— Nu vreau să-i fac bietului părinte Chas-Bernard răul de a-l chema, îi spuse lui Fouqué; n-ar mai putea mânca trei zile. Dar încearcă să-mi găsești un jansenist, prieten al domnului Pirard, care să nu se lase prins în intrigi.
Fouqué aștepta cu nerăbdare această deschidere. Julien îndeplini cu decență tot ce datorezi opiniei publice în provincie. Datorită părintelui de Frilair și în ciuda proastei alegeri a duhovnicului, Julien era în celulă protejatul congregației; cu mai multă pricepere de a-și îndruma purtarea, ar fi putut scăpa. Dar aerul rău din celulă își făcea efectul și judecata lui slăbea. Fu cu atât mai fericit la întoarcerea doamnei de Rênal.
— Prima mea datorie e față de tine, îi spuse ea, îmbrățișându-l. Am fugit din Verrières...
Julien nu avea față de ea niciun mărunt amor-propriu și îi povesti toate slăbiciunile lui. Ea fu bună și fermecătoare cu el. Seara, abia ieșită din închisoare, îl chemă la mătușa ei pe preotul care se lipise de Julien ca de o pradă; cum acesta nu voia decât să fie bine văzut de tinerele doamne din înalta societate a orașului Besançon, doamna de Rênal îl convinse ușor să plece ca să facă o slujbă de nouă zile la abația Bray-le-Haut.
Nu există cuvânt în stare să redea extazul și nebunia dragostei lui Julien!
Risipind o sumedenie de bani și folosind din plin și chiar peste măsură trecerea de care se bucura mătușa ei, o precucernică vestită și bogată, doamna de Rênal căpătă învoirea să-l vadă de două ori pe zi.
Când află vestea aceasta, Mathilde aproape că-și pierdu mințile de gelozie. Domnul de Frilair îi mărturisise că toată trecerea lui nu-i ajungea să înfrunte buna-cuviință până într-atât încât s-o ajute să-și vadă iubitul mai mult de o dată pe zi. Mathilde puse să fie urmărită doamna de Rênal, ca să-i afle cele mai mici mișcări. Domnul de Frilair își risipea toate resursele minții lui foarte iscusite ca s-o convingă că Julien era nevrednic de ea.
În mijlocul acestor suferințe, Mathilde îl iubea tot mai mult pe Julien și îi făcea aproape în fiecare zi câte o scenă îngrozitoare.
Iar el ținea cu tot dinadinsul să rămână cinstit până la urmă cu biata fată pe care o compromisese într-un mod atât de ciudat; dar în fiecare clipă dragostea nemărginită pentru doamna de Rênal se dovedea mai tare. Când, alegându-și prost argumentele, nu izbutea s-o convingă pe Mathilde de nevinovăția vizitelor rivalei, își spunea: „Sfârșitul dramei trebuie să fie foarte aproape; e o scuză pentru mine dacă nu mă mai pricep atât de bine să mă prefac.”
Domnișoara de La Mole află de moartea marchizului de Croisenois. Domnul de Thaler, omul acela atât de bogat, își permisese să spună câteva necuviințe în legătură cu dispariția Mathildei; domnul de Croisenois se dusese să-l roage să le dezmintă. Domnul de Thaler îi arătase mai multe scrisori anonime adresate lui, pline de amănunte atât de meșteșugit legate între ele, încât bietul marchiz nu putuse să nu întrevadă adevărul.
Domnul de Thaler își îngăduise câteva glume lipsite de finețe. Amețit de mânie și durere, domnul de Croisenois ceruse o reparație atât de mare, încât milionarul preferase un duel. Prostia triumfă și unul dintre oamenii din Paris cei mai vrednici de a fi iubiți își găsi moartea înainte de douăzeci și patru de ani.
Moartea aceasta făcu o impresie ciudată și bolnăvicioasă asupra sufletului slăbit al lui Julien.
— Bietul Croisenois, îi spunea Mathildei, s-a purtat într-adevăr foarte cuminte și foarte cinstit față de noi; ar fi trebuit să mă urască atunci când ați fost imprudentă în salonul doamnei, mama dumneavoastră, și să-mi caute ceartă; căci ura care urmează disprețului e de obicei furioasă...
Moartea domnului de Croisenois schimbă toate ideile lui Julien despre viitorul Mathildei; petrecu mai multe zile dovedindu-i că trebuia să primească mâna domnului de Luz.
— E un om sfios, nu prea iezuit, îi spunea, care, fără îndoială, va începe să vă ceară mâna. Cu o ambiție mai întunecată și mai statornică decât bietul Croisenois și fără vreun ducat în familie, nu va face nicio greutate să se însoare cu văduva lui Julien Sorel.
— Și o văduvă care disprețuiește marile patimi, răspunse rece Mathilde, căci a trăit destul ca să vadă, după șase luni, cum iubitul ei îi preferă o altă femeie, și încă femeia care e pricina tuturor nenorocirilor lor.
— Sunteți nedreaptă; vizitele doamnei de Rênal îi vor furniza fraze neobișnuite avocatului din Paris însărcinat cu cererea mea de grațiere; îl va zugrăvi pe ucigaș onorat de îngrijirile victimei sale. Asta poate avea efect și poate că într-o bună zi mă veți vedea subiectul vreunei melodrame, etc., etc.
Gelozia furioasă, pe care nu și-o putea răzbuna, nefericirea neîntreruptă și fără nădejde — căci, chiar presupunând că Julien ar fi salvat, cum să-i recâștige inima? —, rușinea și durerea de a-l iubi mai mult decât oricând pe acest iubit necredincios o cufundaseră pe domnișoara de La Mole într-o tăcere mohorâtă, din care n-o puteau scoate nici atențiile pline de râvnă ale domnului de Frilair, nici sinceritatea aspră a lui Fouqué.
Iar Julien, în afara clipelor furate de prezența Mathildei, trăia din dragoste, aproape fără să se mai gândească la viitor. Ca o ciudată urmare a pasiunii, atunci când e nemărginită și fără urmă de prefăcătorie, doamna de Rênal aproape că îi împărtășea nepăsarea și voioșia blândă.
— Odinioară, îi spunea Julien, când aș fi putut să fiu atât de fericit în timpul plimbărilor noastre prin pădurile de la Vergy, o neînfrânată ambiție îmi târa sufletul spre ținuturi imaginare. În loc să-mi apăs pe inimă brațul acesta fermecător, atât de aproape de buzele mele, viitorul mă răpea de lângă tine; îmi fugea gândul la nenumăratele lupte pe care trebuia să le dau ca să dobândesc o avere uriașă. Nu, aș fi murit fără să cunosc fericirea dacă n-ați fi venit să mă vedeți în închisoare.
Două evenimente veniră să tulbure viața aceasta liniștită. Duhovnicul lui Julien, cât era el de jansenist, nu scăpă de o intrigă a iezuiților și, fără să știe, deveni unealta lor.
Îi spuse într-o bună zi că, dacă nu voia să cadă în groaznicul păcat al sinuciderii, trebuia să facă tot ce era cu putință pentru obținerea grațierii. Și, cum clerul avea mare influență asupra Ministerului Justiției din Paris, se oferea o cale ușoară: trebuia să se convertească în văzul lumii, cu mare răsunet...
— Cu mare răsunet! repetă Julien. Ah! V-am prins și pe dumneavoastră, părinte, jucând teatru ca un misionar...
— Vârsta dumneavoastră, urmă grav jansenistul, înfățișarea plăcută cu care v-a înzestrat Providența, motivul însuși al crimei săvârșite, rămas de neînțeles până acum, demersurile eroice pe care domnișoara de La Mole le risipește în favoarea dumneavoastră, toate, în sfârșit, până și uimitoarea prietenie pe care v-o arată victima, au contribuit să facă din dumneavoastră eroul tinerelor femei din Besançon. Au uitat de toate pentru dumneavoastră, chiar și de politică. Convertirea dumneavoastră ar răsuna în inimile lor și ar lăsa o impresie adâncă. Puteți fi de mare folos religiei, iar eu să șovăi din pricina neserioasă că iezuiții ar urma aceeași cale într-o împrejurare asemănătoare? Astfel, chiar în acest caz deosebit, care scapă lăcomiei lor, ar mai face rău! Să nu fie așa. Lacrimile pe care le va pricinui convertirea dumneavoastră vor anula efectul coroziv al zece ediții ale operelor nelegiuite ale lui Voltaire.
— Și ce-mi va mai rămâne, răspunse rece Julien, dacă mă disprețuiesc eu însumi? Am fost ambițios; nu vreau să mă învinuiesc; atunci am acționat după cerințele vremii. Acum trăiesc de pe o zi pe alta. Dar, după cât pot să judec, m-aș face foarte nefericit dacă m-aș lăsa în voia vreunei lașități...
Cealaltă întâmplare, care îl tulbură pe Julien cu mult mai mult, veni din partea doamnei de Rênal. Nu știu ce prietenă intrigantă izbutise să convingă sufletul acesta naiv și atât de sfios că era de datoria ei să plece la Saint-Cloud și să se arunce la genunchii regelui Carol al X-lea. Făcuse sacrificiul de a se despărți de Julien și, după un asemenea efort, neplăcerea de a se da în spectacol, care altădată i-ar fi părut mai rea decât moartea, nu mai însemna nimic în ochii ei.
— Voi merge la rege, voi mărturisi cu glas tare că ești iubitul meu; viața unui om, și a unui om ca Julien, trebuie să precumpănească asupra tuturor considerațiilor. Voi spune că din gelozie ai atentat la viața mea. Sunt multe exemple de bieți tineri salvați, într-un asemenea caz, de omenia juriului sau de aceea a regelui...
— Încetez să te mai văd, îți închid închisoarea mea! exclamă Julien. Și a doua zi, cu siguranță, mă omor de deznădejde, dacă nu-mi juri că nu vei face niciun demers care să ne dea pe amândoi în spectacol înaintea publicului. Gândul acesta de a pleca la Paris nu e al tău. Spune-mi numele intrigantei care ți l-a sugerat... Să fim fericiți în puținele zile ale acestei scurte vieți. Să ne ascundem existența; crima mea e prea vădită. Domnișoara de La Mole are toată trecerea la Paris; fii încredințată că face tot ce e omenește cu putință. Aici, în provincie, îi am împotriva mea pe toți oamenii bogați și respectați. Demersul tău i-ar înverșuna și mai mult pe oamenii aceștia bogați și, mai ales, moderați, pentru care viața e atât de ușoară... Să nu le dăm prilej de râs unor Maslon, Valenod și altor o mie de oameni care valorează mai mult decât ei.
Aerul rău din celulă îi devenea lui Julien de nesuportat. Din fericire, în ziua când fu înștiințat că trebuia să moară, un soare frumos înveselea natura, iar Julien era într-o dispoziție curajoasă. Mersul în aer liber îi dădu o senzație minunată, ca plimbarea pe uscat pentru un navigator care a stat multă vreme pe mare.
„Hai, totul merge bine, își spuse, nu-mi lipsește curajul.”
Niciodată capul acesta nu fusese atât de poetic ca în clipa când avea să cadă. Cele mai dulci momente pe care le cunoscuse odinioară în pădurile de la Vergy îi reveneau în minte cu duiumul și cu o putere neobișnuită.
Totul se petrecu simplu, cuviincios și fără nicio prefăcătorie din partea lui.
Cu două zile înainte, îi spusese lui Fouqué:
— De emoție nu pot răspunde; celula aceasta atât de urâtă și de umedă îmi dă momente de febră când nu mă mai recunosc; dar teamă, nu, nimeni nu mă va vedea pălind.
Luase dinainte toate măsurile pentru ca, în dimineața ultimei zile, Fouqué să le ducă departe pe Mathilde și pe doamna de Rênal.
— Ia-le în aceeași trăsură, îi spusese. Fă în așa fel încât caii de poștă să nu iasă din galop. Vor cădea una în brațele celeilalte sau își vor arăta o ură de moarte. În amândouă cazurile, bietele femei își vor abate puțin gândul de la groaznica lor durere.
Julien îi ceruse doamnei de Rênal să jure că va trăi pentru a-l îngriji pe fiul Mathildei.
— Cine știe? Poate că mai avem senzații după moarte, îi spunea într-o zi lui Fouqué. Mi-ar plăcea să mă odihnesc, fiindcă acesta e cuvântul, în mica grotă de pe muntele cel mare care domină Verrières. De multe ori, ți-am povestit, retras noaptea în grota aceasta, cu privirea coborând în depărtare asupra celor mai bogate provincii ale Franței, ambiția mi-a înflăcărat inima; pe atunci era patima mea... În sfârșit, grota aceasta mi-e dragă și nu se poate tăgădui că e așezată într-un loc pe care l-ar invidia sufletul unui filozof... Ei bine, bunii congregaționiști din Besançon fac bani din orice; dacă știi să te descurci, îți vor vinde rămășițele mele pământești...
Fouqué izbuti în această tristă negociere. Își petrecea noaptea singur în camera lui, lângă trupul prietenului, când, spre marea lui mirare, o văzu intrând pe Mathilde. Cu numai câteva ore înainte, o lăsase la zece leghe de Besançon. Avea privirea și ochii rătăciți.
— Vreau să-l văd, îi spuse ea.
Fouqué nu avu curajul nici să vorbească, nici să se ridice. Îi arătă cu degetul o manta mare, albastră, întinsă pe podea; în ea era învelit ceea ce rămăsese din Julien. Ea se aruncă în genunchi. Amintirea lui Boniface de La Mole și a Margaretei de Navarra îi dădu, fără îndoială, un curaj supraomenesc. Mâinile tremurătoare desfăcură mantaua. Fouqué își întoarse ochii. O auzi pe Mathilde umblând în grabă prin cameră; aprindea mai multe lumânări. Când Fouqué avu puterea s-o privească, ea așezase în fața ei, pe o măsuță de marmură, capul lui Julien și îl săruta pe frunte...
Mathilde își urmă iubitul până la mormântul pe care și-l alesese. Un mare număr de preoți însoțeau sicriul și, fără știrea nimănui, singură în trăsura ei drapată, ea purta pe genunchi capul omului pe care îl iubise atât de mult. Ajunși astfel spre punctul cel mai înalt al unuia dintre munții înalți ai Jurei, în mijlocul nopții, în mica grotă luminată măreț de nenumărate lumânări, douăzeci de preoți săvârșiră slujba morților. Toți locuitorii sătucelor de munte străbătute de convoi îl urmaseră, atrași de neobișnuita ceremonie.
Mathilde se ivi în mijlocul lor, înveșmântată în haine lungi de doliu și, la sfârșitul slujbei, porunci să li se arunce mai multe mii de monede a câte cinci franci.
Rămasă singură cu Fouqué, ținu să îngroape cu propriile mâini capul iubitului ei. Fouqué era cât pe ce să-și piardă mințile de durere.
Prin grija Mathildei, grota aceea sălbatică fu împodobită cu marmură sculptată cu mare cheltuială în Italia.
Doamna de Rênal își ținu făgăduiala. Nu căută în niciun fel să-și curme zilele; dar, la trei zile după moartea lui Julien, muri și ea, îmbrățișându-și copiii.
SFÂRȘIT
***
Neajunsul domniei opiniei publice, care de altminteri aduce libertatea, e faptul că se amestecă acolo unde nu-i treaba ei; de pildă, în viața particulară. De aici, tristețea Americii și a Angliei. Ca să nu se atingă de viața particulară, autorul a născocit un orășel, Verrières, și, când a avut nevoie de un episcop, de jurați, de o curte cu juri, le-a plasat pe toate la Besançon, unde el n-a fost niciodată.