Capitolul IV. Un tată și un fiu

E sarà mia colpa Se così è? [1]

MACHIAVELLI

„Nevasta mea e într-adevăr deșteaptă! își zicea, a doua zi, la șase dimineața, primarul din Verrières, pe când cobora către joagărul lui moș Sorel. Deși eu i-am spus că e deșteaptă, ca să-mi păstrez superioritatea cuvenită, nu mi-ar fi trecut prin cap că, dacă nu-l iau pe preoțelul ăsta de Sorel, care, după câte se spune, știe perfect latinește, directorul Așezământului pentru săraci, fără astâmpăr cum e, ar putea să aibă aceeași idee ca și mine și să mi-l ia. Și ce s-ar mai îngâmfa când mi-ar vorbi despre preceptorul copiilor lui!... Dar, după ce-l voi angaja, o să mai poarte preceptorul sutană?”

Domnul de Rênal era preocupat de întrebarea aceasta când zări de departe un țăran, înalt de aproape șase picioare, care, de cu zori, părea foarte grijuliu să măsoare buștenii așezați de-a lungul râului Doubs, pe drumul de edec. Țăranul nu prea păru încântat văzând că se apropie domnul primar, căci lemnele lui împiedicau trecerea și erau puse acolo împotriva dispozițiilor legale.

Moș Sorel, căci el era, se miră peste măsură și se simți și mai mulțumit auzind neobișnuita propunere a domnului de Rênal în legătură cu fiul său, Julien. Îl ascultă, totuși, cu aerul acela de tristă nemulțumire și de nepăsare în care știe să se învăluie atât de bine istețimea oamenilor din partea locului. Robi în vremurile stăpânirii spaniole, ei mai păstrează încă, în înfățișarea lor, trăsătura aceasta de felah egipțian.

Răspunsul lui Sorel nu fu, la început, decât o lungă înșiruire a tuturor formulelor de respect știute pe de rost. În timp ce rostea cuvintele acestea deșarte cu un zâmbet stângaci care-i sporea expresia de prefăcătorie și șmecherie firească înfățișării lui, mintea vioaie a bătrânului țăran căuta să descopere ce motiv putea să-l îndemne pe un om atât de respectabil să ia în casă pe haimanaua de fiu-său. Era foarte nemulțumit de Julien, și iată că, tocmai pentru el, domnul de Rênal îi oferea suma nesperată de trei sute de franci pe an, bașca hrana și îmbrăcămintea. Pretenția aceasta din urmă, pe care moș Sorel avusese iscusința să i-o pună în față pe neașteptate, fusese și ea primită de domnul de Rênal.

Cererea lui îi dădu de gândit primarului. „Dacă Sorel nu e încântat și măgulit de propunerea mea, cum ar trebui să fie în mod firesc, e limpede — își spuse el — că i s-au mai făcut propuneri și din altă parte; și de unde ar putea veni ele, dacă nu de la Valenod?” Degeaba îl zori domnul de Rênal pe Sorel să cadă imediat la învoială: viclenia bătrânului țăran se împotrivea cu îndărătnicie. „Voia — spunea el — să se sfătuiască mai întâi cu fiu-său”, ca și cum, în provincie, un tată înstărit s-ar sfătui altfel decât de ochii lumii cu un fiu care n-are un ban.

Un joagăr acționat de apă e alcătuit dintr-un șopron ridicat pe marginea unei gârle. Acoperișul șopronului e sprijinit de câteva grinzi așezate pe patru bulumaci groși. La vreo opt sau zece picioare înălțime, în mijlocul șopronului, se vede un fierăstrău care urcă și coboară, în timp ce un mecanism foarte simplu împinge înaintea lui un buștean. O roată, pusă în mișcare de râu, acționează acest dublu mecanism, cel al fierăstrăului care urcă și coboară și cel care împinge binișor bușteanul spre fierăstrău, ca să-l prefacă în scânduri.

Apropiindu-se de șopron, moș Sorel, cu glasul lui puternic, îl strigă pe Julien; dar nu răspunse nimeni. Bătrânul nu-i zări decât pe fiii lui mai mari, niște găligani care, înarmați cu securi grele, ciopleau în patru muchii trunchiurile de brad pe care aveau să le ducă la joagăr. Urmărind cu mare grijă să nu se abată de la dunga neagră însemnată pe lemn, făceau să se desprindă, cu fiecare lovitură de secure, așchii enorme. Nu auziră glasul tatălui lor. Bătrânul se îndreptă spre șopron; intrând înăuntru, îl căută degeaba pe Julien la locul unde ar fi trebuit să fie, lângă fierăstrău. Îl zări la vreo cinci sau șase picioare mai sus, călare pe una din grinzile acoperișului. În loc să supravegheze cu grijă mersul întregului mecanism, Julien citea. Nimic nu-i putea fi mai nesuferit bătrânului Sorel; i-ar fi iertat poate lui Julien statura firavă, nepotrivită pentru munci grele, și atât de osebită de-a fraților săi mai mari; dar de mania asta a cititului îi era scârbă, el însuși neștiind să citească.

Degeaba îl strigă de vreo două sau trei ori pe Julien. Atenția cu care tânărul urmărea cele scrise în carte îl împiedica mai mult decât zgomotul joagărului să audă vocea răsunătoare a tatălui său. Până la urmă, cu toată vârsta lui înaintată, acesta sări sprinten peste bușteanul pus la tăiat și, de-acolo, pe grinda transversală care sprijinea acoperișul. O lovitură puternică făcu să zboare în apă cartea lui Julien; o a doua lovitură, la fel de puternică, dată în cap, cu palma, îl făcu să-și piardă echilibrul. Julien era cât pe ce să cadă, de la douăsprezece sau cincisprezece picioare, printre măruntaiele mașinii în plin mers, care l-ar fi făcut bucăți, dar taică-său îl înșfacă cu mâna stângă pe când cădea.

— Păi bine, trântorule, o să-ți citești întruna blestematele tale de cărți când trebuie să stai de pază la joagăr? N-ai decât să ți le buchisești seara, când te duci să-ți prăpădești vremea la popă.

Julien, deși buimăcit de puterea loviturii și plin de sânge, se apropie de postul sortit lui, lângă fierăstrău. Avea lacrimi în ochi, nu atât din pricina durerii fizice, cât pentru pierderea cărții atât de dragi.

— Dă-te jos, vită, să stăm de vorbă!

Zgomotul joagărului îl împiedică și de data asta pe Julien să audă porunca. Taică-său, care coborâse, nevrând să-și dea osteneala să se cațăre iar pe mașină, căută o prăjină de scuturat nucile și-l pocni cu ea peste umăr. Abia se dădu jos Julien, că bătrânul Sorel și începu să-l gonească fără pic de milă înaintea lui, mânându-l spre casă. „Dumnezeu știe ce-o să mai pățesc!” își spunea tânărul. În treacăt, privi cu tristețe râul, unde îi căzuse tocmai cartea la care ținea cel mai mult: Memorialul de la Sfânta Elena [2].

Avea obrajii împurpurați și ochii plecați. Era un tinerel de vreo optsprezece-nouăsprezece ani, firav în aparență, cu trăsături neregulate, dar fine și cu nas acvilin. Ochii mari, negri, care în clipele de liniște arătau chibzuință și înflăcărare, erau însuflețiți acum de ura cea mai feroce. Părul castaniu-închis crescut foarte jos îi făcea fruntea mică și, în clipele de mânie, îi dădea un aer răutăcios. Printre nenumăratele varietăți de chipuri omenești, poate că nu exista vreunul care să ți se întipărească mai bine în minte decât cel al lui Julien. Statura lui mlădioasă și bine croită arăta mai mult sprinteneală decât vigoare. Încă din fragedă copilărie, aerul lui nespus de gânditor și paloarea lui neobișnuită îl făcuseră pe taică-său să creadă că nu va trăi deloc, sau că va trăi ca să fie o povară pentru familie. Mereu disprețuit de-ai casei, își ura frații și tatăl; de la jocurile de duminică, din piață, ieșea totdeauna bătut.

De mai puțin de un an, frumusețea feței lui începuse să-i atragă simpatii printre fete. Disprețuit de toți ca o ființă slabă, Julien îl adorase pe bătrânul chirurg-major care, într-o bună zi, îndrăznise să-i vorbească primarului despre ciuntirea platanilor.

Chirurgul îi plătea uneori lui moș Sorel ziua de lucru a fiului său și-l învăța pe acesta latina și istoria, adică ce știa el din istorie: campania din 1796 în Italia. Murind, el îi lăsase moștenire crucea Legiunii de Onoare, sumele restante din solda lui înjumătățită și vreo treizeci sau patruzeci de volume, dintre care cel mai prețios făcuse mai adineauri saltul în gârla publică, abătută din matca ei prin influența domnului primar.

De cum intră în casă, Julien își simți umărul țintuit de mâna puternică a tatălui său; tremura, așteptându-se la lovituri.

— Răspunde-mi fără să minți! îi strigă în urechi vocea aspră a bătrânului țăran, pe când mâna lui îl răsucea așa cum mâna unui copil răsucește un soldat de plumb. Ochii mari, negri și înlăcrimați ai lui Julien se pomeniră față în față cu ochii mici, cenușii și răutăcioși ai bătrânului cherestegiu, care părea că vrea să-i citească până în fundul sufletului.

Note

[1] Și dacă e așa, să fie vina mea? (it.).

[2] Memorialul de la Sfânta Elena, lucrare de Emmanuel de Las Cases (1766–1842), în care acesta a notat convorbirile avute cu Napoleon.