But passion most dissembles, yet betrays,
Even by its darkness; as the blackest sky
Foretells the heaviest tempest. [1]
DON JUAN, c. I, st. 73
După ce străbătu toate camerele castelului, pe rând, domnul de Rênal se întoarse în odaia copiilor, împreună cu servitorii care aduceau saltelele. Intrarea lui neașteptată fu pentru Julien asemeni picăturii de apă care face să se reverse paharul.
Mai palid și mai întunecat decât de obicei, Julien se repezi înaintea lui. Domnul de Rênal se opri și-și privi servitorii.
— Domnule, îi spuse Julien, credeți că cu un alt preceptor copiii dumneavoastră ar fi făcut aceleași progrese pe care le-au făcut cu mine? Dacă nu, continuă Julien, fără să-i lase domnului de Rênal timp să deschidă gura, cum de îndrăzniți să mă mustrați că nu mă ocup îndeajuns de ei?
Domnul de Rênal, abia venindu-și în fire din teama care îl cuprinsese, își spuse că țărănușul ăsta vorbea cu un ton atât de neobișnuit pentru că, pesemne, îi făcuse altcineva o propunere mai avantajoasă și vrea să-l părăsească. Julien, cu cât vorbea mai mult, cu atât era mai furios.
— Pot să trăiesc și fără dumneavoastră, domnule, adăugă el.
— Zău, îmi pare foarte rău că te văd atât de nervos, îi răspunse domnul de Rênal bâlbâindu-se puțin.
Servitorii se aflau la zece pași de ei, ocupați cu așezatul paturilor.
— Nu de asta am nevoie, domnule, urmă Julien scos din fire. Gândiți-vă la ticăloșia cuvintelor pe care mi le-ați spus, și încă în fața unor femei!
Domnul de Rênal înțelegea prea bine ce-i cere Julien, și o luptă cumplită îi sfâșia sufletul. Iar Julien, înnebunit de-a binelea de mânie, se nimeri să-i strige:
— Știu unde să mă duc, domnule, când voi părăsi casa dumneavoastră.
La auzul acestor cuvinte, domnul de Rênal îl și văzu pe Julien instalat la domnul Valenod.
— Bine, spuse el în sfârșit, oftând de parcă ar fi chemat chirurgul să-i facă cea mai dureroasă operație, primesc cererea dumitale. Începând de poimâine, zi întâi a lunii, îți voi plăti cincizeci de franci pe lună.
Lui Julien îi veni să râdă și rămase uimit: toată mânia i se topise.
„Nu-l disprețuiam îndeajuns pe animalul ăsta, își spuse el. Pesemne că acestea sunt cele mai mari scuze pe care le poate aduce un suflet atât de josnic.”
Copiii, care ascultaseră cu gura căscată întreaga scenă, dădură fuga în grădină să-i spună mamei că domnul Julien era tare mâniat, dar că avea să aibă cincizeci de franci pe lună.
Julien îi urmă din obișnuință, fără să-i arunce măcar o privire domnului de Rênal, pe care îl lăsă foarte iritat.
„Domnul Valenod mă costă, va să zică, o sută șaizeci și opt de franci, își zicea primarul. Trebuie neapărat să-i spun vreo câteva vorbe răspicate despre felul cum se îngrijește de hrana copiilor găsiți.”
Peste o clipă, Julien se afla din nou față în față cu domnul de Rênal:
— Vreau să mă spovedesc părintelui Chélan; am onoarea să vă anunț că voi lipsi câteva ore.
— Vai, dragă Julien! făcu domnul de Rênal râzând cât se poate de fals. Poți lipsi toată ziua dacă vrei, ba chiar și mâine, scumpul meu. Ia calul grădinarului până la Verrières.
„Acum se duce să-i dea răspuns lui Valenod, gândi domnul de Rênal. Nu mi-a făgăduit nimic, dar trebuie să las să i se mai răcorească mințile tinerelului ăstuia.”
Julien o șterse numaidecât și urcă spre codrii prin care se poate merge de la Vergy la Verrières. Nu se grăbea să ajungă la părintele Chélan. Departe de a-și dori să se supună la o nouă scenă de ipocrizie, avea nevoie să vadă limpede în inima lui și să dea ascultare unor sumedenii de simțăminte care îl frământau.
„Am câștigat o bătălie, își spuse el de îndată ce se văzu în pădure, departe de privirile oamenilor. Așadar, am câștigat o bătălie!”
Cuvintele acestea făceau ca întreaga lui situație să-i apară în cele mai frumoase culori și-i mai liniștiră puțin frământarea.
„Iată-mă cu o leafă de cincizeci de franci pe lună. Tare trebuie să se fi temut domnul de Rênal! Dar de ce?”
Tot gândindu-se de ce s-o fi temut omul acela fericit și puternic, împotriva căruia cu un ceas mai înainte spumega de mânie, Julien se pomeni până la urmă cu sufletul înseninat. Și, timp de câteva clipe, se simți aproape mișcat de încântătoarea frumusețe a codrului prin mijlocul căruia trecea. Bucăți uriașe de stâncă goală se prăvăliseră odinioară în pădure dinspre munte. Fagii înalți se înălțau aproape la fel de sus ca și stâncile a căror umbră dădea o răcoare plăcută, la trei pași de locurile unde dogoarea soarelui n-ar fi îngăduit să poposești.
Julien se odihnea o clipă la umbra stâncilor uriașe, apoi pornea din nou la drum, pe coastă. Curând, printr-o potecă îngustă, abia însemnată, pe care o foloseau numai cei ce-și mânau caprele la păscut, se pomeni stând în picioare pe-o stâncă imensă, cu totul despărțit de restul oamenilor. Poziția aceasta fizică îl făcu să zâmbească: ea îi dădea putința să întrezărească poziția morală pe care ardea de dorință s-o cucerească. Aerul curat al acestor munți înalți îi însenină, ba chiar îi înveseli sufletul. În ochii lui primarul din Verrières rămăsese tot reprezentantul tuturor bogătașilor și tuturor neobrăzaților din lume; dar Julien simțea că ura care îl însuflețise, în ciuda violenței manifestărilor, n-avea nimic personal în ea. Dacă n-ar mai fi dat cu ochii de domnul de Rênal, în opt zile ar fi uitat și de el, și de castel, și de câini, și de copii, și de toată familia lui.
„L-am silit, nu știu prin ce mijloace, să facă cea mai mare jertfă. Peste cincizeci de scuzi pe an! Iar cu o clipă mai înainte abia scăpasem din cea mai groaznică primejdie. Iată două victorii într-o singură zi; a doua e fără merit; ar trebui să-i ghicesc pricina. Dar să lăsăm cercetările anevoioase pe mâine.”
Stând în picioare pe stânca uriașă, Julien privea cerul învăpăiat de-un soare de august. La poalele stâncii, în câmp, cântau cicadele; când tăceau, o liniște adâncă se lăsa în preajmă. La picioarele lui se desfășurau douăzeci de leghe de ținut. Iar deasupra zărea, din când în când, câte un uliu avântându-se dinspre stânci și descriindu-și în tăcere rotirile imense. Privirea lui Julien urmărea fără voie pasărea de pradă. Mișcările ei liniștite și puternice îl uimeau; și-ar fi dorit forța și izolarea aceasta.
Era destinul lui Napoleon. Al lui va fi oare la fel într-o bună zi?
Note
[1] Patima se ascunde cel mai mult, și totuși se trădează / Prin însăși taina ei; așa cum cel mai negru cer / Cea mai grea furtună vestește (engl.).