să-i spună, cu un glas nespus de duios, un glas pornit din inimă:
— Așadar, nu mă mai iubiți?
— Mă cutremur când mă gândesc că m-am dat primului venit, îi răspunse Mathilde, plângând de furie împotriva ei înseși.
— Primul venit! strigă Julien și se repezi să ia o veche spadă medievală, păstrată ca raritate în bibliotecă.
Chinul lui, pe care-l socotea ajuns la ultima limită în clipa când îi vorbise domnișoarei de La Mole, sporise de o sută de ori la vederea lacrimilor de rușine ale Mathildei. Ar fi fost cel mai fericit dintre oameni dacă ar fi putut s-o ucidă. În clipa când Julien izbuti să tragă, cu oarecare greutate, spada din teaca străveche, Mathilde, încântată de o senzație atât de nouă, înaintă mândră spre el; lacrimile îi secaseră.
Chipul marchizului de La Mole, al binefăcătorului său, se ivi de îndată în fața ochilor lui Julien. „Am să-i ucid fiica! își spuse el. Ce grozăvie!” Și făcu un gest ca și cum ar fi vrut să arunce spada. „Sigur, gândi el, Mathilde are să izbucnească în râs când îmi va vedea gestul de melodramă.” Ideea aceasta îl făcu să-și recapete toată stăpânirea de sine. Privi lama vechii spade cu multă curiozitate, ca și cum ar fi căutat pe ea vreo pată de rugină, apoi o vârî la loc în teacă și, cu cea mai mare liniște, o agăță la locul ei, în cuiul de bronz aurit de care era atârnată.
Toate mișcările lui, foarte încete spre sfârșit, ținură un minut nesfârșit; domnișoara de La Mole îl privea mirată. „Va să zică, era cât pe ce să fiu ucisă de amantul meu!” își spunea ea.
Gândul acesta o făcea să se simtă în cele mai frumoase vremuri din veacul lui Carol al IX-lea și ale lui Henric al III-lea.
Stătea neclintită în fața lui Julien, care tocmai pusese spada la loc, și-l privea cu ochi din care pierise ura. Trebuie să recunoaștem că era de-a dreptul seducătoare în clipa aceea; cu siguranță că niciodată vreo altă femeie nu semănase mai puțin a păpușă pariziană (cuvântul acesta era principala obiecție a lui Julien împotriva femeilor din partea locului).
„Iar o să mă cuprindă slăbiciunea pentru el, gândi Mathilde; nici vorbă că se va crede iar domnul și stăpânul meu, dacă am să cad din nou, tocmai când i-am vorbit cu atâta hotărâre.” Așa că fugi.
— Doamne! Cât e de frumoasă! exclamă Julien, văzând-o că fuge; iată ființa care mi se arunca în brațe cu atâta patimă, nu sunt nici opt zile de atunci... Și clipele acelea nu se vor mai întoarce niciodată! Și toată vina e a mea! În clipa când se petrecea ceva atât de neobișnuit, atât de însemnat pentru mine, eu rămâneam nepăsător!... Trebuie să recunosc că m-am născut cu o fire prea comună și prea nenorocită.
Marchizul intră. Julien se grăbi să-i anunțe plecarea lui.
— Unde? întrebă domnul de La Mole.
— În Languedoc.
— Ba nu, dacă îmi dai voie; ești menit unor lucruri mult mai importante. Dacă pleci, vei pleca spre nord... ba chiar, vorbind militărește, te consemnez în casă. M-ai îndatora dacă n-ai lipsi niciodată mai mult de două-trei ore; ar putea să am nevoie de dumneata dintr-un moment într-altul.
Julien salută și plecă fără să răspundă un cuvânt, lăsându-l pe marchiz foarte mirat. Nu era în stare să vorbească și se încuie în odaia lui. Acolo, putu să-și exagereze în voie soarta lui crudă.
„Așadar, gândi el, nici nu pot măcar să plec undeva, departe! Dumnezeu știe câte zile mă va mai opri marchizul în Paris. Doamne! Ce-am să mă fac? Și n-am un prieten să mă sfătuiască: părintele Pirard nu mi-ar îngădui să termin nici prima frază, contele Altamira mi-ar propune să intru în vreo conspirație. Și totuși, înnebunesc, simt asta; înnebunesc! Cine mă va putea călăuzi? Ce-am să mă fac?”
Note
[1] Acum vreau să fiu serios — e timpul, De vreme ce azi râsul e luat prea în serios, Iar gluma pe seama viciului e numită de virtute o crimă. (engl.)