As the blackest sky Foretells the heaviest tempest.
Don Juan, c. I, str. 73.
În mijlocul tuturor acestor mari frământări, Julien era mai mult uimit decât fericit. Ocările Mathildei îi arătau cât de înțeleaptă era strategia rusească. „Să vorbesc puțin, să fac puțin, iată singurul meu mijloc de scăpare.”
O ridică pe Mathilde și, fără să spună un cuvânt, o așeză iar pe divan. Încetul cu încetul, o podidiră lacrimile. Ca să-și ascundă tulburarea, luă în mâini scrisorile doamnei de Fervaques; le desfăcea încet. Avu o tresărire nervoasă vădită când recunoscu scrisul doamnei mareșal. Întorcea, fără să le citească, foile acestor scrisori; cele mai multe aveau șase pagini.
— Răspundeți-mi, cel puțin, spuse în cele din urmă Mathilde, cu glasul cel mai rugător, dar fără să îndrăznească a-l privi pe Julien. Știți bine că sunt orgolioasă; e nenorocirea situației mele și chiar a firii mele, o mărturisesc; doamna de Fervaques mi-a răpit, așadar, inima dumneavoastră… A făcut ea pentru dumneavoastră toate jertfele la care m-a împins dragostea aceasta fatală?
O tăcere posomorâtă fu singurul răspuns al lui Julien. „Cu ce drept, gândea el, îmi cere o indiscreție nevrednică de un om cinstit?”
Mathilde încercă să citească scrisorile, dar ochii ei plini de lacrimi nu-i îngăduiră s-o facă.
Era nefericită de-o lună de zile, dar ființa asta trufașă nu se gândea măcar să-și mărturisească simțămintele. Izbucnirea de acum fusese stârnită numai de întâmplare. O clipă, gelozia și dragostea fuseseră mai puternice decât orgoliul. Mathilde stătea pe divan, foarte aproape de el. Julien îi vedea părul și gâtul ca de alabastru; o secundă uită tot ce-și datora sieși; își trecu brațul pe după talia ei și aproape că o strânse la piept.
Mathilde întoarse încet capul spre el; Julien se mira văzând nemărginita durere care-i făcea privirea aproape de nerecunoscut.
Simți că îl părăsesc puterile, într-atât de ucigător era efortul de curaj pe care și-l impunea. „Curând, ochii ei nu vor mai arăta decât disprețul cel mai rece dacă mă voi lăsa furat de fericirea de-a o iubi”, își spuse Julien. Iar ea, cu o voce stinsă și în cuvinte pe care abia avea puterea să le ducă până la capăt, îi repeta în clipa aceea cât îi părea de rău pentru pașii pe care o sfătuise să-i facă nemărginitul ei orgoliu.
— Și eu sunt orgolios, îi spuse Julien cu o voce abia deslușită, în timp ce pe față i se zugrăvea cea mai adâncă sleire fizică.
Mathilde se întoarse repede spre el. Să-i audă glasul era o fericire în care aproape că nu mai spera. În clipa aceea nu-și mai amintea de orgoliul ei decât ca să-l blesteme și ar fi vrut să poată săvârși faptele cele mai neobișnuite, cele mai de necrezut, ca să-i dovedească până unde îl adoră și câtă silă îi e de ea însăși.
— Probabil că tot din pricina acestui orgoliu m-ați ales pentru o clipă, continuă Julien; și, desigur, tăria aceasta plină de curaj, care îi stă bine unui bărbat, vă face să mă prețuiți acum. Aș putea s-o iubesc pe doamna mareșal…
Mathilde tresări; ochii ei căpătară o expresie ciudată. Avea să-și audă sentința. Mișcarea nu-i scăpă lui Julien; simți că îi slăbește curajul. „Ah! își spunea, ascultând cuvintele deșarte rostite de gura lui ca pe un zgomot străin, dacă aș putea acoperi de sărutări obrajii aceștia atât de palizi, fără ca tu să simți!”
— Aș putea s-o iubesc pe doamna mareșal, continua el…
Și vocea îi slăbea mereu.
— Dar, fără îndoială, n-am nicio dovadă hotărâtoare a interesului ei pentru mine…
Mathilde îl privi; el îi susținu privirea, sau cel puțin speră că înfățișarea nu-l trădase. Se simțea pătruns de dragoste până în cele mai ascunse cute ale inimii. Niciodată n-o adorase într-atât; era aproape la fel de nebun ca Mathilde. Dacă ea ar fi găsit destul sânge-rece și curaj ca să manevreze, el i-ar fi căzut la picioare, lepădând orice comedie zadarnică. Avu destulă putere ca să poată continua să vorbească. „Ah! Korasoff, strigă în sinea lui, de ce nu sunteți aici! Ce nevoie aș avea de un cuvânt care să-mi călăuzească purtarea!”
În timpul acesta, vocea lui spunea:
— În lipsa oricărui alt sentiment, recunoștința ar fi de ajuns ca să mă lege de doamna mareșal; s-a arătat îngăduitoare cu mine, m-a mângâiat când eram disprețuit… Pot să nu am o încredere nemărginită în anumite aparențe, fără îndoială nespus de măgulitoare, dar poate și foarte puțin trainice.
— Ah! Doamne! strigă Mathilde.
— Ei bine! Ce garanție îmi veți da? reluă Julien, cu un accent viu și hotărât, care părea să părăsească pentru o clipă formele prudente ale diplomației. Ce garanție, ce zeu îmi va răspunde că situația pe care păreți dispusă să mi-o redați în clipa aceasta va dura mai mult de două zile?
— Nemărginirea dragostei mele și a nenorocirii mele dacă nu mă mai iubești, îi spuse ea, luându-i mâinile și întorcându-se spre el.
Mișcarea ei bruscă îi dăduse puțin la o parte pelerina; Julien îi zărea umerii fermecători. Părul ei, ușor răvășit, îi trezi o amintire nespus de plăcută…
Era pe ce să se dea bătut. Dar își spuse: „E de ajuns să rostesc un singur cuvânt nechibzuit și iar o să înceapă lungul șir al zilelor trăite cu deznădejdea în suflet. Doamna de Rênal găsea motive ca să facă ce-i poruncea inima; fata asta din înalta societate nu-și lasă inima să i se tulbure decât atunci când și-a dovedit ei însăși, prin motive temeinice, că inima trebuie să fie tulburată.”
Înțelese adevărul acesta cât ai clipi și, tot cât ai clipi, își regăsi curajul.
Își retrase mâinile pe care Mathilde i le strângea într-ale ei și, cu vădit respect, se depărtă puțin de ea. Tăria unui bărbat nu poate trece dincolo de-atât. Apoi adună toate scrisorile doamnei de Fervaques, împrăștiate pe divan, și, cu aparența unei politeți deosebite, dar nespus de crude în clipa aceea, adăugă:
— Domnișoara de La Mole va binevoi să-mi îngăduie să mă gândesc la toate acestea.
Se depărtă repede și ieși din bibliotecă; îl auzi închizând, una după alta, toate ușile.
„Monstrul nu e deloc tulburat, își spuse ea… Dar de ce spun monstru! E înțelept, prudent, bun; eu am greșit mai mult decât și-ar putea închipui cineva.”
Stărui asupra acestui fel de a vedea lucrurile. Mathilde fu aproape fericită în ziua aceea, căci se dărui cu totul dragostei; s-ar fi zis că niciodată sufletul ei nu fusese frământat de trufie, și încă de ce trufie!
Seara, în salon, când un lacheu anunță sosirea doamnei de Fervaques, Mathilde tresări îngrozită; glasul lacheului îi păru sinistru. Neputând să îndure prezența doamnei mareșal, ieși din salon, grăbită. Julien, prea puțin mândru de chinuitoarea lui victorie, se temuse de propriile priviri și nu cinase în palatul La Mole.
Dragostea și fericirea lui sporeau repede pe măsură ce se îndepărta de clipa luptei; începuse chiar să se învinuiască. „Cum am putut să-i rezist, își spunea; dacă ar înceta să mă iubească! O clipă poate schimba sufletul acesta trufaș și trebuie să recunosc că m-am purtat cu ea îngrozitor.”
Seara, simți că trebuia neapărat să se arate la Bouffes, în loja doamnei de Fervaques. Îl invitase anume: Mathilde avea să afle negreșit de prezența lui sau de absența lui nepoliticoasă. Cu toată limpezimea acestui raționament, la începutul serii nu avu puterea să se arunce în societate. Dacă vorbea, avea să-și piardă jumătate din fericire. Bătură orele zece: trebuia neapărat să se arate.
Din fericire, găsi loja doamnei mareșal plină de femei și fu împins lângă ușă, ascuns cu totul de pălării. Așezarea aceasta îl scăpă de ridicol; accentele dumnezeiești ale deznădejdii Carolinei din Matrimonio segreto îl făcură să izbucnească în lacrimi.
Doamna de Fervaques văzu lacrimile; contrastau într-atât cu tăria bărbătească a înfățișării lui obișnuite, încât sufletul acesta de mare doamnă, îmbibat de multă vreme de tot ce are mai mistuitor trufia de parvenită, fu mișcat. Puținul care îi mai rămăsese dintr-o inimă de femeie o îndemnă să vorbească. Voia să se bucure de sunetul vocii lui în clipa aceea.
— Le-ați văzut pe doamnele de La Mole? îi spuse ea. Sunt la al treilea rând de loji.
Julien se aplecă numaidecât înspre sală, sprijinindu-se destul de nepoliticos pe marginea din față a lojei; o văzu pe Mathilde; ochii îi străluceau de lacrimi.
„Și totuși, astăzi nu e ziua lor de mers la Operă, se gândi Julien; câtă grabă!”
Mathilde o hotărâse pe maică-sa să vină la Bouffes, în ciuda nepotrivirii rangului lojei pe care o prietenă îndatoritoare a casei se grăbise să le-o ofere. Voia doar să vadă dacă Julien își va petrece seara aceea cu doamna mareșal.