Cuvintele fără legătură, întâlnirile întâmplătoare se preschimbă în dovezi cât se poate de limpezi pentru omul cu imaginație, dacă are cât de cât foc în inimă.
SCHILLER
A doua zi, Julien îi surprinse iar pe Norbert și pe sora sa vorbind despre el. La sosirea lui, se lăsă o tăcere de moarte, ca și în ajun. Atunci bănuielile întrecură orice limită. „Oare tinerii ăștia amabili au de gând să-și bată joc de mine? Trebuie să mărturisesc că un asemenea lucru e mult mai cu putință, mult mai firesc decât o pretinsă pasiune a domnișoarei de La Mole pentru un pârlit de secretar. Mai întâi, au oamenii ăștia pasiuni? Când e vorba de mistificare, nu-i întrece nimeni. Îmi pizmuiesc biata mea superioritate în vorbire. Invidia e încă una din slăbiciunile lor. Așa totul pare lămurit. Domnișoara de La Mole vrea să-mi vâre în cap că mă place, numai ca să mă facă de râs în fața pretendentului ei.”
Bănuiala aceasta crudă schimbă toată starea morală a lui Julien. Ea îi întâlni în inimă un mugure de iubire, pe care nu-i fu greu să-l distrugă. Iubirea lui Julien se întemeia doar pe rara frumusețe a Mathildei sau, mai degrabă, pe ținuta ei de regină și pe rochiile ei minunate. În privința aceasta, Julien rămăsese tot un parvenit. După cât se spune, un țăran deștept, când ajunge pe treptele de sus ale societății, rămâne uimit mai ales în fața vreunei femei frumoase din lumea bună. Nu caracterul Mathildei îl mișcase pe Julien până în ziua aceea. Avea destul bun-simț ca să-și dea seama că nu-i cunoștea deloc firea. Tot ce vedea putea să nu fie decât o aparență.
De pildă, Mathilde n-ar fi lipsit pentru nimic în lume de la liturghia de duminică; aproape zilnic își însoțea mama la biserică. Iar dacă, în saloanele palatului La Mole, vreun nechibzuit uita unde se afla și-și permitea cea mai ușoară aluzie la vreo glumă împotriva intereselor adevărate sau presupuse ale tronului sau ale altarului, Mathilde devenea într-o clipă de o răceală de gheață. Privirea ei, atât de pătrunzătoare, îmbrăca nemărginita trufie nepăsătoare a unui vechi portret de familie.
Dar Julien se convinsese că avea totdeauna, la ea în cameră, unul sau două din volumele cele mai filozofice ale lui Voltaire. El însuși fura deseori câteva tomuri din frumoasa ediție atât de minunat legată. Depărtând puțin fiecare volum de cel alăturat, ascundea lipsa celui pe care îl lua; dar își dădu curând seama că-l mai citea cineva pe Voltaire. Atunci folosise un șiretlic de seminar; puse câteva fire de păr de cal peste volumele care bănuia că ar putea s-o intereseze pe domnișoara de La Mole. Și volumele dispăreau săptămâni de-a rândul.
Domnul de La Mole, supărat pe librarul lui, care îi trimitea toate falsele Memorii, îl puse pe Julien să-i cumpere noutățile mai deocheate. Dar, pentru ca veninul să nu se împrăștie în toată casa, secretarul avea ordin să ascundă cărțile acestea într-o mică bibliotecă așezată în camera marchizului. Și Julien se convinse curând că, oricât de puțin dușmănoase față de interesele tronului și ale altarului ar fi fost cărțile acestea noi, ele nu întârziau să dispară. Sigur, nu era Norbert cel care le citea.
Exagerând experiența aceasta, Julien credea că domnișoara de La Mole are voita prefăcătorie a unui Machiavelli. Dar pretinsa ticăloșie i se părea plină de farmec, aproape singurul farmec moral al Mathildei. Plictisit de fățărnicie și de vorbărie asupra virtuții, ajungea acum la excese.
Și mai mult își stârnea imaginația decât era târât de dragoste.
Abia după ce se pierdea în visări, gândindu-se la talia nespus de elegantă a domnișoarei de La Mole, la gustul desăvârșit al îmbrăcăminții ei, la mâinile ei albe, la frumusețea brațelor ei, la grația firească a tuturor mișcărilor ei, se pomenea îndrăgostit. Atunci, ca să-i întregească farmecul, și-o închipuia ca pe o Caterina de Medici. Nimic nu i se părea prea profund sau prea mârșav pentru caracterul pe care i-l împrumuta. Era idealul Maslonilor, al Frilairilor și al Castanezilor, admirați de el în tinerețe; într-un cuvânt, era idealul lui despre Paris.
Și, oare, a existat vreodată ceva mai caraghios pe lume decât să crezi în profunzimea sau în ticăloșia caracterului parizian?
„Se prea poate ca acest trio să-și bată joc de mine”, gândea Julien. Și dacă nu-i vedem încă expresia posomorâtă și rece, reapărută în ochi de câte ori răspunde privirilor Mathildei, înseamnă că-i cunoaștem prea puțin firea. O ironie amară respinse dovezile de prietenie pe care domnișoara de La Mole, mirată, se încumetă să le arate de două sau trei ori.
Stârnită de ciudățenia lui neașteptată, inima fetei, de obicei rece, plictisită și simțitoare în fața inteligenței, deveni atât de pătimașă pe cât era în firea ei să fie. Dar caracterul Mathildei cuprindea și mult orgoliu, iar nașterea sentimentului care făcea ca întreaga ei fericire să depindă de altcineva fu însoțită de o adâncă tristețe.
Julien învățase destule de când sosise la Paris, ca să-și dea seama că tristețea ei n-avea nimic comun cu tristețea searbădă pricinuită de plictiseală. În loc să fie nesățioasă, ca pe vremuri, de serate, de spectacole și de oricare alt soi de petreceri, Mathilde le ocolea acum.
Muzica, așa cum o cântau francezii, o plictisea de moarte, și totuși, Julien, care socotea că e de datoria lui să fie de față la ieșirea de la Operă, băgă de seamă că se lăsa condusă acolo cât putea mai des. Lui Julien i se păru că domnișoara de La Mole își mai pierduse întrucâtva din tactul desăvârșit care dădea atâta farmec tuturor faptelor și vorbelor ei. Uneori, Mathilde le răspundea prietenilor cu glume jignitoare prin tăria înțepăturii lor. I se păru că îl privește ca pe o pacoste pe marchizul de Croisenois. „Grozav trebuie să mai țină de Croisenois la bani dacă n-o lasă baltă pe fata asta, oricât de bogată ar fi ea!” gândea Julien. Și, indignat de jignirile aduse demnității masculine, se purta și mai rece cu Mathilde. De multe ori ajunse să-i răspundă chiar necuviincios.
Oricât de hotărât ar fi fost să nu se lase înșelat de mărturiile dragostei Mathildei, ele erau atât de vădite în unele zile, și Julien, ai cărui ochi începuseră să se deschidă, o găsea atât de frumoasă, încât se simțea uneori încurcat din pricina lor.
„Dibăcia și răbdarea nemărginită a tinerilor ăstora din lumea mare vor birui până la urmă puțina mea experiență, își spunea el; trebuie să plec și să pun odată capăt la toate.” Marchizul tocmai îi încredințase administrarea mai multor moșioare și acareturi pe care le avea în sudul provinciei Languedoc. O călătorie era necesară. Domnul de La Mole îi îngădui cu greu să o facă. În afară de problemele legate de marile lui ambiții, Julien devenise un al doilea el însuși.
„Până la urmă tot nu m-au prins în cursă, își spunea el, ocupându-se cu pregătirile de plecare. Fie că domnișoara de La Mole își bate cu adevărat joc de prietenii ei, fie că o face numai ca să-mi câștige încrederea, în ce mă privește, m-am distrat, și atâta tot. Dacă n-au pus ceva la cale împotriva fiului dulgherului, purtarea domnișoarei de La Mole e de neînțeles, dar nu numai pentru mine, ci și pentru marchizul de Croisenois. Ieri, de pildă, supărarea ei nu era deloc prefăcută, și am avut plăcerea să-l văd înjosit, în favoarea mea, pe un tânăr la fel de nobil și de bogat pe cât sunt eu de calic și de plebeu. A fost cea mai mare victorie din câte am dobândit vreodată; o să mă înveselească în trăsura de poștă, de-a lungul câmpiilor din Languedoc.”
Julien își tăinuise plecarea, dar Mathilde știa mai bine decât el că avea să părăsească Parisul a doua zi, și încă pentru multă vreme. Plângându-se de o durere de cap îngrozitoare, sporită de zăpușeala din salon, se plimba multă vreme prin grădină și îi urmări într-atâta cu glumele ei înțepătoare pe Norbert, pe marchizul de Croisenois, pe Caylus, pe de Luz și încă pe câțiva tineri care cinaseră în palatul La Mole, încât îi sili să plece. Iar pe Julien îl privea într-un fel ciudat.
„Poate că privirea ei nu e decât o prefăcătorie, gândea Julien; dar de ce are respirația atât de nefirească și de ce e atât de tulburată? Ei, aș! își spuse el. Cine sunt eu, ca să le judec pe toate? Aici e vorba de cea mai sublimă și mai aleasă dintre femeile Parisului. Respirația asta gâfâitoare, care era cât pe ce să mă dea gata, o fi învățând-o de la Léontine Fay[1], care îi place atât de mult.”
Rămăseseră singuri; conversația lâncezea, vădit. „Nu! Julien nu simte nimic pentru mine”, își spunea Mathilde, cu adevărat nefericită.
Când el voi să-și ia rămas bun, domnișoara de La Mole îi strânse brațul cu putere:
— În seara asta vei primi o scrisoare de la mine, îi spuse ea cu voce atât de schimbată, încât era de nerecunoscut. Faptul acesta îl mișcă îndată pe Julien. Tata, continuă ea, are o stimă îndreptățită pentru serviciile pe care i le aduci. Trebuie să nu pleci mâine; găsește un pretext.
Și se depărtă în fugă.
Avea o talie minunată. Picior mai frumos, cu neputință să găsești. Și alerga cu atâta grație, încât Julien rămase fermecat. Dar ar putea cineva ghici la ce se gândea după ce Mathilde dispăruse? Îl jignise tonul poruncitor cu care fusese rostit cuvântul trebuie. Și pe Ludovic al XV-lea, în clipa morții, l-a supărat grozav cuvântul trebuie, folosit cu stângăcie de primul său medic; iar Ludovic al XV-lea nu era totuși un parvenit.
Peste un ceas, un lacheu îi înmână lui Julien o scrisoare; era pur și simplu o declarație de dragoste.
„Stilul nu e prea afectat”, își spuse Julien, căutând, prin observațiile lui literare, să-și stăpânească bucuria care îi strângea obrajii și-l silea să râdă fără voia lui.
„Așadar, rosti el deodată, nemaiputându-și stăpâni patima prea puternică, eu, un biet țăran, am primit o declarație de dragoste de la o femeie din lumea mare! Cât despre mine, m-am ținut bine, adăugă el, stăpânindu-și pe cât putea bucuria. Am știut să-mi păstrez demnitatea. N-am spus niciodată că iubesc.”
Începu să studieze formele literelor; domnișoara de La Mole avea un scris frumos, mărunt, englezesc. Julien simțea nevoia unei ocupații fizice, ca să-și uite bucuria care mergea până la nebunie.
„Plecarea dumitale mă silește să vorbesc... Ar fi peste puterile mele să nu te mai văd.”
Un gând îl izbi pe Julien ca o descoperire, întrerupându-l din studierea scrisorii Mathildei și sporindu-i bucuria. „L-am învins pe marchizul de Croisenois, eu, care nu spun decât lucruri serioase! Și el e atât de drăguț! Are mustăți și o uniformă încântătoare; și se pricepe să găsească tocmai când trebuie câte un cuvânt ales și plin de haz.”
Julien petrecu o clipă nespus de plăcută; rătăcea la întâmplare prin grădină, beat de fericire.
Mai târziu se urcă în birou și rugă să fie primit de marchizul de La Mole, care, din fericire, era acasă.
Îi dovedi lesne, arătându-i câteva hârtii timbrate sosite din Normandia, că grija pentru procesele normande îl silea să-și amâne plecarea în Languedoc.
— Mă bucur că nu pleci, îi spuse marchizul când sfârșiră discuția despre afaceri. Îmi face plăcere să te văd.
Julien părăsi încăperea; cuvintele acestea îl stânjeneau.
„Și eu am să-i seduc fata! Am să împiedic poate pentru totdeauna căsătoria cu marchizul de Croisenois, care îl face să vadă viitorul în culori luminoase; dacă el nu este duce, măcar fata lui va avea dreptul pe care îl au ducesele, de a se așeza în fața regelui.” Julien se gândi să plece în Languedoc cu toată scrisoarea Mathildei, cu toată explicația dată marchizului. Dar licărirea aceasta a virtuții se stinse repede.
„Ce bun sunt! își spuse el. Eu, un plebeu, să am milă de o familie de rangul acesteia! Eu, pe care ducele de Chaulnes îl numește slugă! Cum își sporește marchizul imensa lui avere? Vânzând titluri de rentă când află de la palat că a doua zi s-ar putea să fie o lovitură de stat. Și eu, zvârlit pe ultima treaptă de o soartă vitregă, eu, căruia soarta asta i-a dat totuși o inimă nobilă, dar nu și o mie de franci rentă, adică nu i-a dăruit pâine, la drept vorbind, nici măcar o fărâmă de pâine, eu, să dau cu piciorul unei plăceri care mi se oferă! Unui izvor cristalin care vine să-mi stingă setea în deșertul arzător al mediocrității, unde mă târăsc din greu! Pe cinstea mea, nu sunt chiar atât de prost; fiecare pentru sine, în deșertul acesta de egoism care se numește viață.”
Își aminti câteva din privirile pline de dispreț ale doamnei de La Mole, și mai ales ale doamnelor prietene cu ea.
Plăcerea de a-l fi învins pe marchizul de Croisenois puse definitiv capăt șovăielii pricinuite de rămășița aceasta de virtute.
„Cât aș mai vrea să se supere marchizul de Croisenois! își spuse Julien. Cu câtă siguranță i-aș da acum o lovitură de spadă!” Și făcu un gest ca și cum l-ar fi împuns. „Până acum eram un bădăran, abuzând în mod josnic de puținul meu curaj. După primirea scrisorii, îi sunt egal.”
„Da, spunea el cu o voluptate nemărginită și vorbind arar, meritele noastre, ale marchizului și ale mele, au fost cântărite, iar bietul dulgher din Jura a biruit. Bun! urmă el; iată că am găsit semnătura ce va însoți răspunsul meu. Să nu vă închipuiți cumva, domnișoară de La Mole, că uit cine sunt. Am să vă fac să înțelegeți și să simțiți din plin că pentru fiul unui dulgher trădați un urmaș al vestitului Guy de Croisenois, care l-a întovărășit pe Sfântul Ludovic în cruciadă.”
Julien nu-și mai putea stăpâni bucuria. Și fu nevoit să iasă iar în grădină, căci odaia lui, în care se încuiase, i se părea prea strâmtă ca să poată respira în ea.
„Eu, un biet țăran din Jura, își repeta el întruna, osândit să port mereu acest trist veșmânt negru! Vai, acum douăzeci de ani aș fi purtat o uniformă, ca și ei! Pe atunci, un om ca mine sau era ucis, sau ajungea general la treizeci și șase de ani.” Scrisoarea pe care o ținea în mână îi dădea statura și înfățișarea unui erou. „Astăzi, ce-i drept, cu veșmântul ăsta negru, la patruzeci de ani poți avea o sută de mii de franci leafă pe an și cordonul albastru, ca episcopul de Beauvais.
Ei bine, își spuse el râzând ca un Mefisto, sunt mai deștept decât ei; am ales uniforma veacului meu.” Și simți cum îi sporește ambiția și dragostea pentru veșmântul preoțesc. „Câți cardinali dintr-o familie de mai jos decât a mea n-au guvernat! Compatriotul meu Granvelle[2], de pildă.”
Încetul cu încetul, fierberea din sufletul lui Julien se potoli; prudența îi ieși la iveală. Și își spuse, ca maestrul său, Tartuffe, al cărui rol îl știa pe de rost:
„Cuvintele-i — un vicleșug cinstit le socotesc. ... În vorbe-atât de dulci, nici gând să mă încred, Până când eu, râvnind la câteva favoruri de-ale ei, Nu voi afla, în ele, al vorbelor temei...”
Tartuffe, actul IV, scena 5.
„Tartuffe a fost dus la pierzanie tot de o femeie, și doar era ceva de capul lui... Răspunsul meu ar putea fi arătat și altora..., dar am găsit un leac pentru asta, adăugă el, rostind cuvintele arar și cu un accent în care se citea cruzimea stăpânită; vom începe cu frazele cele mai înflăcărate din scrisoarea sublimei Mathilde. Da, dar să zicem că patru lachei de-ai domnului de Croisenois se năpustesc asupra mea și-mi smulg originalul. Nu, căci sunt bine înarmat și, după cum se știe, am obiceiul să trag în lachei. Ei bine! Unul dintre ei are curaj; se repede la mine. I s-au făgăduit o sută de napoleoni. Eu îl ucid sau îl rănesc, după cum se nimerește; asta și vor. Mă aruncă în temniță, cât se poate de legal; sunt târât în fața tribunalului corecțional și trimis, în baza celei mai depline legalități și nepărtiniri a judecătorilor, să le țin de urât la Poissy domnilor Fontan[3] și Magalon[4]. Acolo, mă culc de-a valma cu patru sute de golani... Și să-mi fie milă de oamenii ăștia! urmă el, ridicându-se furios. Parcă lor le e milă de cei ce nu sunt nobili, atunci când le cad în gheare!”
Aceste cuvinte fură ultima tresărire a recunoștinței față de domnul de La Mole, tresărire care, fără voia lui, îl frământase până atunci.
„...Binișor, domnilor gentilomi, vă înțeleg micul șiretlic machiavelic; nici părintele Maslon și nici domnul Castanède de la seminar nu s-ar fi priceput să lucreze mai bine. Îmi veți smulge scrisoarea provocatoare, iar eu voi fi a doua ediție a colonelului Caron[5], din Colmar. O clipă, domnilor; am să trimit scrisoarea fatală spre păstrare, într-un pachet bine sigilat, părintelui Pirard. El e un om cinstit, un jansenist, și, ca atare, un om ferit de ispita banilor publici. Da, dar el deschide scrisorile... Pe asta i-o voi trimite lui Fouqué!”
Trebuie să recunoaștem că Julien avea o privire înfiorătoare și o înfățișare hidoasă; părea un ucigaș, pur și simplu. Era un nefericit, în luptă cu întreaga societate.
— La arme! exclamă Julien. Și trecu dintr-un salt peste treptele peronului casei. Intră apoi în dugheana scriitorului[6] din colțul străzii; îl sperie.
— Fă o copie, îi spuse el, dându-i scrisoarea domnișoarei de La Mole.
Pe când omul lucra, Julien îi scria el însuși lui Fouqué; îl ruga să-i păstreze un lucru prețios. „Dar, își spuse el întrerupându-se, cenzura poștei îmi va deschide scrisoarea și vă va da-o pe aceea pe care o căutați...; nu, domnilor.”
Julien se duse și cumpără o Biblie enormă de la un librar protestant, ascunse cu dibăcie scrisoarea Mathildei în copertă, împacheta totul și trimise pachetul cu diligența pe adresa unuia dintre lucrătorii lui Fouqué, căruia nimeni în Paris nu-i cunoștea numele.
Când isprăvi, se întoarse vesel în palatul La Mole. „Între noi acum!” își spuse el încuindu-se în odaie și lepădându-și haina.
„Cum, domnișoară! îi scrise el Mathildei, chiar domnișoara de La Mole e aceea care, prin mijlocirea lui Arsène, lacheul tatălui ei, îi trimite o preaseducătoare scrisoare unui biet dulgher din Jura, ca să-și râdă de naivitatea lui fără doar și poate...” Și transcrise frazele cele mai clare din scrisoarea pe care o primise.
Scrisoarea lui ar fi făcut cinste prudenței diplomatice a domnului cavaler de Beauvoisis. Era abia ora zece. Julien, beat de fericire și plin de simțământul puterii, atât de nou pentru un sărman ca el, intră la Opera Italiană. Acolo îl ascultă cântând pe prietenul său Geronimo. Niciodată muzica nu-l exaltase mai mult. Era un zeu[7].
Note
[1] Celebră actriță franceză.
[2] Antoine de Granvelle (1517–1586), originar din Besançon, a fost cardinal și ministru al lui Carol Quintul și al lui Filip al II-lea.
[3] Louis-Marie Fontan (1801–1839), ziarist și dramaturg francez, închis în 1829 din cauza unui pamflet la adresa regelui.
[4] Joseph-Dominique Magalon (1794–1867), redactor al revistei Album, închis în 1823 pentru atacurile vehemente împotriva guvernului și iezuiților.
[5] Colonelul Caron (1774–1822) a fost acuzat în 1820 de a fi participat la un complot militar. În 1822, încercând să organizeze evadarea celor implicați în complot, a fost din nou arestat, apoi împușcat.
[6] Aici în sensul de copist de scrisori.
[7] Esprit per. pré. gui. II. A. 30. (Nota autorului.)