Dar e atâta mister în demersurile pe care le face și atâta eleganță în ținuta ei! Cine să fie oare?
SCHILLER
A doua zi, ușile turnului se deschiseră foarte devreme. Julien se trezi speriat.
„Ah! Doamne, gândi el, iată-l pe tata. Ce scenă neplăcută!”
În aceeași clipă, o femeie îmbrăcată țărănește i se aruncă în brațe. El abia o recunoscu. Era domnișoara de La Mole.
— Răule, numai din scrisoarea ta am aflat unde erai. Iar despre ceea ce tu numești crimă și nu e decât o nobilă răzbunare, care îmi arată ce măreață inimă bate în pieptul acesta, am aflat abia la Verrières…
În ciuda rezervelor lui față de domnișoara de La Mole, pe care, de altminteri, nu și le mărturisea prea limpede, Julien o găsi tare frumoasă. Cum să nu vezi în toată purtarea și vorbirea ei un simțământ nobil, dezinteresat, cu mult mai presus decât tot ce ar fi îndrăznit un suflet mic și de rând? Crezu iar că iubește o regină și, după câteva clipe, îi spuse cu o rară noblețe de cuvinte și de gând:
— Viitorul mi se desena foarte limpede înaintea ochilor. După moartea mea, vă măritam cu domnul de Croisenois, care s-ar fi însurat cu o văduvă. Sufletul nobil, dar puțin romantic, al acestei văduve fermecătoare, uimit și convertit la cultul prudenței de rând printr-o întâmplare ciudată, tragică și măreață pentru ea, ar fi binevoit să înțeleagă meritul foarte adevărat al tânărului marchiz. V-ați fi resemnat să fiți fericită cu fericirea tuturor: considerația, bogățiile, rangul înalt… Dar, dragă Mathilde, venirea dumneavoastră la Besançon, dacă e bănuită, va fi o lovitură de moarte pentru domnul de La Mole, și iată ceea ce nu-mi voi ierta niciodată. I-am pricinuit de pe acum atâta mâhnire! Academicianul are să spună că a încălzit un șarpe la sân.
— Mărturisesc că nu mă așteptam la atâta judecată rece, la atâta grijă pentru viitor, spuse domnișoara de La Mole, pe jumătate supărată. Camerista mea, aproape la fel de prudentă ca dumneavoastră, a luat un pașaport pe numele ei și sub numele de doamna Michelet am călătorit cu poșta.
— Și doamna Michelet a putut ajunge atât de ușor până la mine?
— Ah! Ești tot omul superior pe care l-am ales! Mai întâi, i-am oferit o sută de franci unui secretar al unui judecător, care pretindea că intrarea mea în turn e cu neputință. Dar, după ce a primit banii, cinstitul acesta m-a făcut să aștept, a ridicat obiecții; m-am gândit că voia să mă fure…
Se opri.
— Ei bine? spuse Julien.
— Nu te supăra, micul meu Julien, îi spuse ea îmbrățișându-l, am fost silită să-mi spun numele secretarului, care mă lua drept o tânără lucrătoare din Paris, îndrăgostită de frumosul Julien… Într-adevăr, acestea sunt cuvintele lui. I-am jurat că sunt soția ta și voi avea o învoire ca să te văd în fiecare zi.
„Nebunia e deplină, gândi Julien; n-am putut s-o împiedic. La urma urmei, domnul de La Mole e un senior atât de însemnat, încât lumea va putea să-i găsească o scuză tânărului colonel care se va însura cu văduva aceasta fermecătoare. Apropiata mea moarte va șterge totul.”
Și se lăsă cu nesaț în voia dragostei Mathildei; era nebunie, înălțare sufletească, tot ce poate exista mai neobișnuit. Mathilde îi propuse cu toată seriozitatea să-și ia viața împreună cu el.
După aceste prime valuri ale extazului și când Mathilde se bucurase din plin de fericirea de a-l vedea pe Julien, o vie curiozitate îi cuprinse deodată sufletul. Își privea iubitul, pe care îl găsea cu mult mai presus decât își închipuise. I se părea că Boniface de La Mole a înviat, mult mai eroic însă.
Mathilde vorbi cu cei mai de seamă avocați din ținut, pe care îi jigni oferindu-le prea pe față bani; dar, până la urmă, ei primiră. Ajunse curând la ideea că, în privința lucrurilor îndoielnice și de mare însemnătate, totul depindea la Besançon de părintele de Frilair.
La început, folosind neînsemnatul nume de doamna Michelet, întâmpină greutăți de neînvins ca să ajungă la atotputernicul membru al congregației. Dar zvonul despre frumusețea unei tinere modiste, înnebunită de dragoste și venită de la Paris la Besançon ca să-l consoleze pe tânărul abate Julien Sorel, se răspândi în oraș.
Mathilde umbla singură, pe jos, pe străzile orașului; nădăjduia să nu fie recunoscută. Oricum, socotea că n-ar strica pentru cauza ei să impresioneze cât mai mult poporul. În nebunia ce-o cuprinsese, se gândea să-l facă să se răscoale pentru a-l salva pe Julien când va fi dus la moarte. Domnișoara de La Mole credea că e îmbrăcată simplu și cum se cuvine unei femei îndurerate; dar înfățișarea ei atrăgea toate privirile.
La Besançon devenise obiectul atenției generale când, după opt zile de stăruințe, obținu o audiență la domnul de Frilair. Oricât curaj ar fi avut, ideile de membru influent al congregației și de ticăloșie adâncă și prudentă erau atât de legate în mintea ei, încât tremură sunând la poarta episcopiei. Abia putea merge când trebui să urce scara care ducea la locuința primului mare vicar. Singurătatea palatului episcopal o îngheța.
„Mă pot așeza într-un fotoliu, fotoliul îmi poate prinde brațele și voi dispărea. Cui mă va putea cere camerista mea? Căpitanul de jandarmi se va feri să facă ceva… Sunt singură în orașul acesta mare!”
Din prima privire aruncată în apartament, domnișoara de La Mole se liniști. Mai întâi, un lacheu cu o livrea foarte elegantă îi deschisese. Salonul unde fu pusă să aștepte arăta acel lux fin și delicat, atât de deosebit de măreția grosolană și care nu se găsește la Paris decât în casele cele mai bune.
De îndată ce-l zări pe domnul de Frilair venind spre ea cu un aer părintesc, toate gândurile despre crime cumplite dispărură. Nu găsi nici măcar pe chipul acesta frumos urma virtuții energice și oarecum sălbatice, atât de nesuferită societății pariziene. Semizâmbetul care însuflețea trăsăturile preotului, stăpân peste toate la Besançon, vestea omul de lume, prelatul instruit, administratorul dibaci. Mathilde se crezu la Paris.
Domnului de Frilair îi trebuiră numai câteva clipe ca s-o facă pe Mathilde să mărturisească faptul că era fiica puternicului său potrivnic, marchizul de La Mole.
— Nu sunt, într-adevăr, doamna Michelet, spuse ea, recăpătându-și întreaga trufie a ținutei, și mărturisirea aceasta nu mă costă mult, căci vin să vă cer sfatul, domnule, asupra posibilității de a-i înlesni evadarea domnului de La Vernaye. Mai întâi, nu e vinovat decât de o nechibzuință; femeia asupra căreia a tras se simte bine. În al doilea rând, pentru a-i mitui pe subalterni, pot da pe loc cincizeci de mii de franci și mă pot angaja pentru o sumă dublă. În sfârșit, recunoștința mea și a familiei mele nu va găsi nimic cu neputință pentru cine îl va salva pe domnul de La Vernaye.
Domnul de Frilair părea mirat de numele acesta. Mathilde îi arătă mai multe scrisori ale ministrului de război, adresate domnului Julien Sorel de La Vernaye.
— Vedeți, domnule, că tata se îngrijea de viitorul lui. M-am căsătorit cu el în taină și tata dorea să-l vadă ofițer superior înainte de a da în vileag căsătoria aceasta cam neobișnuită pentru o femeie din familia La Mole.
Mathilde observă că expresia de bunătate și de blândă veselie dispărea repede pe măsură ce domnul de Frilair ajungea la descoperiri importante. Șiretenia și o adâncă falsitate i se zugrăviră pe chip.
Abatele avea încă îndoieli și recitea pe îndelete documentele oficiale.
„Ce folos aș putea să trag din destăinuirile acestea ciudate? se întreba el. Iată-mă dintr-odată în relații intime cu o prietenă a vestitei doamne mareșal de Fervaques, nepoata atotputernică a preasfințitului episcop de ***, prin care poți ajunge episcop în Franța. Ceea ce priveam ca pe o perspectivă îndepărtată îmi iese înainte pe neașteptate. E un prilej care m-ar putea duce la îndeplinirea tuturor dorințelor.”
La început, Mathilde se sperie de schimbarea neașteptată a expresiei omului acestuia atât de puternic, cu care se afla singură într-o locuință izolată. „Dar ce! își spuse curând, n-ar fi fost oare mult mai rău dacă nu tulburam cu nimic egoismul rece al unui preot sătul de putere și de plăceri?”
Orbit de calea rapidă și neprevăzută spre episcopat, care i se deschidea în fața ochilor, mirat de spiritul Mathildei, domnul de Frilair nu mai fu, pentru o clipă, în gardă. Domnișoara de La Mole îl văzu aproape la picioarele ei, ambițios și însuflețit până la tremurul nervos. „Totul se limpezește, gândi ea; nimic nu va fi cu neputință aici pentru prietena doamnei de Fervaques.” Și, în ciuda unui simțământ de gelozie încă destul de dureros, găsi curajul să-i explice că Julien era prietenul intim al doamnei mareșal și că îl întâlnea aproape zilnic acolo pe preasfințitul episcop de ***.
— Chiar dacă s-ar trage la sorți de patru sau cinci ori la rând o listă de treizeci și șase de jurați dintre locuitorii de seamă ai acestui departament, spuse marele vicar, cu privirea aspră a ambiției și apăsând pe cuvinte, m-aș socoti foarte lipsit de noroc dacă în fiecare listă n-aș număra opt sau zece prieteni, și dintre cei mai inteligenți ai cetei. Aproape întotdeauna voi avea majoritatea, chiar mai mult decât ea, pentru a condamna; vedeți, domnișoară, cu câtă ușurință pot face să fie achitat…
Abatele se opri deodată, ca uimit de sunetul propriilor cuvinte; mărturisea lucruri care nu se spun niciodată profanilor. Dar, la rândul lui, o ului pe Mathilde înștiințând-o că ceea ce uimea și interesa mai ales societatea din Besançon în ciudata aventură a lui Julien era că îi inspirase odinioară o mare pasiune doamnei de Rênal și o împărtășise îndelung.
Domnul de Frilair observă ușor tulburarea nemăsurată pe care o producea povestirea lui. „Mi-am luat revanșa! gândi el. În sfârșit, iată un mijloc de a conduce făptura asta atât de hotărâtă; mă temeam că n-am să izbutesc.” Aerul distins și greu de supus îi sporea în ochi farmecul frumuseții rare pe care o vedea aproape rugătoare înaintea lui. Își recăpătă tot sângele-rece și nu șovăi să răsucească pumnalul în inima ei.
— La urma urmei, nu m-aș mira, îi spuse cu un aer ușuratic, dacă am afla că din gelozie a tras domnul Sorel două focuri de pistol asupra femeii acesteia, odinioară atât de iubită. Nu-i lipsesc deloc farmecele și, de puțină vreme, îl vedea foarte des pe un anume părinte Marquinot din Dijon, un soi de jansenist fără morală, cum sunt toți.
Domnul de Frilair chinui cu voluptate și pe îndelete inima fetei frumoase, căreia îi descoperise slăbiciunea.
— De ce ar fi ales domnul Sorel biserica, spunea el, ațintind ochi arzători asupra Mathildei, dacă nu fiindcă tocmai în clipa aceea rivalul lui slujea liturghia? Toată lumea îi recunoaște nesfârșit de mult spirit și încă mai multă prudență fericitului om pe care îl ocrotiți. Nimic n-ar fi fost mai simplu decât să se ascundă în grădinile domnului de Rênal, pe care le cunoaște atât de bine. Acolo, fiind aproape sigur că nu va fi nici văzut, nici prins, nici bănuit, putea s-o ucidă pe femeia pe care era gelos.
Raționamentul acesta, atât de logic în aparență, o scoase până la urmă din sărite pe Mathilde. Sufletul ei semeț, dar sătul de toată prudența aceasta searbădă, despre care lumea mare socotește că zugrăvește fidel inima omenească, nu era făcut să înțeleagă repede fericirea de a-ți bate joc de orice fel de prudență, fericire care poate fi atât de vie într-un suflet înflăcărat. În clasele înalte ale societății din Paris, unde trăise Mathilde, pasiunea nu se poate despuia decât rareori de prudență și pe fereastră te arunci de la al cincilea etaj.
În sfârșit, părintele de Frilair căpătă convingerea că o stăpânește. Îi dădu de înțeles Mathildei (fără îndoială, mințea) că poate dispune cum vrea de acuzarea publică, însărcinată să susțină învinuirea împotriva lui Julien. După ce sorții îi vor alege pe cei treizeci și șase de jurați ai sesiunii, va interveni direct și personal pe lângă cel puțin treizeci dintre ei.
Dacă Mathilde nu i s-ar fi părut atât de frumoasă domnului de Frilair, nu i-ar fi vorbit atât de clar decât la a cincea sau a șasea întrevedere.