Ei nu se pricep să atingă inimile decât jignindu-le.
UN MODERN
Copiii îl adorau. El nu-i iubea deloc. Gândurile îi erau în altă parte. Orice ar fi făcut țâncii ăștia nu-l scoteau din răbdări niciodată. Rece, drept, nepăsător și totuși iubit, fiindcă sosirea lui alungase oarecum plictiseala din casă, Julien fu un bun preceptor. În ceea ce îl privea, nu simțea decât ură și scârbă pentru înalta societate în care era îngăduit, de fapt, la coada mesei, ceea ce explica poate ura și scârba. La câteva prânzuri de gală abia își putu stăpâni ura față de tot ce-l înconjura. Într-o zi de Sfântul Ludovic, mai ales, pe când domnul Valenod dădea tonul conversației în salonul domnului de Rênal, Julien fu cât pe ce să se trădeze și fugi în grădină, pretextând că vrea să vadă copiii. „Câte laude i se mai aduc cinstei! gândi el. Ai zice că ea e singura virtute. Și totuși, câtă stimă, ce josnic respect pentru un om care fără îndoială că și-a dublat și și-a întreit averea de când administrează bunurile săracilor! Aș pune rămășag că scoate câștiguri până și din fondurile hărăzite copiilor găsiți, ale acestor sărmani a căror nenorocire e și mai sfântă decât a altora! Ah! Monștri! Monștri! Și eu, de asemenea, sunt un fel de copil găsit, urât de tata, de frații mei, de toată familia.”
Cu câteva zile înainte de Sfântul Ludovic, Julien, plimbându-se singur prin dumbrava numită Belvedere, aflată deasupra Drumului Credinței, și spunându-și rugăciunile zilnice, încercase zadarnic să-și ocolească cei doi frați, pe care-i văzuse venind de departe, pe-o potecă singuratică. Văzând veșmintele negre, înfățișarea nespus de curată a fratelui lor și disprețul lui sincer pentru ei, invidia muncitorilor acestora grosolani fusese ațâțată în asemenea măsură, încât îl bătuseră până îl lăsaseră leșinat și plin de sânge. Doamna de Rênal, care se plimba cu domnul Valenod și cu subprefectul, ajunse din întâmplare în dumbravă; când îl văzu pe Julien întins la pământ, îl crezu mort și se sperie atât de tare, încât îl făcu gelos pe domnul Valenod.
Domnul Valenod se alarmase însă prea devreme. Julien, ce-i drept, găsea că doamna de Rênal e foarte frumoasă, dar o ura tocmai din pricina frumuseții ei, prima stavilă care fusese cât pe ce să-i oprească în loc calea norocului. Și îi vorbea cât mai rar cu putință, ca s-o facă să uite avântul care, în prima zi, îl îmboldise să-i sărute mâna.
Élisa, camerista doamnei de Rênal, se îndrăgosti curând de tânărul preceptor și îi vorbea deseori stăpânei despre el. Din pricină că domnișoara Élisa îl iubea, Julien se alesese cu ura unuia dintre valeți. Într-o bună zi îl auzi spunându-i Élisei:
— De când a intrat în casă preceptorul ăsta jegos, nu mai vrei să stai de vorbă cu mine.
Julien nu merita o asemenea ocară; dar instinctul lui de băiat frumos îl făcu să-și îngrijească și mai mult înfățișarea. Ura domnului Valenod spori și ea. Spunea pe față că atâta cochetărie nu i se potrivea deloc unui tânăr preot. În afară de sutană, Julien purta chiar veșmintele unui preot.
Doamna de Rênal observă că Julien îi vorbea mai des decât de obicei domnișoarei Élisa și află că discuțiile acestea erau pricinuite de starea mai mult decât sărăcăcioasă a rufelor tânărului. Avea atât de puține rufe de schimb, încât deseori era nevoit să le dea la spălat în afară și, pentru aceste mici treburi, Élisa îi era folositoare. Nespusa lui sărăcie, pe care n-o bănuise, mișcă inima doamnei de Rênal; simți dorința să-i facă daruri, dar nu îndrăzni. Împotrivirea aceasta lăuntrică fu primul simțământ penibil pe care i-l pricinui Julien. Până atunci, numele lui Julien fusese pentru ea sinonim cu un sentiment de bucurie curată și pe de-a-ntregul intelectuală. Frământată de gândul sărăciei lui Julien, doamna de Rênal îi spuse soțului ei să-i dăruiască niște rufe.
— Cât te înșeli! îi răspunse el. Cum! să-i facem daruri unui om de care suntem cu desăvârșire mulțumiți și care ne slujește foarte bine? Doar dacă s-ar lăsa pe tânjală ar fi nevoie să-i stimulăm zelul...
Doamna de Rênal se simți umilită de felul acesta de-a privi lucrurile, de care nu și-ar fi dat seama înainte de sosirea lui Julien. Și de câte ori vedea curățenia desăvârșită a ținutei, de altfel foarte simplă, a tânărului preceptor, își spunea: „Bietul băiat, cum s-o fi descurcând?”
Încetul cu încetul, în loc să fie necăjită, i se făcu milă că lui Julien îi lipseau atâtea.
Doamna de Rênal era una dintre provincialele acelea pe care, în primele două săptămâni după ce le-ai cunoscut, le poți crede cu mare ușurință niște prostuțe. N-avea deloc experiența vieții și nu era preocupată să vorbească. Înzestrată cu o fire gingașă și disprețuitoare, instinctul fericirii, firesc tuturor ființelor, o făcea să nu dea mai niciodată atenție faptelor oamenilor grosolani în mijlocul cărora o aruncase soarta. Dacă ar fi primit măcar un dram de cultură, naturalețea și vioiciunea gândirii i-ar fi ieșit la iveală. Dar, în calitatea ei de moștenitoare, fusese crescută la preacuvioasele călugărițe de la Sacré-Cœur [1], însuflețite de-o ură pătimașă împotriva francezilor dușmani ai iezuiților [2].
Doamna de Rênal avusese destul bun-simț să uite curând, ca pe ceva absurd, tot ce învățase la mănăstire; dar, cum nu pusese nimic în loc, ajunsese să nu mai știe nimic. Lingușirile care i se adresaseră de timpuriu, în calitatea ei de moștenitoare a unei mari averi, și o înclinare statornică spre evlavia pătimașă îi făuriseră un fel de a trăi cu totul lăuntric. Sub aparența unei desăvârșite îngăduințe și a unei depline renunțări de-a-și exercita voința, pe care soții din Verrières o dădeau drept pildă soțiilor lor, și care constituia mândria domnului de Rênal, purtarea ei obișnuită era, de fapt, rezultatul celei mai trufașe firi. Cutare principesă, dată drept pildă de îngâmfare, lua cu mult mai mult în seamă faptele nobililor de la curtea ei decât lua în seamă femeia aceasta, atât de blândă și de modestă în aparență, cuvintele și faptele soțului ei. Până la sosirea lui Julien nu o interesaseră cu adevărat decât copiii. Bolile lor ușoare, necazurile, bucuriile lor mărunte absorbeau întreaga sensibilitate a ființei acesteia care, în toată viața ei, nu-l adorase decât pe Dumnezeu când fusese la călugărițele din Besançon.
Fără să binevoiască a se destăinui cuiva, dacă vreunul din băieți avea o simplă febră, ea suferea de parcă i-ar fi murit copilul. În primii ani ai căsniciei, un hohot de râs grosolan, o mișcare din umeri însoțită de vreo maximă trivială despre nebunia femeilor îi întâmpinaseră întotdeauna destăinuirile unor asemenea necazuri, atunci când nevoia de-a le împărtăși cuiva o împinsese spre soțul ei. Asemenea glume, mai ales când era vorba de bolile copiilor, străpungeau inima doamnei de Rênal. Iată ce găsise în locul lingușirilor stăruitoare și mieroase din mănăstirea iezuită în care își petrecuse tinerețea. Educația i-o făcuse durerea. Prea mândră ca să-și împărtășească aceste mâhniri chiar și prietenei sale, doamna Derville, își închipuia că toți bărbații sunt ca soțul ei, ca domnul Valenod și ca subprefectul Charcot de Maugiron. Grosolănia și nesimțirea brutală față de tot ce nu aducea bani, ranguri sau decorații, ura oarbă împotriva oricărui fel de judecată care îi contraria i se păreau la fel de firești pentru bărbați ca și faptul că purtau cizme și pălării de pâslă.
După ani îndelungați, doamna de Rênal nu se putuse încă obișnui cu oamenii aceștia ai banului, în mijlocul cărora era nevoită să trăiască.
Iată cheia succesului dobândit de un țărănuș ca Julien. Doamna de Rênal găsi plăceri tainice și strălucitoare de farmecul noutății în simpatia pentru ființa aceasta nobilă și mândră. Îi iertă curând neștiința fără margini care-i sporea farmecul și asprimea purtărilor, pe care izbuti să i le îndrepte. Și găsi că merita osteneala să-l asculți, chiar dacă ar fi vorbit despre lucrurile cele mai obișnuite, chiar dacă ar fi vorbit despre un biet câine strivit, pe când străbătea strada, de căruța vreunui țăran ce trecuse în trap. Priveliștea unei asemenea întâmplări dureroase îi prilejuia domnului de Rênal un râs grosolan, în timp ce ea vedea cum frumoasele sprâncene negre și bine arcuite ale lui Julien se încruntă. Mărinimia, noblețea sufletească, omenia i se părură încetul cu încetul că nu există decât la preotul acesta tânăr. Și simți numai pentru el toată simpatia și chiar admirația pe care asemenea virtuți le zămislesc în sufletele alese.
La Paris, situația lui Julien față de doamna de Rênal ar fi fost repede simplificată; dar, la Paris, dragostea se naște din romane. Tânărul preceptor și sfioasa lui stăpână și-ar fi găsit în trei sau patru romane, ba chiar și în cupletele de pe scena teatrului Gymnase [3], limpezirea situației lor. Romanele le-ar fi arătat ce rol să joace, le-ar fi arătat ce model să imite, iar vanitatea l-ar fi împins pe Julien, mai devreme sau mai târziu, să urmeze modelul; deși fără nicio plăcere și poate chiar cu dezgust.
Într-un orășel din Aveyron sau din Pirinei, datorită climatului fierbinte, cel mai mic prilej ar fi devenit hotărâtor. Dar sub cerurile noastre mai posace, un tânăr sărac, și care nu-i ambițios decât pentru că delicatețea inimii îl împinge către unele din plăcerile aduse de bani, vede zilnic o femeie de treizeci de ani, cinstită cu adevărat, ocupându-se numai de copiii ei și neluând niciodată ca pildă de purtare ce-i scris în romane. Totul merge încet, totul se face cu picătura în orășelele de provincie unde există mai multă naturalețe.
Adesea, gândindu-se la sărăcia tânărului preceptor, doamna de Rênal se înduioșa până la lacrimi. Julien o surprinse, într-o bună zi, plângând de-a binelea.
— Vai, doamnă, vi s-a întâmplat vreo nenorocire?
— Nu, dragul meu, îi răspunse ea. Cheamă copiii și hai să ne plimbăm.
Îl luă de braț și se sprijini într-un fel care lui Julien i se păru ciudat. Era pentru prima oară când îi spunea „dragul meu”.
Spre sfârșitul plimbării, Julien băgă de seamă că doamna de Rênal se roșea mereu. Încetinise pasul.
— Ți s-o fi povestit, poate, că sunt unica moștenitoare a unei mătuși foarte bogate, care locuiește la Besançon, spuse ea fără să-l privească. Mătușa mea mă copleșește cu daruri... Copiii mei fac progrese... atât de uimitoare... încât aș vrea să te rog să primești un mic dar, ca semn al recunoștinței mele. E vorba doar de câțiva ludovici, ca să-ți faci rufărie. Dar... adăugă ea roșindu-se toată, și nu mai scoase o vorbă...
— Ce, doamnă? întrebă Julien.
— Ar fi inutil să-i pomenești soțului meu despre asta, urmă ea, plecând capul.
— Sunt un om de rând, doamnă, dar nu sunt josnic, spuse Julien și se opri cu ochii scăpărând de mânie și îndreptându-și spinarea. La asta nu v-ați gândit îndeajuns. Aș fi mai josnic decât o slugă dacă m-aș apuca să-i ascund domnului de Rênal orice în legătură cu banii mei.
Doamna de Rênal înmărmurise.
— Domnul primar, continuă Julien, mi-a dat de cinci ori câte treizeci și șase de franci de când locuiesc în casa domniei-sale. Sunt gata să-i arăt carnetul meu de cheltuieli domnului de Rênal sau oricui, chiar domnului Valenod, care mă urăște.
După izbucnirea aceasta, doamna de Rênal rămăsese palidă și tremurândă, iar plimbarea se sfârși fără ca nici unul, nici celălalt să mai poată găsi vreun alt subiect de vorbă. S-o iubească pe doamna de Rênal deveni un lucru din ce în ce mai cu neputință pentru inima orgolioasă a lui Julien; cât despre ea, îl respecta, îl admira: fusese certată de el. Sub cuvânt că repară înjosirea pe care i-o pricinuise fără voie, doamna de Rênal își îngădui să-i arate grija cea mai duioasă. Noutatea purtării acesteia fu, timp de o săptămână, un prilej de fericire pentru ea. Ca urmare, mânia lui Julien se mai potoli; era însă departe de a vedea în toate astea vreun semn de simpatie.
„Iată cum sunt oamenii bogați, își spunea el. Te umilesc și apoi cred că pot să îndrepte totul prin câteva maimuțăreli!”
Inima doamnei de Rênal era prea plină și prea nevinovată pentru ca, în ciuda hotărârii luate, să nu-i povestească soțului ei propunerea făcută lui Julien și felul în care fusese respinsă.
— Cum, rosti domnul de Rênal foarte supărat, ai putut tolera un refuz din partea unui servitor?
Și pentru că doamna de Rênal protesta împotriva acestui cuvânt:
— Vorbesc, doamnă, ca răposatul principe de Condé când i-a prezentat noii sale soții pe șambelani: «Toți oamenii ăștia, a spus el, sunt servitorii noștri.» Ți-am citit pasajul acesta din Memoriile lui Besenval [4], neapărat trebuitor pentru păstrarea rangului. Orice om care, nefiind gentilom, trăiește în casa ta și primește o leafă îți este slugă. Mă duc să-i spun câteva cuvinte acestui domn Julien și să-i dau o sută de franci.
— Ah! dragul meu, spuse doamna de Rênal tremurând, măcar n-o face de față cu slugile!
— Da, s-ar putea ca ele să fie geloase, și pe bună dreptate, aprobă soțul depărtându-se și gândindu-se la mărimea sumei.
Doamna de Rênal se prăbuși pe un scaun, aproape leșinată de durere. „O să-l umilească pe Julien, din vina mea!” I se făcu silă de soțul ei și-și ascunse fața în palme. Își făgădui să nu-i mai destăinuiască niciodată nimic.
Când dădu ochii cu Julien tremura toată, inima i se făcuse atât de mică, încât nu izbuti să rostească măcar un cuvințel. În zăpăceala ei, îi luă mâinile și i le strânse.
— Dragul meu, întrebă ea în sfârșit, ești mulțumit de soțul meu?
— Cum să nu fiu? îi răspunse Julien cu un zâmbet amar. Mi-a dăruit o sută de franci.
Doamna de Rênal îl privi nesigură.
— Dă-mi brațul, spuse ea în cele din urmă cu un accent de dârzenie, pe care Julien nu i-l cunoscuse până atunci.
Cuteză să meargă până la librarul din Verrières, cu toată îngrozitoarea faimă de liberalism a acestuia. Acolo alese, de zece ludovici, cărți pentru copiii ei. Dar cărțile alese erau cele pe care știa că le dorește Julien. Și ceru ca acolo, în dugheana librarului, fiecare dintre copii să-și scrie numele pe cărțile primite. În timp ce doamna de Rênal se simțea fericită de felul cum îndrăznise să-și îndrepte greșeala față de Julien, acesta era uimit de mulțimea cărților văzute la librar. Nu avusese niciodată curajul să pună piciorul într-un loc atât de lumesc; îi bătea inima. Departe de a-și da osteneala să bănuie ce anume frământa sufletul doamnei de Rênal, se adâncise în gânduri asupra posibilităților pe care le-ar avea un tânăr student în teologie să-și procure câteva din cărțile acelea. În sfârșit, chibzui că s-ar putea, cu oarecare dibăcie, să-l convingă pe domnul de Rênal despre necesitatea de-a da, ca subiecte de temă pentru fiii lui, istoria gentilomilor celebri născuți în provincie. După o lună de osteneli, Julien văzu înfăptuindu-i-se ideea, și asta în asemenea măsură, încât, peste câtăva vreme, îndrăzni, vorbindu-i domnului de Rênal, să-i propună un lucru cu mult mai neplăcut nobilului primar: era vorba să contribuie la îmbogățirea unui liberal, luând un abonament la librar. Domnul de Rênal recunoștea că ar fi înțelept să i se dea fiului său mai mare ideea de visu [5] în legătură cu mai multe lucrări despre care ar auzi pomenindu-se în discuții atunci când va ajunge la Școala militară. Însă Julien vedea că domnul primar se încăpățâna să nu meargă mai departe. Bănuia un motiv ascuns, dar nu putea ghici care anume.
— Mă gândeam, domnule, îi spuse el într-o zi, că ar fi o mare necuviință ca numele unui nobil adevărat, al unui Rênal, de pildă, să apară în registrele murdare ale librarului.
Fruntea domnului de Rênal se însenină.
— De asemenea, ar fi o notă destul de rea pentru un biet student în teologie dacă s-ar descoperi într-o bună zi că numele lui a figurat în registrul unui librar care împrumută cărți, continuă Julien pe un ton și mai umil. Liberalii m-ar putea acuza că am cerut cărțile cele mai nelegiuite; și cine știe dacă n-ar merge până acolo încât să înșire în urma numelui meu titlurile cărților celor mai păcătoase.
Dar preceptorul se depărta de ceea ce urmărea. Vedea întipărindu-se iar pe chipul primarului o expresie de stinghereală și de supărare. Julien tăcu. „L-am prins”, își spuse el.
Peste câteva zile, cel mai mare dintre copii îl întrebă, de față cu domnul de Rênal, despre o carte anunțată în La Quotidienne [6].
— Ca să nu prilejuim nicio urmă de triumf iacobinilor și ca să mi se dea, totuși, putința de a-i răspunde domnului Adolphe, spuse tânărul preceptor, am putea face un abonament la librar pe numele celui mai neînsemnat dintre servitorii dumneavoastră.
— Iată o idee care nu-i rea deloc, aprobă domnul de Rênal cât se poate de vesel.
— Totuși, urmă Julien cu aerul acela grav și aproape nefericit care li se potrivește atât de bine unora când văd că sunt pe cale să dobândească anumite lucruri multă vreme râvnite, ar trebui specificat că servitorul nu are dreptul să ia niciun roman. Odată intrate în casă, cărțile acestea primejdioase ar putea strica mințile fetelor care o slujesc pe doamna, și chiar ale servitorului însuși.
— Nu uita că mai sunt și pamfletele politice, adăugă domnul de Rênal cu un aer de superioritate, voind să-și ascundă admirația pentru savanta cale de mijloc născocită de preceptorul copiilor săi.
Viața lui Julien era alcătuită, așadar, dintr-o serie de mici tocmeli, iar reușita lor îl absorbea cu mult mai mult decât văditul sentiment de simpatie pe care n-ar fi depins decât de el ca să-l citească în inima doamnei de Rênal.
Și în casa primarului din Verrières își păstrase poziția morală a întregii lui vieți de până atunci. Acolo, ca și la joagărul tatălui său, îi disprețuia profund pe cei alături de care trăia, și era urât de ei. Zilnic, din povestirile subprefectului, ale domnului Valenod sau ale altor prieteni de-ai casei, în legătură cu lucrurile petrecute sub ochii lor, vedea cât de puțin seamănă realitatea cu părerile acestora. Dacă o faptă oarecare i se părea minunată, tocmai ea era defăimată de cei din preajma lui. Și își spunea întruna, în gând: „Ce monștri, sau ce proști!” Nostim era faptul că de cele mai multe ori, cu toată mândria lui, nu înțelegea o boabă din câte se discutau.
De când se știa pe lume, nu vorbise cinstit decât cu bătrânul chirurg-major. În afara câtorva lucruri privitoare la campaniile lui Bonaparte în Italia sau la chirurgie, habar n-avea de nimic. Curajul lui tineresc îl îndemna să asculte cu plăcere povestiri amănunțite despre operațiile cele mai dureroase. Și își spunea: „Eu nici n-aș fi clipit”.
Prima dată când doamna de Rênal încercă să discute cu el alte lucruri decât despre educația copiilor, Julien se porni să-i vorbească despre operațiile chirurgicale. Ea păli și-l rugă să înceteze.
Despre altceva Julien nu știa nimic. Astfel, trăind alături de doamna de Rênal, tăcerea cea mai ciudată se statornicea între ei de cum rămâneau singuri. În salon, oricât de umilă i-ar fi fost ținuta, ea îi găsea în ochi un aer de superioritate intelectuală față de toți cei ce veneau în casă. Cum rămâneau însă o clipă singuri, îl simțea stingherit. Și era neliniștită din pricina aceasta, căci instinctul de femeie îi spunea că stinghereala lui n-avea nimic drăgăstos.
După nu știu ce idee luată din vreo povestire despre înalta societate, așa cum o văzuse bătrânul chirurg-major, de îndată ce se așternea tăcerea în vreun loc unde se afla cu o femeie, Julien se simțea umilit, ca și cum totul s-ar fi petrecut din vina lui. Iar simțământul acesta îi era de-o sută de ori mai greu de îndurat atunci când se afla între patru ochi cu ea. Imaginația, plină de noțiunile cele mai exagerate, cele mai ridicol înflăcărate despre ceea ce trebuie să spună un bărbat atunci când se află singur cu o femeie, nu-i dăruia, în tulburarea ei, decât idei cu neputință de admis. Sufletul îi plutea în nori și totuși nu putea să se smulgă din tăcerea cea mai umilitoare. Astfel, în timpul lungilor plimbări cu doamna de Rênal și cu copiii, asprimea înfățișării lui era sporită de chinurile cele mai cumplite. Julien se disprețuia profund. Dacă, din nenorocire, încerca să deschidă gura, ajungea să spună lucrurile cele mai ridicole. Și, ca o culme a nenorocirii, își vedea și-și exagera absurditatea; dar ceea ce nu vedea era expresia ochilor lui atât de frumoși și arătând un suflet atât de înflăcărat, încât, așa cum li se întâmplă actorilor de mare talent, ei dădeau uneori un tâlc plin de farmec unor lucruri care nu-l aveau. Doamna de Rênal observă că, atunci când rămânea singur cu ea, Julien nu izbutea să spună nimic ca lumea decât dacă vreo întâmplare neprevăzută îl distra și-l făcea să nu se mai gândească la rostirea unui compliment ales.
Cum prietenii casei nu prea o răsfățau cu idei noi și strălucitoare, sclipirile minții lui Julien îi făceau nespusă plăcere.
De la căderea lui Napoleon, orice urmă de curtenie este alungată cu asprime din moravurile provinciale. Oamenii se tem să nu fie destituiți. Lichelele caută un sprijin în congregație, iar ipocrizia a progresat grozav, până și în păturile liberale. Plictiseala sporește enorm. Alte plăceri decât cititul și agricultura nu mai există.
Doamna de Rênal, moștenitoare bogată a unei mătuși habotnice, măritată la șaisprezece ani cu un nobil de viță, nu văzuse și nu simțise în viața ei nimic care să semene cât de cât cu dragostea. Despre dragoste nu-i vorbise mai nimeni în afară de duhovnicul ei, preacumsecadele părinte Chélan, în legătură cu insistențele domnului Valenod, și i-o zugrăvise în culori atât de dezgustătoare, încât nu și-o putea înfățișa altfel decât ca pe desfrânarea cea mai josnică. Dragostea aflată din puținele romane pe care întâmplarea i le pusese sub ochi o socotea cu totul excepțională sau chiar cu totul în afara naturii. Datorită ignoranței acesteia, doamna de Rênal, pe deplin fericită și cu gândul numai la Julien, era departe de a-și face cea mai mică mustrare.
Note
[1] Călugărițele și adoratoarele laice ale acestui ordin religios erau sub directa influență a iezuiților.
[2] Iezuiți, membri ai unui ordin militant de călugări catolici, întemeiat în anul 1534 de către Ignațiu de Loyola pentru a lupta împotriva Reformei.
[3] Teatru parizian, inaugurat în anul 1820, al cărui repertoriu era îndeosebi alcătuit din comedii ușoare și vodeviluri.
[4] Baronul de Besenval (1722–1791), ofițer elvețian în serviciul Franței, autor al unor Memorii foarte gustate de Stendhal.
[5] Verificată cu ochii lui (lat.).
[6] Ziar monarhist fondat în 1792, organul oficial al aristocrației și al clerului.