Însemnătatea! Nu e ea nimic, domnule? Respectul neghiobilor, uluirea copiilor, invidia bogaților, disprețul înțeleptului.
BARNAVE [1]
Din fericire pentru reputația de cârmuitor a domnului de Rênal, un imens zid de susținere era necesar promenadei publice care se întinde de-a lungul colinei, la vreo sută de picioare deasupra cursului râului Doubs. Promenada își datorează poziției acesteia admirabile una dintre cele mai pitorești priveliști din Franța. În fiecare primăvară, însă, apele ploilor o brăzdau, umplând-o de hârtoape și făcând-o de nefolosit. Neajunsul acesta, resimțit de toți, îi dădu domnului de Rênal fericitul prilej de a-și imortaliza ocârmuirea printr-un zid înalt de douăzeci de picioare și lung de vreo treizeci sau patruzeci de stânjeni.
Parapetul zidului, pentru care domnul de Rênal fusese nevoit să bată de trei ori drumul până la Paris — căci penultimul ministru de interne se declarase dușman de moarte al promenadei din Verrières — parapetul zidului se înalță acum la patru picioare deasupra solului. Și, ca pentru a-i înfrunta pe toți miniștrii prezenți și trecuți, în momentul de față e împodobit cu lespezi de piatră cioplită.
De câte ori, cu gândul la balurile de la Paris, abia părăsite, și cu pieptul rezemat de lespezile acelea mari, croite dintr-o preafrumoasă piatră cenușie bătând în albastru, nu mi-am adâncit privirile în valea râului Doubs! Dincolo, pe malul stâng, șerpuiesc vreo cinci sau șase vâlcele, în fundul cărora ochiul zărește limpede niște pâraie. După ce au săltat din cascadă în cascadă, le vezi căzând în Doubs. În munții aceștia, soarele e foarte cald, iar când dogorește, la nămiezi, visarea călătorului e adumbrită, de-a lungul teraselor, de măreții platani. Creșterea lor rapidă și frumosul frunziș verde cu sclipiri albastre, platanii le datorează pământului cărat și pus din porunca domnului primar dinapoia uriașului său zid de susținere, căci, cu toată împotrivirea consiliului municipal, el a lărgit promenada cu mai mult de șase picioare (pentru asta, deși el e ultra [2], iar eu sunt liberal, îl laud) și iată de ce, după părerea lui și a domnului Valenod, fericitul director al Așezământului pentru săraci [3] din Verrières, terasa poate suferi o comparație cu aceea din Saint-Germain-en-Laye.
Cât despre mine, unul, eu nu-i găsesc decât un singur cusur DRUMULUI FIDELITĂȚII (numele acesta oficial poate fi citit în vreo cincisprezece sau douăzeci de locuri, pe plăci de marmură, care i-au adus o decorație în plus domnului de Rênal); cusurul Drumului fidelității, după a mea părere, e felul barbar în care ocârmuirea pune să fie tăiați și tunși, până în țesuturile vii, puternicii platani. În loc să se asemene, prin frunzișurile lor scunde, rotunde și turtite, cu cele mai vulgare zarzavaturi, platanii n-ar dori decât să aibă formele acelea mărețe pe care le au în Anglia. Dar voința domnului primar e despotică, și, de două ori pe an, toți arborii aparținând comunei sunt ciuntiți fără milă. Liberalii din partea locului pretind, dar ei exagerează, că mâna grădinarului oficial a devenit și mai necruțătoare de când părintele Maslon a deprins obiceiul să ia el crengile tăiate.
Preotul acesta tânăr a fost trimis din Besançon, acum vreo câțiva ani, ca să-l supravegheze pe abatele Chélan și pe încă vreo câteva fețe bisericești de prin împrejurimi. Un bătrân chirurg-major din armata Italiei [4], retras la Verrières, și care cât trăise fusese, după spusele domnului primar, și iacobin, și bonapartist, a îndrăznit într-o bună zi să i se plângă de ciuntirea periodică a frumoșilor copaci.
— Îmi place umbra, i-a răspuns domnul de Rênal, cu nuanța de trufie cuvenită atunci când îi vorbești unui chirurg, membru al Legiunii de Onoare; îmi place umbra și pun să fie tăiați copacii mei ca să facă umbră. Căci nu înțeleg ca un copac să aibă altă menire, mai ales atunci, când nu aduce venit, ca folositorul nuc.
Iată cuvântul-cheie care hotărăște totul în Verrières: să aducă venit. El singur reprezintă modul obișnuit de a gândi a peste trei sferturi dintre localnici.
Să aducă venit e ideea care hotărăște totul în orășelul acesta care vi se va părea atât de drăguț. Străinul nou sosit, încântat de farmecul răcoroaselor și adâncilor vâlcele care îl împrejmuiesc, își închipuie mai întâi că localnicii sunt sensibili la frumos și chiar că vorbesc cam prea des despre frumusețea ținutului lor; nu poți tăgădui că nu fac mare caz de ea, dar asta fiindcă frumusețea locului atrage câțiva străini, ai căror bani îi îmbogățesc pe hangii, ceea ce, prin mijlocirea accizului, aduce venit orașului.
Într-o încântătoare dimineață de toamnă, domnul de Rênal se plimba pe Drumul fidelității, la braț cu soția lui. Pe când își asculta soțul care vorbea cu un aer grav, ochii doamnei de Rênal urmăreau cu neliniște mișcările a trei băiețași. Cel mai mare dintre ei, care să tot fi avut unsprezece ani, se apropia mereu de parapet, ca și cum ar fi vrut să se cațere deasupra. Un glas blând îi rostea atunci numele: Adolphe, și copilul renunța la planurile lui ambițioase. Doamna de Rênal părea o femeie de treizeci de ani, dar încă destul de frumoasă.
— S-ar putea să se căiască frumosul domn de la Paris, spunea domnul de Rênal cu un aer ofensat și cu obrazul mai palid decât de obicei. Mai am și eu câțiva prieteni la castel... [5]
Dar, deși vreau să vă vorbesc despre provincia asta pe două sute de pagini, n-aș avea cruzimea să vă fac să îndurați lungimea și întorsăturile savante ale unui dialog de provincie.
Frumosul domn de la Paris, atât de odios primarului din Verrières, era chiar domnul Appert, care, cu două zile mai înainte, găsise mijlocul să pătrundă nu numai în pușcăria și-n Așezământul pentru săraci din Verrières, dar și în spitalul administrat gratuit de primarul și de proprietarii mai de seamă din partea locului.
— Dar ce necazuri poate să-ți facă domnul acela din Paris, de vreme ce administrezi bunurile săracilor cu cea mai desăvârșită cinste? Întrebă sfioasă doamna de Rênal.
— El n-a venit aici decât ca să reverse defăimarea, și apoi o să publice articole în ziarele liberalismului.
— Dumneata nu le citești niciodată, dragul meu.
— Dar ni se vorbește despre articolele astea iacobine; asemenea lucruri ne distrag și ne împiedică să facem binele [6]. Eu, unul, n-am să i-o iert niciodată preotului.
Note
[1] Antoine Barnave (1761–1793), orator în Adunarea Constituantă în timpul Revoluției Franceze.
[2] Adică ultraregalist.
[3] Așezământ public unde erau adăpostiți oamenii fără mijloace de trai, cu obligația de a presta muncă în schimbul locuinței și al hranei primite.
[4] Armatele franceze care, sub comanda lui Napoleon, au luptat în 1796 în Italia.
[5] E vorba de castelul de la Neuilly sau de la Saint-Cloud, cu alte cuvinte, curtea regală.
Notă a autorului
[6] Fapt istoric.