Această nesfârșită vale, plină cu lumini strălucitoare și cu atâtea mii de oameni, îmi ia ochii. Niciunul nu mă cunoaște, toți îmi sunt superiori. Mintea mi se pierde.
REINA[1], Poemi dell’av.
A doua zi, foarte devreme, pe când Julien făcea copiile scrisorilor în bibliotecă, domnișoara Mathilde intră acolo printr-o ușiță laterală, foarte bine mascată prin cotoare de cărți. În timp ce Julien admira invenția aceasta, domnișoara Mathilde părea foarte mirată și contrariată că dăduse peste el acolo. Julien găsi că, având părul înfășurat în hârtiuțe, avea o înfățișare aspră, mândră și cam bărbătească. Domnișoara de La Mole știa să fure cărți din biblioteca tatălui ei fără să se bage de seamă. Prezența lui Julien îi făcea zadarnic drumul din dimineața aceasta și o necăjea cu atât mai mult, cu cât venise să caute al doilea volum din Prințesa Babilonului de Voltaire, ceea ce constituia un adaos vrednic de o educație în întregime monarhică și religioasă, desăvârșită de Sacré-Cœur! Biata fată, la nouăsprezece ani, avea deja nevoie de lucruri care să-i ațâțe mintea ca să se intereseze de un roman. Contele Norbert se ivi în bibliotecă pe la orele trei; venea să citească un ziar, ca să poată discuta politică seara, și se bucură de întâlnirea cu Julien, a cărui existență o uitase. Se purtă cum nu se poate mai frumos cu el; îl invită chiar la o plimbare călare.
— Tata ne-a învoit până la cină.
Julien înțelese acest ne-a și i se păru încântător.
— Vai, domnule conte, spuse Julien, dacă ar fi vorba să dobor un copac înalt de optzeci de picioare, să-l cioplesc și să-l fac scânduri, îndrăznesc să spun că m-aș descurca destul de bine; dar să călăresc nu mi s-a întâmplat nici măcar de șase ori în viață.
— Nu-i nimic, o să fie acum a șaptea oară, spuse Norbert.
De fapt, Julien își amintea intrarea regelui *** în Verrières și credea că se pricepe de minune la călărie. Dar când se întoarseră de la Bois de Boulogne, chiar în mijlocul străzii du Bac, căzu, voind să se ferească prea brusc de o trăsurică, și se umplu de noroi. Ce bine că avea două rânduri de haine! La masă, marchizul, voind să schimbe un cuvânt cu el, îl întrebă cum s-a simțit la plimbare; Norbert se grăbi să răspundă în cuvinte vagi.
— Domnul conte e foarte bun cu mine și-i mulțumesc, căci îmi dau seama cât prețuiește, spuse Julien. A binevoit să-mi dea calul cel mai blând și mai drăguț; dar, oricât, nu putea să mă lege de șa; a fost o lipsă de prevedere, care m-a făcut să cad chiar în mijlocul străzii aceleia lungi de lângă pod.
Domnișoara Mathilde încercă zadarnic să-și stăpânească un hohot de râs, apoi curiozitatea o îndemnă să ceară amănunte. Julien povesti cu multă simplitate; avea farmec fără s-o știe.
— Acest tânăr preot cred că o să ajungă departe, îi spuse marchizul academicianului; un provincial simplu, într-o asemenea situație! Asta nu s-a mai văzut și nu se va mai vedea vreodată; ba încă își mai și povestește ghinionul în fața doamnelor!
Julien își dispuse într-atâta auditorii cu nenorocirea lui, încât, la sfârșitul mesei, când discuția generală se abătu pe un alt făgaș, domnișoara Mathilde îi ceru fratelui ei amănunte despre nefericita întâmplare. Întrebările se prelungiră, iar Julien, întâlnindu-i privirile de mai multe ori, îndrăzni să-i răspundă direct, deși nu i se adresase lui; până la urmă, râseră toți trei, cum ar fi râs trei tineri dintr-un sat ascuns în fundul unei păduri.
A doua zi, Julien asistă la două lecții de teologie și se întoarse apoi să transcrie vreo douăzeci de scrisori. Lângă locul lui, în bibliotecă, văzu un tânăr îmbrăcat cu foarte multă îngrijire, dar cu o înfățișare neînsemnată și cu invidia în ochi.
Marchizul intră.
— Ce cauți aici, domnule Tanbeau? îl întrebă el aspru pe noul venit.
— Credeam că… încercă tânărul, zâmbind slugarnic.
— Nu, domnule, nu credeai deloc. Asta e o încercare, dar nu ți-a izbutit.
Tânărul Tanbeau se ridică furios și dispăru. Era un nepot al academicianului, prietenul marchizei de La Mole, și voia să se dedice literelor. Academicianul obținuse ca marchizul să-i ia nepotul ca secretar. Tanbeau, care lucra într-o cameră depărtată, aflând despre favoarea de care se bucura Julien, voi să se înfrupte și el din ea și, dimineața, își instalase măsuța de scris în bibliotecă.
La ora patru, Julien îndrăzni, după oarecare șovăieli, să intre la contele Norbert. Acesta se pregătea să plece călare și, fiind foarte politicos, se simți încurcat.
— Îmi închipui că în curând vei lua lecții de călărie, îi spuse el lui Julien; peste câteva săptămâni, aș fi încântat să călărim împreună.
— Voiam să-mi îngăduiți să vă mulțumesc pentru bunătatea ce mi-ați arătat; credeți-mă, domnule, adăugă Julien cu un ton foarte serios, că simt tot ce vă datorez. Dacă, din întâmplare, calul dumneavoastră n-a fost rănit din pricina stângăciei mele de ieri și dacă e liber, aș fi dorit să-l călăresc în dimineața asta.
— Zău, dragă Sorel, o faci pe răspunderea dumitale. Presupune că ți-am spus tot ce s-ar fi putut spune în numele prudenței; fapt e că-i ora patru și că n-avem timp de pierdut.
Iar după ce încălecară:
— Ce trebuie să faci ca să nu cazi? întrebă Julien.
— O mulțime de lucruri, îi răspunse Norbert, râzând în hohote; de pildă să te lași pe spate.
Julien porni în trap întins. Se aflau în piața Ludovic al XVI-lea.
— Ah, tinere îndrăzneț, spuse Norbert, sunt prea multe trăsuri pe aici, și încă mânate de nepricepuți! Odată căzut, tilbury-urile[2] lor au să te calce, căci ei n-or să se îndure să-și nenorocească animalele la gură oprindu-le brusc.
De douăzeci de ori, Norbert îl văzu pe Julien gata-gata să cadă; dar, până la urmă, plimbarea se sfârși cu bine. La întoarcere, contele îi spuse domnișoarei de La Mole:
— Îți prezint un tânăr care nu cunoaște teama.
La cină, vorbind cu taică-său de la un capăt al mesei la celălalt, lăudă îndrăzneala lui Julien; altceva nu putea să laude din felul lui de a călări. Dimineață, tânărul conte îi auzise pe rândașii care țesălau caii în curte vorbind despre căderea lui Julien și bătându-și joc în chip insultător de ea.
Deși i se arăta atâta bunăvoință, Julien se simți, curând, cu desăvârșire singur în mijlocul familiei acesteia. Toate obiceiurile i se păreau ciudate și călca mereu pe de lături. Valeții se prăpădeau de râs pe socoteala gafelor lui.
Părintele Pirard plecase la noua parohie. „Dacă Julien e o trestie firavă, să se frângă; iar dacă-i un om de inimă, să se descurce singur”, își spunea el.
Note
[1] Francesco Reina (1766–1825), literat și politician italian; a simpatizat cu ideile Revoluției Franceze de la 1789.
[2] Cabriolete ușoare, cu două locuri.