Și-a cunoscut veacul, și-a cunoscut departamentul, și-acum e bogat.
PRECURSORUL[1]
Julien nu-și revenise încă din adânca visare în care îl cufundase întâmplarea din catedrală, când, într-o dimineață, severul părinte Pirard trimise după el.
— Văd că părintele Chas-Bernard îmi scrie despre dumneata, lăudându-te. În general, sunt destul de mulțumit de purtarea dumitale. Ești cu totul lipsit de prevedere, și chiar zăpăcit, fără ca asta să se vadă; totuși, până acum ai dovedit că inima îți e bună și chiar generoasă. Ești inteligent. Și întrezăresc în dumneata o scânteie care nu trebuie lăsată să se stingă. După cincisprezece ani de muncă, mă aflu în pragul plecării mele din casa aceasta; păcatul meu e că le-am acordat seminariștilor libertatea de a-și hotărî ei singuri soarta și nici nu am ocrotit, nici nu m-am pus în calea asociației aceleia secrete despre care mi-ai vorbit la spovedanie. Înainte de a pleca, vreau să fac ceva pentru dumneata; aș fi încercat încă de acum două luni, căci meriți, dacă n-ar fi fost denunțul acela în legătură cu adresa Amandei Binet, găsită la dumneata. Te numesc repetitor pentru Noul și Vechiul Testament.
Lui Julien, amețit de recunoștință, îi trecu prin minte să cadă în genunchi și să-i mulțumească lui Dumnezeu; dar se lăsă mânat de un gest mai firesc. Se apropie de părintele Pirard și, apucându-i mâna, i-o duse la buze.
— Ce înseamnă asta? strigă directorul supărat. Dar ochii lui Julien vorbeau mai mult decât fapta lui.
Părintele Pirard îl privi mirat, ca un om care, de ani îndelungați, și-a pierdut obiceiul de a întâlni emoții mai deosebite. Atenția aceasta îl făcu pe director să se dea de gol. Vocea i se tulbură:
— Ei bine, da, fiul meu, îmi ești drag. Dumnezeu știe că e fără voia mea. Ar trebui să fiu nepărtinitor și să n-am nici ură, nici iubire față de nimeni. Drumul tău va fi nespus de greu. Văd în tine ceva care îi supără pe oamenii de rând. Invidia și calomnia te vor urmări pretutindeni. Oriunde te-ar mâna pronia cerească, cei din preajmă te vor privi întotdeauna cu ură; iar dacă se vor preface că te iubesc, va fi numai ca să te trădeze mai lesne. Pentru asta, nu e decât un leac: nu-l chema în ajutor decât pe Dumnezeu, care ți-a dăruit, pentru a te pedepsi de îngâmfarea ta, necesitatea aceasta de a fi urât. Să ai o purtare nepătată; iată singura scăpare. Alta nu văd. Dacă ții la adevăr cu o dârzenie de neclintit, mai curând sau mai târziu dușmanii tăi vor fi învinși.
Era atâta vreme de când Julien nu mai auzise o voce prietenească, încât trebuie să-i iertăm o slăbiciune: izbucni în lacrimi. Părintele Pirard îi deschise brațele; îmbrățișarea aceasta le fu plăcută amândurora.
Julien era nebun de bucurie; avansarea, prima pe care o căpăta, îi aducea foloase nemăsurate. Ca să le înțelegi, trebuie să fi fost osândit să-ți petreci luni întregi fără o clipă de singurătate și în apropierea nemijlocită a unor colegi, cel puțin plictisitori, iar cei mai mulți de nesuferit. Numai zbieretele lor și ar fi fost prea de ajuns ca să scoată din minți o fire mai delicată. Veselia zgomotoasă a țăranilor acestora bine hrăniți și bine îmbrăcați nu știa să se bucure de ea însăși, nu se credea deplină decât atunci când ei înșiși zbierau cât îi țineau plămânii.
Acum, Julien lua masa singur, sau aproape singur, un ceas mai târziu decât ceilalți seminariști. Avea o cheie a grădinii și putea să se plimbe prin ea în orele când era pustie.
Spre marea lui uimire, Julien observă că-l urau mai puțin; se așteptase, dimpotrivă, ca ura să sporească. Dorința lui tainică de a nu i se vorbi, prea vădită și care îi adusese atâția dușmani, nu mai fu socotită drept un semn de trufie ridicolă. Pentru ființele grosolane din preajma lui ea însemna un simțământ al demnității, îndreptățit. Ura scăzu văzând cu ochii, mai ales printre colegii cei mici, deveniți acum elevii lui, și pe care el îi trata cu multă finețe. Încetul cu încetul, își atrase chiar partizani; nimeni nu mai găsea că are haz să i se spună Martin Luther. Dar la ce bun să le pomenim numele prietenilor și dușmanilor lui? Lucrul acesta e urât, și cu atât mai urât cu cât e mai adevărat. Și totuși, ei sunt singurii profesori de morală pe care îi are poporul, iar fără ei, ce s-ar face? Va putea vreodată ziarul să-l înlocuiască pe preot?
De când cu noua funcție a lui Julien, directorul seminarului căuta să nu-i mai vorbească niciodată fără martori. Purtarea aceasta însemna prudență, atât pentru maestru cât și pentru discipol; dar cuprindea, mai ales, o punere la încercare. Principiul de neclintit al severului jansenist Pirard era: „Ți se pare că un om are merite? Pune-i piedici la tot ce năzuiește, la tot ce face. Dacă meritul lui e adevărat, va ști să înfrângă sau să ocolească piedicile.”
Era în anotimpul vânatului. Lui Fouqué îi veni în minte să trimită la seminar un cerb și un mistreț, ca din partea părinților lui Julien. Animalele ucise fură așezate în odaia de trecere dintre bucătărie și sala de mese. Acolo le văzură toți seminariștii, pe când se duceau la masă. Și stârniră o vie curiozitate. Mistrețul, așa mort cum era, îi speria pe cei mai mici, care îi atingeau colții. Timp de opt zile, nu se mai vorbi despre altceva în seminar.
Darul, care situa familia lui Julien în partea vrednică de respect a societății, dădu o lovitură ucigătoare invidiei. Julien deveni o superioritate consfințită prin avere. Chazel și cei mai aleși dintre seminariști începură să-i dea târcoale, căutându-i prietenia; aproape că i se văitau pentru faptul că nu le spusese nimic despre averea părinților și-i pusese astfel în situația de a nu-și arăta respectul față de bani.
Avu loc, apoi, o recrutare; dar Julien fu scutit de ea, în calitatea lui de seminarist. Lucrul acesta îl mișcă adânc. „Va să zică s-a dus pentru totdeauna clipa când, cu douăzeci de ani mai înainte, ar fi început pentru mine o viață eroică!”
Se plimba, singur, prin grădina seminarului și-i auzi vorbind între ei pe doi dintre zidarii care lucrau la zidul de îngrădire.
— Ei, trebuie iar să ne cărăm; se face o nouă recrutare.
— Pe vremea ăluilalt, aș fi mers și eu! Un zidar putea să ajungă ofițer, ba chiar general, după cum s-a și întâmplat.
— Acuma, în schimb, să vezi! Doar calicii se duc. Cine are cu ce, rămâne acasă.
— Cine s-a născut pârlit, pârlit rămâne, asta e.
— Da’ ce credeți, o fi adevărat zvonul că ălălalt a murit? întrebă un al treilea zidar.
— Păi, așa zic îndopații. Că lor le era frică de el.
— Ce deosebire! Cum mai mergea treaba pe vremea lui! Și când te gândești că mareșalii l-au vândut! Ce scârbe de trădători!
Convorbirea aceasta mai mângâie puțin inima lui Julien. Și, depărtându-se de zidari, spuse oftând:
„Lui singur, dintre regi, poporul îi păstrează amintirea!”
Veni vremea examenelor. Julien răspunse într-un mod strălucit; și văzu că însuși Chazel căuta să-și arate toată știința.
În prima zi, examinatorii, numiți de faimosul mare vicar de Frilair, se necăjiră grozav fiind nevoiți să pună mereu primul, sau cel mult al doilea pe listă, numele acestui Julien Sorel, care le fusese semnalat ca fiu sufletesc al părintelui Pirard. În seminar se făcură pariuri că, pe lista examenului general, Julien va avea numărul unu, ceea ce îi va aduce onoarea de a lua masa la Înaltpreasfinția Sa episcopul. Dar, la sfârșitul unui examen în care fuseseră întrebări în legătură cu părinții Bisericii, un examinator mai dibaci, după ce-l întrebă pe Julien despre sfântul Ieronim și despre pasiunea lui pentru Cicero, pomeni de Horațiu, de Vergiliu și de alți autori profani. Fără știrea colegilor lui, Julien învățase pe dinafară numeroase pasaje din acești autori. Amețit de succese, uită unde se afla și, la cererea stăruitoare a examinatorului, recită și dezvoltă pe larg, cu înflăcărare, mai multe ode ale lui Horațiu. După ce îl lăsă să se dea de gol vreo douăzeci de minute, examinatorul se schimbă deodată la față și-l dojeni aspru pentru vremea pierdută cu învățăturile acestea profane și pentru ideile deșarte sau criminale pe care și le vârâse în cap.
— Sunt un prost, părinte, și aveți dreptate, îi răspunse Julien cu modestie, recunoscând șiretlicul dibaci căruia îi căzuse victimă.
Vicleșugul acesta al examinatorului fu socotit josnic până și în seminar, ceea ce nu-l împiedică deloc pe marele vicar de Frilair, omul atât de abil, care organizase cu atâta iscusință rețeaua congregației din Besançon și ale cărui scrisori trimise la Paris făceau să tremure magistrații, prefectul, ba chiar și generalii din garnizoană, să pună, cu mâna lui atotputernică, numărul 198 lângă numele lui Julien. Simțea nespusă bucurie să-și lovească astfel dușmanul, pe părintele Pirard.
De zece ani de zile, se căznea întruna să-i ia conducerea seminarului. Părintele Pirard, care urma el însuși regula de conduită arătată lui Julien, era sincer, cucernic, neintrigant, devotat îndatoririlor sale. Dar cerul, în mânia lui, îi dăduse o fire supărăcioasă, făcută să simtă adânc ocările și ura. Niciuna dintre jignirile aduse nu trecea fără să lase urme adânci în inima aceasta înflăcărată. De-o sută de ori și-ar fi înaintat demisia, dar se socotea folositor în locul hărăzit de pronia cerească. „Împiedic progresul iezuitismului și al idolatriei”, își spunea el.
În vremea examenelor, se împliniseră aproape două luni de zile de când nu mai vorbise cu Julien, și totuși căzu bolnav opt zile atunci când, primind scrisoarea oficială cu rezultatul concursului, văzu numărul 198 în dreptul acestui elev pe care el îl privea ca pe mândria seminarului. Singura alinare pentru firea aceasta severă fu să-și îndrepte asupra lui Julien toate mijloacele de supraveghere. Și se bucură când nu descoperi în el nici mânie, nici dorință de răzbunare, nici deznădejde.
Peste câteva săptămâni, Julien tresări primind o scrisoare cu ștampila poștei din Paris. „În sfârșit, gândi el, doamna de Rênal își amintește de făgăduielile făcute.” Un domn, care semna Paul Sorel și se dădea drept rudă a lui, îi trimitea o cambie de cinci sute de franci. În scrisoare mai era adăugat că, dacă Julien va continua să studieze cu același succes autorii latini mai de seamă, va primi în fiecare an o asemenea sumă.
„E ea, e bunătatea ei! își spuse Julien înduioșat; vrea să-mi aducă alinare; dar de ce n-a scris măcar un singur cuvânt de prietenie?”
În privința scrisorii se înșela însă; doamna de Rênal, sub influența prietenei ei, doamna Derville, se afla în prada celor mai adânci remușcări. Se gândea adesea, fără să vrea, la ființa ciudată a cărei întâlnire îi răscolise viața, dar cu niciun chip nu i-ar fi scris.
Dacă am vorbi limbajul seminarului, am recunoaște o minune în cei cinci sute de franci trimiși și am putea spune că, pentru a-i face un dar lui Julien, Cerul îl folosise de data aceasta pe marele vicar de Frilair în persoană.
Cu doisprezece ani în urmă, Sfinția Sa sosise în Besançon cu un geamantanaș sărăcuț de tot, în care, după câte vorbea lumea, i se afla toată averea. Iar acum ajunsese unul dintre cei mai bogați proprietari din departament. În plină prosperitate, cumpărase jumătate dintr-o moșie în timp ce cealaltă jumătate se întâmplă să fie moștenită de domnul de La Mole. De aici, un mare proces între aceste două personaje.
Cu toată situația lui strălucită la Paris, cu toate funcțiile ce le deținea la curte, domnul marchiz de La Mole simți că era primejdios să lupte la Besançon împotriva unui mare vicar, despre care se vorbea că numește și destituie prefecții. În loc să ceară însă o gratificație de cincizeci de mii de franci, deghizată sub un nume oarecare și trecută în buget, și să-l lase pe marele vicar de Frilair să câștige fleacul acesta de proces de cincizeci de mii de franci, marchizul se încăpățână. Credea că are dreptate: frumoasă dreptate!
Dar, fie-ne îngăduit să întrebăm: ce judecător n-are un fiu sau măcar un văr căruia să vrea să-i facă un rost în lume?
Ca să deschidă ochii și celor mai orbi dintre orbi, la opt zile după prima sentință căpătată, marele vicar de Frilair luă caleașca Înaltpreasfinției Sale episcopul și se duse el însuși să-i ducă avocatului său crucea Legiunii de Onoare. Domnul de La Mole, puțin năucit văzând cât e de tare partea adversă și simțind cum avocații lui încep să dea înapoi, ceru sfat părintelui Chélan, care îl puse în legătură cu părintele Pirard.
La vremea când se desfășoară povestirea noastră, legăturile lor aveau o vechime de câțiva ani. Părintele Pirard pusese în slujba cauzei acesteia tot sufletul lui înflăcărat. Întâlnindu-se neîncetat cu avocații marchizului, studiase pricina și, găsind-o dreaptă, devenise pe față apărătorul cauzei marchizului împotriva atotputernicului mare vicar. Acesta din urmă nu putu îndura atâta neobrăzare, mai ales din partea unui amărât de jansenist!
„Vedeți ce înseamnă nobilimea asta de la curte, care se pretinde atât de puternică! le spunea marele vicar de Frilair intimilor săi. Domnul de La Mole nu i-a trimis nici măcar o decorație prăpădită omului său din Besançon și o să-l lase să fie scos din slujbă în chip josnic. Și totuși, mi se scrie că acest nobil pair nu scapă o săptămână fără să-și etaleze cordonul albastru prin salonul ministrului justiției, oricare ar fi el.”
Cu toată truda părintelui Pirard și deși domnul de La Mole fusese întotdeauna în cele mai bune relații cu ministrul justiției și mai ales cu subalternii lui, tot ce putuse să facă, după șase ani de luptă, fusese să nu-și piardă cu desăvârșire procesul.
Aflându-se în corespondență continuă cu părintele Pirard, pentru o cauză urmărită cu pasiune de amândoi, marchizul îndrăgi până la urmă felul de a fi al acestuia. Încetul cu încetul, în ciuda imensei deosebiri dintre situațiile lor sociale, scrisorile căpătară un ton prietenesc. Părintele Pirard îi povesti marchizului că voiau să-l silească, prin tot felul de ticăloșii, să-și dea demisia. În mânia pe care i-o stârnise șiretlicul mârșav, după părerea lui, folosit împotriva lui Julien, îi povesti marchizului cum se petrecuseră faptele.
Deși foarte bogat, marchizul de La Mole nu era deloc zgârcit. Dar nu izbutise niciodată să-l facă pe părintele Pirard să primească măcar plata cheltuielilor de poștă pricinuite de proces. Și se gândi să trimită cinci sute de franci elevului său favorit.
Domnul de La Mole își dădu osteneala să scrie cu mâna lui rândurile trimise. Aceasta îl îndemnă să se gândească la preot.
Într-o zi, părintele Pirard primi un răvaș prin care era rugat să vină neîntârziat, pentru o afacere grabnică, la un han de la marginea Besançonului. Acolo, îl găsi pe intendentul domnului de La Mole.
— Domnul marchiz mi-a lăsat în seamă să vă aduc caleașca lui, îi spuse intendentul. Nădăjduiește că, după ce veți citi scrisoarea aceasta, n-o să aveți nimic împotrivă să plecați la Paris peste patru sau cinci zile. Eu am să folosesc răgazul pe care îl veți binevoi să mi-l dați, ca să văd cum merg treburile la moșiile din Franche-Comté ale domnului marchiz. După aceea, în ce zi veți dori, vom pleca la Paris.
Scrisoarea era scurtă:
„Lepădați-vă, părinte dragă, de toate hărțuielile mărunte ale provinciei, și veniți să respirați un aer mai liniștit, la Paris. Vă trimit caleașca mea, cu poruncă să vă aștepte hotărârea timp de patru zile. Vă voi aștepta eu însumi la Paris, până marți. Nu-mi trebuie decât un da din partea dumneavoastră, părinte, ca să primesc, în numele dumneavoastră, una dintre cele mai bune parohii din preajma Parisului. Cel mai avut dintre viitorii dumneavoastră enoriași încă nu v-a văzut niciodată, dar vă este mai devotat decât vă puteți închipui și se numește marchizul de La Mole.”
Fără să-și dea seama, severul părinte Pirard îndrăgea seminarul acesta plin de dușmani și căruia, vreme de cincisprezece ani, îi închinase toate gândurile lui. Scrisoarea domnului de La Mole fu pentru el ca ivirea chirurgului menit să facă o operație grea și necesară. Nu încăpea îndoială că avea să fie destituit. Și-i dădu administratorului întâlnire peste trei zile.
Timp de patruzeci și opt de ore, părintele Pirard se zbătu în nehotărâre. În sfârșit, îi răspunse domnului de La Mole și compuse, pentru Înaltpreasfinția Sa episcopul, o scrisoare, capodoperă de stil bisericesc, dar puțin cam lungă. Cu greu s-ar fi putut găsi fraze mai fără greș, care să exprime un respect mai sincer. Și totuși, scrisoarea aceasta, hărăzită să-l pună pe marele vicar de Frilair într-o situație grea față de mai-marele său, cuprindea toate plângerile grave și se cobora până la toate mârșăviile mărunte care, după ce fuseseră îndurate cu resemnare vreme de șase ani, îl sileau pe părintele Pirard să părăsească dioceza.
Îi furau lemnele din magazie, îi otrăveau câinele etc., etc.
Când sfârși scrisoarea, părintele Pirard puse să-l trezească pe Julien care, la ora opt seara, dormea asemenea tuturor celorlalți seminariști.
— Știi unde se află episcopia? îl întrebă el într-o latinească dintre cele mai alese. Du-i scrisoarea asta Înaltpreasfinției Sale episcopul. Nu-ți voi ascunde că te trimit în mijlocul haitei de lupi. Să fii numai ochi și urechi. Să nu fie fărâmă de neadevăr în răspunsurile tale, dar nu uita că cel ce pune întrebarea s-ar bucura poate din toată inima dacă ar putea să-ți facă rău. Îmi pare bine, fiul meu, că pot să-ți dau prilejul încercării acesteia înainte de a te părăsi, căci, nu-ți ascund deloc, scrisoarea pe care o duci e demisia mea.
Julien nu se clinti. Îl iubea pe părintele Pirard și zadarnic îi șoptea prudența: „După plecarea omului acestuia cinstit, clica celor de la Sacré-Cœur mă va da înapoi din slujbă și poate chiar mă va alunga.”
Nu se putea gândi la el. Ceea ce îl punea în încurcătură era dorința de a rosti o frază cât mai politicoasă și nu era în stare s-o găsească.
— Ce-i, dragul meu, nu pleci?
— Părinte, începu Julien sfios, se spune că de-a lungul atâtor ani de când sunteți în fruntea seminarului n-ați pus nimic deoparte. Eu am șase sute de franci.
Lacrimile îl împiedicară să urmeze.
— Asta va fi, de asemenea, notat acolo unde se cuvine, îi răspunse fostul director cu răceală în glas. Du-te la episcopie, se face târziu.
Întâmplarea voi ca, în seara aceea, marele vicar de Frilair să fie de serviciu în salonul episcopului; Înaltpreasfințitul cina la prefectură. Așadar, marelui vicar de Frilair îi înmână Julien scrisoarea; el însă nu-l cunoștea.
Julien văzu, cu mirare, cum preotul acela deschide fără teamă scrisoarea adresată episcopului. Chipul frumos al marelui vicar vădi de îndată uimire amestecată cu bucurie și deveni mai grav. Pe când citea, Julien, atras de înfățișarea lui plăcută, avu timp să-l cerceteze pe-ndelete. Marele vicar ar fi părut și mai grav dacă unele trăsături ale feței n-ar fi fost de o deosebită finețe, fapt care ar fi putut să-i trădeze falsitatea, dacă posesorul acestui frumos chip ar fi uitat o clipă să și-o ascundă. Nasul, prea ieșit în afară, forma o singură linie, perfect dreaptă, și dădea, din nefericire, profilului altminteri foarte distins o asemănare de netăgăduit cu profilul unei vulpi. De altfel, preotul acesta, pe care părea că-l interesează atât de mult demisia părintelui Pirard, era îmbrăcat cu o eleganță care îi plăcu nespus lui Julien; niciodată tânărul nu mai văzuse un preot îmbrăcat cu atâta gust.
Julien află abia mai târziu ce har deosebit avea marele vicar de Frilair: se pricepea să-l înveselească pe episcop, un bătrân de treabă, făcut să trăiască la Paris, și care privea șederea la Besançon ca pe un exil. Episcopului acestuia, care avea vederea foarte slabă, îi plăcea la nebunie peștele. Marele vicar de Frilair scotea oasele din peștele adus la masa Înaltpreasfinției Sale. Julien se uita tăcut la preotul care recitea scrisoarea de demisie, când, deodată, ușa se deschise cu zgomot. Un lacheu în veșminte bogate trecu grăbit. Julien abia avu timp să se întoarcă spre ușă că văzu un bătrânel cu o cruce la gât și se prosternă: episcopul îi zâmbi cu bunătate și trecu mai departe. Frumosul vicar îl urmă, iar Julien rămase singur în salonul căruia putu să-i admire în voie măreția cucernică.
Episcopul de Besançon, om cu mintea încercată, dar nu slăbită de mizeriile îndelungate ale emigrației, avea peste șaptezeci și cinci de ani și puțin îi păsa de ce-ar mai fi putut să se întâmple peste zece ani.
— Cine e seminaristul cu privire vioaie pe care mi s-a părut că-l zăresc în treacăt? întrebă el. N-ar trebui, după regulamentul instituit de mine, să doarmă la ora asta?
— E un seminarist cât se poate de treaz, v-o jur, Înaltpreasfințite, și aduce o veste mare; demisia singurului jansenist care a mai rămas în dioceza Înaltpreasfinției Voastre. Cumplitul părinte Pirard înțelege, în sfârșit, ce înseamnă să vorbești.
— Ei bine, spuse episcopul râzând, tare mă îndoiesc că-i vei găsi un urmaș pe măsura lui și, ca să-ți arăt cât prețuiește omul acesta, îl poftesc mâine să ia masa cu mine.
Marele vicar vru să strecoare câteva cuvinte în legătură cu alegerea urmașului. Dar prelatul, neavând chef să discute despre asemenea lucruri, îi spuse:
— Înainte de a-i deschide ușa celuilalt, să aflăm un pic de ce pleacă acesta. Trimite să mi-l cheme pe seminarist; adevărul sălășluiește în gura copiilor.
Julien fu chemat. „Mă voi afla între doi inchizitori”, gândi el. Niciodată nu se simțise mai curajos.
În clipa când intra, doi vlăjgani de valeți, mai bine îmbrăcați chiar decât domnul Valenod, îl dezbrăcau pe Înaltpreasfințitul. Episcopul, înainte de a ajunge la părintele Pirard, socoti cu cale să-l cerceteze pe Julien asupra studiilor sale. Îl întrebă puțin din dogmă și se minună. Curând, ajunse la scriitorii antichității, la Vergiliu, la Horațiu, la Cicero. „Numele astea mi-au adus numărul 198, gândi Julien. N-am ce pierde; ia să încerc să strălucesc.” Și izbuti; episcopul, el însuși mare cunoscător al operelor clasice, rămase încântat.
La cina de la prefectură, o tânără, pe bună dreptate celebră, recitase poemul Magdalenei[2]. Înaltpreasfințitul, având chef să vorbească despre literatură, uită repede și de părintele Pirard și de toate celelalte, ca să discute cu seminaristul problema dacă Horațiu a fost bogat sau sărac. Cită mai multe ode, dar uneori îl cam lăsa memoria și atunci, pe dată, Julien spunea toată oda, de la un capăt la altul, cu un aer cât se poate de modest: pe episcop îl uimi faptul că Julien nu părăsea deloc tonul conversației; își spunea cele douăzeci sau treizeci de versuri latinești ca și cum ar fi vorbit de lucruri petrecute în seminar. Discutară îndelung despre Vergiliu, despre Cicero. În sfârșit, prelatul nu se putu împiedica să-l laude pe tânărul seminarist.
— E cu neputință să înveți mai sârguincios.
— Înaltpreasfințite, seminarul vă poate oferi o sută nouăzeci și șapte de elevi mult mai vrednici de înalta voastră prețuire.
— Cum asta? întrebă episcopul, mirat de cifră.
— Pot să întăresc cu o mărturie oficială ceea ce am avut cinstea să spun dinaintea Înaltpreasfinției Voastre. La examenul anual al seminarului, răspunzând tocmai la materiile care, în clipa de față, mi-au adus cinstea aprobării voastre, am obținut numărul o sută nouăzeci și opt.
— Ah! e favoritul părintelui Pirard, râse episcopul, căutând spre marele vicar de Frilair; ar fi trebuit să ne așteptăm la asta; dar asemenea șiretlicuri sunt îngăduite în luptă. Nu-i așa, dragul meu, adăugă el, adresându-se lui Julien, nu-i așa că te-au trezit din somn ca să te trimită aici?
— Așa este, Înaltpreasfințite. N-am ieșit singur din seminar decât o dată în viața mea, ca să-i ajut părintelui Chas-Bernard la împodobirea catedralei, în Joia Verde.
— Optime, spuse episcopul, dumneata ai dovedit atâta curaj, punând mănunchiurile de pene pe baldachin? În fiecare an, când trebuie puse, mă înfior de teamă să nu se prăpădească o viață de om. Dragul meu, ai să ajungi departe; dar nu vreau să-ți stăvilesc viitorul, care va fi strălucit, lăsându-te să mori de foame.
Și, la porunca episcopului, fură aduși biscuiți și vin de Malaga, din care Julien gustă cu plăcere, și cu atât mai mult marele vicar de Frilair, care știa că episcopului îi place să vadă oamenii mâncând cu voie bună și cu poftă.
Prelatul, din ce în ce mai mulțumit de felul cum își petrecea sfârșitul serii, vorbi o clipă despre istoria ecleziastică. Și văzu că Julien nu pricepea o iotă. Atunci trecu la starea morală a Imperiului Roman, sub domnia împăraților din veacul lui Constantin[3]. Sfârșitul păgânismului era însoțit de starea aceea de neliniște și de îndoială care, în secolul al XIX-lea, mâhnește mințile triste și plictisite. Episcopul băgă de seamă că Julien nu cunoștea aproape nici măcar numele lui Tacit.
Învățăcelul îi răspunse cu nevinovăție, spre mirarea episcopului, că autorul acesta nu se găsea în biblioteca seminarului.
— Asta mă bucură din toată inima, îi spuse episcopul, vesel; așa, mă scoți din încurcătură: de zece minute mă tot întreb cum să-ți mulțumesc pentru seara pe care ai știut să mi-o faci atât de plăcută și, de bună seamă, într-un fel cu totul neașteptat. Nu nădăjduiam să găsesc un învățat într-un elev de-al seminarului meu. Deși darul nu e prea bisericesc, vreau să-ți dăruiesc un Tacit.
Prelatul puse să i se aducă opt volume frumos legate și ținu să scrie el însuși, la începutul primului volum, o dedicație în limba latină, pentru Julien Sorel. Episcopul se fălea cu frumoasele lui cunoștințe de limbă latină. Și, în cele din urmă, îi spuse cu un ton serios, care nu semăna deloc cu tonul de până atunci:
— Tinere, dacă ai să fii înțelept, vei avea într-o zi cea mai bună parohie din dioceza mea, și nu la o sută de leghe de palatul meu episcopal. Dar trebuie să fii înțelept.
Julien, cu volumele în brațe, plecă de la episcopie foarte mirat, pe când suna miezul nopții.
Înaltpreasfințitul nu-i pomenise niciun cuvânt despre părintele Pirard. Julien era mirat, mai ales, de politețea aleasă a Înaltpreasfinției Sale. Nici nu bănuise că putea să existe atâta bună-cuviință în purtări, unită cu o demnitate atât de firească. Și contrastul îl izbi cu mai multă putere când dădu cu ochii de posomorâtul părinte Pirard, care îl aștepta nerăbdător.
— Quid tibi dixerunt? (Ce ți-au spus?) îi strigă el cu glas tare, de cum îl zări.
Julien se bâlbâi puțin, încercând să traducă în latinește cuvintele episcopului.
— Vorbește franțuzește și repetă-mi întocmai cuvintele rostite de Înaltpreasfinția Sa, fără să adaugi sau să scurtezi nimic, îi spuse fostul director al seminarului, cu vocea lui aspră și cu felul lui grosolan de a se purta. Ce dar ciudat din partea unui episcop către un tânăr seminarist, spunea el răsfoind minunatul Tacit, a cărui muchie aurită părea că-l îngrozește.
Băteau orele două când, după o dare de seamă foarte amănunțită, îi îngădui elevului favorit să se ducă la culcare.
— Lasă-mi primul volum din Tacit, cu dedicația Înaltpreasfinției Sale episcopul, îi spuse el. Rândul acesta scris în latinește va fi paratrăsnetul care te va feri aici după plecarea mea. Erit tibi, fili mi, successor meus tanquam leo quaerens quem devoret. (Căci pentru tine, fiul meu, cel ce-mi va urma va fi ca un leu furios care caută pe cine să înghită.)
A doua zi dimineață, lui Julien i se păru ciudat felul cum îi vorbeau colegii săi. El se arătă și mai rezervat decât de obicei. „Asta-i urmarea demisiei părintelui Pirard, își spuse el. Au aflat toți despre ea, și eu trec drept favoritul lui. Pesemne că există și o urmă de jignire în purtările lor.” Dar el nu putu s-o descopere. Dimpotrivă, nu văzu pic de ură în privirile tuturor celor întâlniți de-a lungul dormitoarelor. „Ce-o fi asta? O capcană, nici vorbă. Să fim cu ochii în patru.” În cele din urmă, micul seminarist din Verrières îi spuse râzând:
— Cornelii Taciti opera omnia (operele complete ale lui Tacit).
La auzul acestor cuvinte, seminariștii se grăbiră, care mai de care, să-l felicite pe Julien, nu numai pentru mărețul dar primit de la Înaltpreasfințitul, dar și pentru convorbirea de două ore cu care fusese cinstit. Se cunoșteau până și cele mai mici amănunte. Din clipa aceea, nu mai fu pic de invidie; toți încercau să-i fie curtenitori în modul cel mai josnic cu putință; părintele Castanède, care chiar în ajun îl repezise fără pic de rușine, veni să-l ia de braț și să-l poftească la masă.
Printr-o ciudățenie a firii lui Julien, neobrăzarea ființelor acestora grosolane îl necăjise tare mult; iar josnicia lor îi pricinuia dezgust și niciun fel de plăcere.
Pe la amiază, părintele Pirard își părăsi elevii, nu fără să le adreseze o cuvântare aspră:
— Vreți onorurile lumii, le spuse el, toate foloasele societății, plăcerea de a porunci, de a vă bate joc de legi și de a vă purta neobrăzat cu toată lumea, fără să fiți pedepsiți? Sau vreți mântuirea veșnică? Chiar și cei mai puțin înaintați dintre voi n-au decât să deschidă ochii ca să deosebească cele două căi.
Abia ieșise, când adepții Inimii Sacre a lui Isus se duseră să intoneze un Te Deum în capelă. Nimeni din seminar nu luă în serios cuvântarea fostului director. „E tare mânios că a fost destituit”, se spunea pretutindeni; niciun seminarist nu fu atât de naiv încât să creadă că renunțase de bunăvoie la un post care aducea atâtea legături cu marii furnizori.
Părintele Pirard se duse să se instaleze la cel mai frumos han din Besançon și, sub pretextul unor treburi pe care nu le avea, voi să petreacă acolo două zile. Episcopul îl poftise la masă și, ca să-l tachineze pe marele său vicar de Frilair, căuta să-l pună în lumină. Ajunseseră la desert, când sosi de la Paris vestea ciudată că părintele Pirard fusese numit la minunata parohie din N…, la patru leghe de capitală. Bunul prelat îl felicită din toată inima. Văzu în toată afacerea o lovitură bine jucată, care îl înveseli și îi dădu cea mai înaltă părere despre talentele părintelui. Îi dădu un splendid certificat în latinește și îl făcu să tacă pe părintele de Frilair, care își îngăduia să aducă obiecții.
Seara, Înaltpreasfințitul își arătă admirația în salonul marchizei de Rubempré. Fu o mare noutate pentru înalta societate din Besançon; se pierdeau în presupuneri asupra acestei favori extraordinare. Îl și vedeau pe părintele Pirard episcop. Cei mai pătrunzători crezură că domnul de La Mole ajunsese ministru și își îngăduiră în ziua aceea să surâdă de aerele poruncitoare pe care părintele de Frilair le afișa în lume.
A doua zi dimineață, aproape că lumea îl urma pe părintele Pirard pe străzi, iar negustorii ieșeau în ușa prăvăliilor când se ducea să stăruie pe lângă judecătorii marchizului. Pentru prima oară, fu primit de ei cu politețe. Severul jansenist, indignat de tot ce vedea, ținu o lungă consfătuire cu avocații aleși pentru marchizul de La Mole, apoi plecă la Paris. Dar avu slăbiciunea să le spună celor doi sau trei prieteni din colegiu, care îl însoțiseră până la caleașcă și admirau armoariile zugrăvite pe ea, că, după ce condusese seminarul vreme de cincisprezece ani, părăsea orașul numai cu cinci sute douăzeci de franci economisiți. Prietenii îl îmbrățișară cu lacrimi în ochi și-și spuseră între ei: „Bietul părinte, ar fi putut să se lipsească de minciuna asta; așa, e prea de râs.”
Oamenii de rând, orbiți de patima banului, nu puteau înțelege că numai în sinceritatea lui găsise părintele Pirard puterea trebuincioasă să lupte singur șase ani împotriva Mariei Alacoque[4], împotriva Inimii Sacre a lui Isus, a iezuiților și a episcopului său.
Note
[1] Publicație de orientare republicană care apărea la Lyon și era foarte citită la Paris pe vremea lui Stendhal.
[2] Poem de Delphine Gay, pe care Stendhal îl recitase în numeroase saloane.
[3] Referire la împăratul Constantin cel Mare (circa 274–337), care, prin edictul de la Milano (313), a acordat libertate cultelor, deci și creștinismului.
[4] Maria Alacoque (1647–1690), călugăriță din Ordinul Vizitațiunii, cunoscută pentru promovarea devoțiunii către Inima Sacră a lui Isus.