Roșu și negru · Partea întâi
42 min de ascultat

Azi nu mai există decât o singură noblețe, aceea a titlului de duce; marchiz, e ridicol să fii; dar la auzul cuvântului duce, toți oamenii întorc capul.

EDINBURGH REVIEW[1]

Marchizul de La Mole îl primi pe părintele Pirard fără vreunul dintre micile mofturi ale marilor seniori, atât de politicoase, dar atât de neobrăzate pentru cine le înțelege. Ar fi însemnat vreme pierdută și marchizul era prea ocupat cu treburi importante ca să mai aibă vreme de pierdut. De șase luni de zile se străduia să-l convingă pe rege și, totodată, să convingă națiunea despre necesitatea acceptării unui anumit guvern; drept recunoștință, guvernul l-ar fi făcut duce.

Marchizul îi cerea zadarnic, de ani de zile, avocatului său din Besançon, o situație limpede și precisă asupra proceselor din Franche-Comté. Dar cum ar fi putut să-l lămurească celebrul avocat în niște procese din care nici el nu înțelegea nimic?

Hârtiuța dată de părintele Pirard lămurea totul.

— Dragă părinte, îi spuse marchizul după ce isprăvi, în mai puțin de cinci minute, toate formulele de politețe și întrebările asupra chestiunilor personale, dragă părinte, în mijlocul așa-zisei mele prosperități, îmi lipsește timpul de a mă ocupa serios de două lucrușoare, altminteri destul de importante: familia și afacerile. În linii generale, mă îngrijesc de soarta familiei și pot s-o fac cât mai strălucitoare; dar mă îngrijesc și de propriile mele plăceri, care trebuie să aibă neapărat întâietate, cel puțin după părerea mea, adăugă el citind mirarea în ochii preotului.

Deși un om inteligent, preotul se minuna văzând un bătrân care vorbea atât de fățiș despre plăcerile lui.

— Oameni care să muncească există, nici vorbă, la Paris, continuă marele senior; dar s-au cocoțat toți la etajul cinci; și de cum mă apropii de vreunul, își și ia locuință la etajul al doilea, iar nevastă-sa își fixează zi de primit oaspeți; prin urmare adio muncă, adio alte strădanii decât acelea de a fi sau de a părea om de lume. Asta le e singura grijă de cum își fac rost de pâine. Pentru procesele mele, ba, la drept vorbind, pentru fiecare proces luat în parte, am avocați care se spetesc; unul mi-a murit mai alaltăieri de o boală de piept. Dar pentru afacerile mele, în general, mă crezi oare, părinte, că de trei ani mi-am pierdut nădejdea să mai găsesc un om care, în timp ce scrie pentru mine, să-și dea osteneala să se gândească puțin la ce face? De altfel, toate astea nu sunt decât o introducere. Pe dumneata te stimez și, aș îndrăzni să adaug, deși te văd pentru prima oară, că îmi ești drag. Vrei să-mi fii secretar, cu opt mii de franci anual sau chiar șaisprezece mii? Tot eu voi câștiga, ți-o jur; și m-aș îngriji să-ți păstrez parohia pentru ziua când nu ne-am mai înțelege.

Părintele Pirard refuză; dar, spre sfârșitul discuției, încurcătura în care îl vedea pe marchiz îi dădu o idee:

— Am lăsat în fundul seminarului un biet tânăr care, dacă nu greșesc, va fi rău persecutat. Dacă era un simplu călugăr, s-ar fi aflat de mult in pace[2]. Până acum, tânărul acesta nu știe decât latina și Sfintele Scripturi; dar nu-i deloc imposibil să vădească într-o bună zi mari însușiri, fie ca predicator, fie ca duhovnic. Nu știu ce va face; dar are focul sacru și poate să ajungă departe. Mă gândeam să-l dau episcopului nostru, dacă am fi avut vreodată unul care să vă semene puțin la felul de a privi oamenii și treburile.

— De unde e tânărul dumitale?

— Se spune că e fiul unui dulgher din munții noștri, dar l-aș crede mai degrabă copilul din flori al vreunui bogătaș. L-am văzut că a primit o scrisoare anonimă sau pseudonimă cu o cambie de cinci sute de franci în ea.

— Ah, e Julien Sorel, spuse marchizul.

— De unde știți cum îl cheamă? se miră preotul. Și, cum roșise din pricina întrebării:

— Asta n-am să v-o spun, îi răspunse marchizul.

— Ei bine, urmă preotul, puteți încerca să vi-l faceți secretar; e un tânăr energic și inteligent; într-un cuvânt, merită să încercați.

— De ce nu? se învoi marchizul. Dar o fi în stare să se lase mituit de prefectul poliției sau de altcineva, ca să fie iscoadă în casa mea? Atâta aș avea împotrivă.

După ce părintele Pirard îl liniști în privința aceasta, marchizul luă o hârtie de o mie de franci.

— Trimite-i banii aceștia de drum lui Julien Sorel; spune-i să vină la mine.

— Se cunoaște că locuiți la Paris, zise preotul. Nu știți ce tiranie apasă asupra noastră, a bieților provinciali, și mai ales asupra preoților care nu se au bine cu iezuiții. N-au să-i dea drumul lui Julien Sorel, ba chiar au să găsească motivele cele mai iscusite, au să-mi răspundă că e bolnav, că scrisorile s-or fi pierdut la poștă etc., etc.

— Voi lua zilele acestea o scrisoare din partea ministrului către episcop, hotărî marchizul.

— Uitam o măsură de prevedere, continuă preotul; tânărul, deși e dintr-o familie de rând, are o inimă nobilă și n-ar fi de niciun folos dacă i-ați jigni orgoliul; s-ar prosti pur și simplu.

— Asta îmi place, spuse marchizul; am să-l fac colegul fiului meu. E de ajuns atâta?

Peste câtăva vreme, Julien primi o scrisoare cu o scriere necunoscută și purtând ștampila poștei din Châlon; în ea găsi un mandat pentru ridicarea banilor de la un negustor din Besançon și înștiințarea să vină imediat la Paris. Scrisoarea era semnată cu un nume fictiv, dar deschizând-o Julien tresări; o frunză căzu la picioare: acesta era semnul stabilit cu părintele Pirard.

Nu trecu niciun ceas de la primirea scrisorii și Julien fu chemat la episcopie, unde se pomeni întâmpinat cu o bunătate de-a dreptul părintească. Citându-i din Horațiu, episcopul îi aduse, asupra înaltei situații care îi era hărăzită la Paris, laude foarte iscusite, dar care, drept mulțumire, așteptau explicații. Julien nu putu să spună nimic, întâi de toate fiindcă nu știa nimic, și Înaltpreasfințitul căpătă multă stimă pentru el. Unul dintre preoții mărunți ai episcopiei îi scrise primarului, care se grăbi să aducă el însuși un pașaport semnat, dar cu numele călătorului lăsat în alb.

Înainte de miezul nopții, Julien se afla la Fouqué, a cărui minte așezată mai mult se miră decât se arătă încântată de viitorul ce părea că-l așteaptă pe prietenul său.

— Până la urmă, ai să capeți vreo slujbă de-a ocârmuirii și ea te va sili să faci un lucru pentru care ziarele te vor ocărî zdravăn, îi spuse alegătorul liberal. Și, datorită acestei rușini, voi afla vești despre tine. Amintește-ți că, vorbind chiar din punct de vedere bănesc, tot e mai bine să câștigi o sută de ludovici într-un negoț sănătos de lemn, al cărui stăpân ești, decât să primești patru mii de franci de la ocârmuire, fie și a regelui Solomon.

Julien nu văzu în vorbele lui decât îngustimea de minte a unui burghez de la țară. El avea să apară, în sfârșit, pe arena faptelor de seamă. Fericirea de a merge la Paris, unde își închipuia că sunt numai oameni inteligenți, foarte intriganți, foarte ipocriți, dar la fel de politicoși ca episcopul de Besançon și ca episcopul de Agde, făcea să pălească orice altceva în ochii lui. I se înfățișă prietenului său ca un om lipsit de puterea de a dispune de el însuși din pricina scrisorii părintelui Pirard.

A doua zi către amiază, când ajunse la Verrières, se simțea omul cel mai fericit din lume; nădăjduia s-o revadă pe doamna de Rênal. Se duse mai întâi la primul său ocrotitor, părintele Chélan. Dar fu întâmpinat cu deosebită răceală.

— Crezi că-mi ești cumva îndatorat? îi vorbi părintele Chélan, fără să-i răspundă la salut. Ai să iei masa cu mine și, cât mâncăm, voi trimite să ți se închirieze alt cal; apoi vei părăsi orașul fără să dai ochii cu nimeni.

— A asculta înseamnă a te supune, îi răspunse Julien ca un seminarist get-beget; și nu mai fu vorba decât despre teologie și despre frumosul grai latinesc.

După-masă Julien încălecă, merse o leghe, apoi, zărind un crâng și nefiind nimeni în preajmă ca să-l poată vedea, se afundă în desiș. Pe înserat, trimise calul înapoi. Mai târziu, intră la un țăran care se învoi să-i vândă o scară și să i-o ducă până la păduricea de deasupra DRUMULUI FIDELITĂȚII din Verrières.

— Sunt un biet nesupus la încorporare… sau un contrabandist, îi spuse țăranul, luându-și rămas-bun de la el, dar ce-are a face! Scara e bine plătită, și eu însumi am trecut prin ceasuri grele în viața mea.

Era întuneric beznă. Pe la unu din noapte, Julien, cu scara la spinare, intră în Verrières. Coborî cât putu mai degrabă în albia torentului care străbătea minunatele grădini ale domnului de Rênal la o adâncime de zece picioare, printre două ziduri. Apoi urcă lesne cu scara. „Cum au să mă primească dulăii de pază? se întrebă el. Acesta e lucrul cel mai de seamă.” Dulăii lătrară și se năpustiră asupra lui, dar Julien fluieră încetișor și ei începură să se gudure.

Urcând apoi din terasă în terasă, deși toate porțile erau închise, izbuti cu ușurință să ajungă sub fereastra odăii de dormit a doamnei de Rênal. Încăperea aceasta, în partea dinspre grădină, abia dacă e ridicată cu vreo opt sau zece picioare de la pământ.

Jaluzelele aveau o mică deschizătură în formă de inimă, pe care Julien o cunoștea prea bine. Spre marea lui mâhnire, deschizătura nu era luminată dinăuntru de lumina vreunei candele.

„Doamne! își spuse el; te pomenești că în noaptea asta doamna de Rênal nu-i în camera ei! Unde s-o fi culcat? Familia e totuși la Verrières, fiindcă am găsit câinii; dar aș putea să nimeresc, în odaia asta fără lumină, peste domnul de Rênal sau peste vreun străin, și-atunci să te ții tărăboi!”

Cel mai cuminte lucru ar fi fost să se întoarcă; dar de o asemenea ispravă i-ar fi fost silă lui Julien. „Dacă dau peste un străin, fug cât pot și-mi las scara amanet; dar dacă e ea, ce primire mă așteaptă? A cuprins-o căința și evlavia cea mai adâncă, nici vorbă, dar, oricum, tot își mai amintește un pic de mine, de vreme ce mi-a scris.” Gândul acesta îl îmboldi.

Cu inima tremurând, dar hotărât totuși să moară sau să o vadă, aruncă pietricele în jaluzea; niciun răspuns. Își sprijini scara lângă fereastră și ciocăni el însuși în jaluzea, întâi încetișor, apoi mai tare. „Oricât ar fi de întuneric, tot mă pot pomeni cu un glonț”, își zise Julien. Gândul acesta îi preschimbă isprava nebunească într-o faptă de curaj.

„Sau odaia e nelocuită în noaptea asta, gândi el, sau oricine ar dormi aici s-a deșteptat acum. Așa că nu mai am de ce să mă feresc; trebuie doar să încerc să nu fiu auzit de cei care dorm în celelalte odăi.”

Coborî, își propti scara de o jaluzea, se urcă iar și, trecându-și mâna prin deschizătura în formă de inimă, avu norocul să găsească destul de repede sârma legată de cârligul care închidea jaluzeaua. Trase de sârmă și, cu o bucurie de nespus, simți că jaluzeaua nu mai era prinsă și ceda la împingerea lui. „Trebuie să deschid cu încetul și să fac să mi se recunoască glasul.” Deschise jaluzeaua atâta cât să-și vâre capul și șopti, de mai multe ori la rând: „Sunt un prieten.”

Trăgând cu urechea, se încredință că nimic nu tulbura tăcerea adâncă a încăperii. Dar, lucru hotărât, nu exista nici urmă de candelă, să pâlpâie măcar pe cămin; și asta era un semn cât se poate de rău.

„Păzește-te de pușcă!” Julien chibzui o clipă; apoi, cu degetul, îndrăzni să ciocănească în geam: niciun răspuns. Bătu mai tare. „Chiar dacă va fi nevoie să sparg geamul, trebuie să sfârșesc odată.” Pe când bătea foarte tare, i se păru că zărește, în beznă, un fel de nălucă albă care străbătea încăperea. În sfârșit, îndoiala îi pieri, văzu o umbră care părea că se apropie cu o încetineală de nedescris. Și, deodată, văzu un obraz rezemându-se de geamul prin care se uita el.

Julien tresări și se trase puțin înapoi. Dar bezna era atât de adâncă, încât, chiar de la depărtarea aceasta, nu putu să-și dea seama dacă era doamna de Rênal. Se temu de un prim strigăt de ajutor; auzea câinii dând târcoale și aproape mârâind la picioarele scării. „Sunt eu, repetă el destul de tare, sunt un prieten!” Niciun răspuns; năluca albă pierise. „Îndură-te și-mi deschide, trebuie să-ți vorbesc, sunt prea nefericit!” Și bătea atât de tare, încât mai-mai să spargă geamul.

Se auzi un clinchet ușor; zăvorul ferestrei cedă; Julien împinse geamul și sări sprinten în odaie.

Năluca albă se depărta de el; o prinse de brațe; era o femeie. Tot curajul îi pieri. „Dacă e ea, ce-o să-mi zică?” Și ce se întâmplă cu el când, după un ușor țipăt, o recunoscu pe doamna de Rênal?

O strânse în brațe; ea tremura, abia dacă avea putere să-l îndepărteze.

— Nefericitule, ce faceți?

Îi tremura glasul și numai cu greu putu îngăima cuvintele acestea. Julien își dădu limpede seama că era cu adevărat indignată.

— Am venit să vă văd, după paisprezece luni de crudă despărțire.

— Lăsați-mă, plecați imediat. Ah, părinte Chélan, de ce nu m-ai lăsat să-i scriu? Aș fi împiedicat grozăvia asta.

Și îl respinse cu o putere într-adevăr de necrezut.

— Mă căiesc de păcatul săvârșit; cerul s-a îndurat să mă lumineze, repeta ea, cu vocea întretăiată de suspine. Plecați! Duceți-vă!

— După paisprezece luni de chin, fiți sigură că n-am să vă părăsesc fără să vă vorbesc. Vreau să știu tot ce-ați făcut. Ah! V-am iubit destul ca să merit atâta încredere… Vreau să știu tot.

Fără voia ei, doamna de Rênal simți că tonul lui autoritar îi stăpânește inima.

Julien, care o ținea cu patimă și se împotrivea încercărilor ei de a scăpa, încetă s-o mai strângă în brațe. Lucrul acesta o mai liniști puțin pe doamna de Rênal.

— Mă duc să trag scara, spuse el, ca să nu ne dea de gol dacă vreun servitor, trezit de zgomot, iese să cerceteze ce se întâmplă.

— Dimpotrivă, plecați, plecați! i se răspunse cu adevărată mânie. Ce-mi pasă de oameni? Dumnezeu vede grozăvia la care mă supuneți și El mă va pedepsi. Abuzați în mod laș de simțămintele pe care le-am avut pentru dumneavoastră, dar nu le mai am. Înțelegeți, domnule Julien?

El trăgea scara foarte încet, ca să nu facă zgomot.

— Soțul tău e în oraș? o întrebă, nu ca s-o înfrunte, ci doar dintr-o veche obișnuință.

— Nu-mi mai vorbiți așa, pentru numele lui Dumnezeu, sau îl chem pe soțul meu. Sunt destul de vinovată că nu v-am alungat până acum, orice s-ar fi întâmplat. Mi-e milă de dumneavoastră, adăugă ea, încercând să-i rănească orgoliul pe care i-l știa atât de vulnerabil.

Refuzul acesta de a-l tutui, bruschețea cu care tăia o legătură atât de duioasă, și în care el mai credea încă, împinseră până la nebunie înflăcărarea dragostei lui Julien.

— Cum! e oare cu putință să nu mă mai iubiți deloc? îi spuse el cu una dintre acele porniri ale inimii, atât de greu de ascultat cu sânge-rece.

Ea nu-i răspunse; iar el plângea amar.

Cu adevărat, nu mai avea puterea să vorbească.

— Așadar, sunt cu desăvârșire uitat de singura ființă care m-a iubit vreodată! La ce bun să mai trăiesc de-aici înainte?!

Tot curajul îl părăsise din clipa când nu se mai temea că va da peste un bărbat; totul îi pierise din inimă, în afară de dragoste.

Și plânse multă vreme, în tăcere. Îi prinse mâna, ea voi să și-o tragă; și totuși, după ce se zbătu câtăva vreme, i-o lăsă. Era o beznă de nepătruns; și se aflau unul lângă altul, așezați pe patul doamnei de Rênal.

„Câtă deosebire față de ce-a fost acum paisprezece luni!” gândi Julien; iar lacrimile se porniră și mai îmbelșugate. „Așadar, absența nimicește toate simțămintele omului!”

— Îndurați-vă și spuneți-mi ce vi s-a întâmplat, rosti în sfârșit Julien, stingherit de tăcere și cu un glas înecat de lacrimi.

— Fără îndoială că rătăcirile mele erau cunoscute în tot orașul pe vremea plecării dumneavoastră, răspunse doamna de Rênal cu o voce aspră și al cărei accent avea ceva tăios și mustrător pentru Julien. Ați făcut atâtea lucruri nechibzuite atunci!… După câtăva vreme, pe când eram deznădăjduită, respectabilul părinte Chélan a venit să mă vadă. Zadarnic s-a străduit, vreme îndelungată, să-mi smulgă o mărturisire. Într-o zi, îi veni ideea să mă conducă în biserica aceea din Dijon, unde mi-am făcut prima împărtășanie. Acolo, el a îndrăznit să vorbească cel dintâi…

Doamna de Rênal izbucni în lacrimi.

— Ce clipă de rușine! Am mărturisit totul. Omul acesta atât de bun a fost atât de îndurător încât nu m-a strivit cu indignarea lui; s-a mâhnit și el, laolaltă cu mine. Pe atunci vă scriam zilnic scrisori pe care nu îndrăzneam să vi le trimit; le ascundeam cu grijă și, când eram prea nefericită, mă încuiam în odaia mea și le reciteam. În sfârșit, i-am făgăduit părintelui Chélan că i le voi da… Unele, scrise oarecum mai prudent, vi le trimisesem; dar nu mi-ați răspuns la niciuna!

— Niciodată, îți jur, n-am primit nicio scrisoare de la tine, la seminar.

— Doamne, oare cine le-o fi oprit?

— Închipuie-ți chinul meu; înainte de ziua când te-am văzut la catedrală, nici nu știam dacă mai trăiești sau nu.

— Dumnezeu s-a milostivit să mă facă să înțeleg cât păcătuisem față de el, față de copii, față de soțul meu, urmă doamna de Rênal. El nu m-a iubit niciodată cum credeam atunci că mă iubiți dumneavoastră…

Julien o cuprinse în brațe, într-adevăr fără niciun gând, și scos din minți. Dar doamna de Rênal îl îndepărtă și continuă cu destulă tărie:

— Respectabilul meu prieten, părintele Chélan, m-a făcut să înțeleg că, măritându-mă cu domnul de Rênal, lui îi datoram toate simțămintele, chiar cele pe care nu le cunoscusem și nu le avusesem niciodată înaintea unei legături nefericite… De când am jertfit scrisorile acelea care îmi erau atât de scumpe, viața mi s-a scurs, dacă nu fericită, cel puțin destul de liniștită… N-o tulburați; fiți prietenul meu… cel mai bun dintre prieteni.

Julien îi acoperi mâinile cu sărutări; doamna de Rênal simți că el mai plânge încă.

— Nu plângeți, mă mâhnește atât… Spuneți-mi și dumneavoastră ce-ați făcut.

Julien nu putea vorbi.

— Vreau să știu ce viață ați dus la seminar, repetă ea; apoi, veți pleca.

Fără să se gândească la ce povestea, Julien îi vorbi de intrigile și de invidiile fără număr de care se lovise la început, apoi despre viața mai liniștită, de când fusese numit repetitor.

— Și atunci, adăugă el, după această lungă tăcere, care avea rostul, fără îndoială, să mă facă să înțeleg ceea ce văd prea bine acum, că nu mă mai iubiți și că v-am devenit indiferent…

Doamna de Rênal îi strânse mâinile.

— Și atunci mi-ați trimis cei cinci sute de franci.

— Eu? Niciodată! spuse doamna de Rênal.

— Era o scrisoare cu ștampila poștei din Paris, semnată Paul Sorel, ca să înlăture orice bănuială.

Se iscă o mică discuție asupra originii posibile a acestei scrisori. Situația morală se schimbă. Fără să-și dea seama, doamna de Rênal și Julien părăsiseră tonul solemn; acum vorbeau ca niște prieteni dragi. Nu se vedeau unul pe altul, atât era de întuneric, dar sunetul glasului spunea tot. Julien își petrecu brațul pe după mijlocul iubitei sale: gestul acesta era plin de primejdii. Ea încercă să-i îndepărteze brațul, dar Julien, cu destulă dibăcie, îi atrase atenția, în clipa aceea, asupra unui punct interesant din povestirea lui. Brațul fu ca și uitat și rămase acolo unde se afla.

După numeroase presupuneri asupra trimițătorului scrisorii cu cinci sute de franci, Julien începuse să-și depene mai departe povestea; devenea ceva mai stăpân pe sine vorbind despre viața trecută, care, pe lângă ceea ce i se întâmpla acum, îl interesa atât de puțin. Întreaga atenție i se fixă asupra felului cum avea să-și sfârșească vizita.

— Veți pleca, i se repeta din când în când, cu glas scurt.

„Ce rușine pentru mine, dacă voi fi dat afară! Remușcarea o să-mi învenineze sufletul toată viața, își spunea Julien. Și ea n-o să-mi mai scrie niciodată! Dumnezeu știe când am să mă mai întorc aici!” Din clipa aceea, tot ce era bun și blând pieri repede din inima lui Julien. Stând lângă femeia adorată, aproape strângând-o în brațe, în odaia aceasta unde fusese atât de fericit, în mijlocul unei bezne adânci, simțind foarte limpede că de câtva timp iubita lui plângea, dându-și seama, după cum îi tresăltau sânii, că ea suspină, Julien avu nenorocirea să devină rece și calculat, aproape la fel de calculat și de rece ca atunci când, în curtea seminarului, se vedea ținta vreunei glume proaste din partea cine știe cărui coleg mai voinic decât el. Julien își prelungea povestirea și vorbea despre viața nefericită pe care o trăise de la plecarea din Verrières. „Așadar, își spunea doamna de Rênal, după o absență de un an, lipsit aproape cu totul de vești din partea mea, în timp ce eu îl uitam, el nu se gândea decât la zilele fericite pe care le trăise la Vergy.” Suspinele îi deveniră și mai amare. Julien văzu că povestirea lui dă roade. Pricepu că trebuia să folosească ultima armă: trecu repede la scrisoarea primită din Paris.

— Mi-am luat rămas-bun de la Înaltpreasfințitul episcop…

— Cum, nu vă mai întoarceți la Besançon? Ne părăsiți pentru totdeauna?

— Da, răspunse Julien, cu glas hotărât; da, părăsesc niște locuri unde am fost dat uitării chiar de către aceia pe care i-am iubit cel mai mult în viață; le părăsesc și n-am să le mai văd niciodată. Plec la Paris…

— Pleci la Paris? strigă destul de tare doamna de Rênal.

Glasul îi era aproape sugrumat de lacrimi și arăta cât de adânc e tulburată. Julien avea nevoie de încurajarea aceasta: se pregătea să încerce un pas care ar fi putut să întoarcă totul împotriva lui; și, înainte ca ea să strige, nevăzând din pricina beznei, habar n-avea ce efect izbutise să obțină. Acum, nu mai șovăi; teama de remușcări îl îndemna să fie pe deplin stăpân asupra lui; și adăugă rece, ridicându-se:

— Da, doamnă, vă părăsesc pentru totdeauna, fiți fericită, adio!

Se îndreptă spre fereastră; întinse mâna s-o deschidă. Doamna de Rênal se repezi spre el și i se aruncă în brațe.

Astfel, după o discuție de trei ore, Julien dobândi tot ce dorise cu atâta patimă în timpul celor două ore de început. Dacă s-ar fi petrecut mai curând, reîntoarcerea la simțăminte duioase, uitarea remușcărilor din partea doamnei de Rênal ar fi însemnat fericire divină; dobândite astfel, prin iscusință, ele nu însemnară decât plăcere. Julien ținu cu tot dinadinsul, împotriva stăruințelor iubitei sale, să aprindă candela.

— Așadar, vrei să nu-mi rămână nicio amintire că te-am revăzut! îi spuse el. Dragostea, care fără îndoială sălășluiește în ochii aceștia fermecători, vrei să fie pierdută pentru mine? Albeața mâinii acesteia frumoase vrei să n-o văd, deci? Gândește-te că te părăsesc pentru vreme îndelungată, poate!

Doamna de Rênal nu se mai putea împotrivi gândului acestuia, care o făcu să izbucnească în plâns. Dar zorile începeau să scoată la iveală contururile brazilor de pe muntele aflat la răsărit de Verrières. În loc să plece, Julien, beat de voluptate, îi ceru doamnei de Rênal să rămână toată ziua ascuns în odaia ei și să n-o părăsească decât noaptea următoare.

— De ce nu? răspunse ea. Acum, când am devenit iar păcătoasă, nu mai am niciun pic de respect față de mine; de data asta, păcatul m-a nenorocit pe veci.

Și îl strânse pe Julien la piept.

— Soțul meu nu mai e cum îl știi, e bănuitor. Crede că l-am păcălit în toată povestea asta și se arată foarte pornit împotriva mea. Dacă aude cel mai mic zgomot, sunt pierdută, mă va alunga ca pe o nemernică ce sunt.

— Ah, iată o frază de-a părintelui Chélan, spuse Julien. Tu nu mi-ai fi vorbit niciodată așa, înainte de despărțirea aceea crudă, când am plecat la seminar; pe atunci mă iubeai!

Julien fu răsplătit pentru sângele-rece cu care rostise cuvintele acestea: își văzu iubita uitând, cât ai clipi, primejdia pricinuită de prezența soțului, pentru a se gândi la primejdia și mai mare de a-l vedea pe Julien îndoindu-se de iubirea ei. Zorile se apropiau cu pași tot mai repezi și luminau din plin odaia; Julien regăsi toate voluptățile orgoliului când putu s-o revadă, în brațele lui și aproape la picioarele lui, pe femeia aceasta încântătoare, singura pe care o iubise și care, cu câteva ore mai înainte, era cuprinsă toată de spaimă față de un Dumnezeu cumplit și de dragoste pentru îndatoririle ei. Hotărârile întărite printr-un an de statornicie se spulberaseră în fața îndrăznelii lui.

Curând se auziră zgomote prin casă; un gând care nu-i trecuse până atunci prin minte veni s-o tulbure pe doamna de Rênal.

— Ticăloasa de Élisa o să intre aici. Ce ne facem cu scara asta cât toate zilele? îi spuse ea lui Julien. Unde s-o ascundem? Am s-o duc în pod, exclamă ea deodată, cuprinsă de un fel de voioșie neașteptată.

— Dar va trebui să treci prin camera servitorului, se miră Julien.

— Am să las scara pe coridor, am să chem servitorul și am să-i dau vreo treabă de făcut.

— Gândește-te să pregătești o explicație dacă servitorul, trecând prin fața scării, pe coridor, o va vedea cumva.

— Da, îngerul meu, spuse doamna de Rênal dându-i o sărutare. Tu vezi de ai grijă să te ascunzi repede sub pat dacă, în lipsa mea, intră Élisa aici.

Julien se miră de veselia asta neașteptată. „Așadar, își zise el, apropierea unei primejdii materiale, în loc s-o tulbure, dimpotrivă, o înveselește, fiindcă își uită remușcările! Femeie cu adevărat superioară! Ah! Iată o inimă căreia te poți mândri să-i fii stăpân!” Julien era încântat.

Doamna de Rênal luă scara; se vedea cât de colo că e prea grea pentru ea. Julien se pregătea s-o ajute; îi admira talia zveltă, care părea atât de firavă, când, deodată, fără niciun ajutor, ea apucă scara și o ridică de parcă ar fi fost un scaun. O duse repede prin coridorul etajului al treilea și o culcă de-a lungul peretelui. Apoi chemă servitorul și, ca să-i lase timp să se îmbrace, se urcă în hulubărie. Peste cinci minute, când se întoarse pe coridor, nu mai găsi scara. Ce se întâmplase cu ea? Dacă Julien nu s-ar fi aflat în casă, puțin i-ar fi păsat. Dar dacă, în clipa aceea, soțul ei dădea cu ochii de scară?… Urmările puteau fi teribile. Doamna de Rênal alergă pretutindeni. În sfârșit, descoperi scara sub acoperiș, unde servitorul o cărase și chiar o ascunsese. Întâmplarea era neobișnuită; altădată ar fi neliniștit-o.

„Ce-mi pasă de ce-o să se întâmple peste douăzeci și patru de ore, când Julien va fi plecat? își spuse ea. Pentru mine nu va fi atunci oare totul numai groază și remușcare?”

Îi trecea vag prin minte gândul de a sfârși cu viața, dar ce-are a face! După o despărțire pe care o crezuse veșnică, Julien îi fusese redat, îl revăzuse, și ceea ce făcuse el ca să ajungă până la ea dovedea atâta iubire!

Istorisindu-i lui Julien întâmplarea cu scara:

— Ce-am să-i răspund soțului meu, dacă servitorul îi povestește că a găsit scara?

Și se gândi o clipă:

— O să le trebuiască douăzeci și patru de ore ca să-l dibuiască pe țăranul care ți-a vândut-o.

Apoi, aruncându-se în brațele lui Julien și strângându-l cu o mișcare convulsivă:

— Ah! Să mor, să mor așa! strigă ea, acoperindu-l cu sărutări. Dar nu trebuie să mori de foame, adăugă, râzând. Vino; mai întâi am să te ascund în odaia doamnei Derville, care e totdeauna încuiată cu cheia.

Ea se duse să stea de pază la celălalt capăt al coridorului, iar Julien trecu în goană.

— Nu cumva să deschizi, dacă bate cineva la ușă, îi spuse ea încuindu-l cu cheia; în orice caz, n-o să fie decât o glumă a copiilor, făcută în joacă.

— Trimite-i în grădină, sub fereastră, spuse Julien, ca să am bucuria să-i văd; și fă-i să vorbească.

— Da, da, strigă doamna de Rênal, depărtându-se.

Se întoarse curând, aducând portocale, biscuiți și o sticlă cu vin de Malaga; îi fusese cu neputință să fure pâine.

— Ce face soțul tău? întrebă Julien.

— Scrie planuri pentru învoiala cu țăranii.

Dar sunase ora opt și în casă era forfotă. Dacă doamna de Rênal n-ar fi fost văzută, ar fi fost căutată pretutindeni; fu nevoită să-l părăsească. Curând, se întoarse, neținând seama de primejdie: îi aducea o ceașcă de cafea. Tremura ca nu cumva Julien să moară de foame. După micul dejun, reuși să-i ducă pe copii sub fereastra odăii doamnei Derville. Julien găsi că au crescut mult, dar căpătaseră un aer comun, sau mai degrabă își schimbase el părerile.

Doamna de Rênal le vorbi despre Julien. Cel mai mare răspunse prietenos și arătă că-i părea rău după fostul lor preceptor, dar cei mai mici aproape îl uitaseră.

În dimineața aceea, domnul de Rênal nu plecă de-acasă; urca și cobora întruna scările, tocmindu-se cu țăranii, cărora le vindea recolta de cartofi. Până la prânz, doamna de Rênal nu găsi nicio clipă liberă pentru prizonierul ei. După ce masa fu anunțată și servită, se gândi să fure pentru el o farfurie cu supă caldă. Cum se apropia fără zgomot de ușa odăii în care se afla Julien, ducând cu grijă farfuria, se pomeni față în față cu servitorul care ascunsese scara de dimineață. În clipa aceea, el înainta, tot fără zgomot, de-a lungul coridorului, căutând parcă să tragă cu urechea. Pesemne că Julien umblase fără să ia seama. Servitorul se depărtă, cam rușinat. Doamna de Rênal intră plină de curaj la Julien; întâlnirea cu servitorul îl sperie.

— Ți-e frică, îi spuse ea; eu aș înfrunta toate primejdiile din lume fără să clipesc. Nu mă tem decât de un lucru: de momentul când voi rămâne singură, după plecarea ta!

Îl părăsi în fugă.

„Ah, își spuse Julien cu înflăcărare, remușcarea e singura primejdie de care se teme sufletul acesta minunat!”

În sfârșit, veni seara. Domnul de Rênal plecă la Casino. Doamna de Rênal îi spusese că are o durere de cap îngrozitoare și se retrase în odaia ei, unde se grăbi să scape de Élisa, după care se sculă repede de tot, ca să-i deschidă lui Julien.

Se nimeri însă ca lui să-i fie, într-adevăr, grozav de foame. Doamna de Rênal se duse în cămară să aducă pâine. Julien auzi un țipăt. Doamna de Rênal se întoarse și îi povesti că, pe când intra în cămară, pe întuneric, apropiindu-se de un dulap în care se păstra pâinea și întinzând mâna, atinsese un braț de femeie. Era Élisa. Ea scosese țipătul auzit de Julien.

— Ce făcea acolo?

— Fura dulcețuri, sau mai degrabă ne pândea, spuse doamna de Rênal, cu cea mai desăvârșită nepăsare. Din fericire, am găsit un pateu și o pâine mare.

— Dar acolo ce ai? o întrebă el, arătându-i buzunarele șorțului.

Doamna de Rênal uitase că, încă de la masă, și le umpluse cu pâine.

Julien o strânse în brațe cu patima cea mai arzătoare; niciodată nu i se păruse atât de frumoasă. „Chiar la Paris, își spunea el încurcat, n-aș putea să întâlnesc un caracter mai ales.” Avea toată stângăcia unei femei puțin obișnuite cu asemenea griji și, în același timp, curajul unei ființe care nu se teme decât de primejdii de altă natură și cu mult mai cumplite.

Pe când Julien înfuleca cu poftă, iar iubita lui făcea glume pe seama mesei cam frugale, căci îi era groază să vorbească serios, ușa odăii fu zgâlțâită cu putere. Era domnul de Rênal.

— De ce te-ai încuiat? îi strigă el.

Julien abia avu vreme să se vâre sub canapea.

— Cum?! ești îmbrăcată? spuse domnul de Rênal intrând; mănânci și ți-ai încuiat ușa cu cheia?

Într-o zi obișnuită, întrebarea aceasta, pusă cu toată uscăciunea conjugală, ar fi tulburat-o pe doamna de Rênal, dar acum simțea că soțul ei n-avea decât să se aplece un pic ca să dea cu ochii de Julien; căci domnul de Rênal se așezase pe scaunul unde stătuse Julien cu un minut mai înainte, chiar în fața canapelei.

Durerea de cap servi drept scuză la toate. În timp ce domnul de Rênal, la rândul lui, îi povesti pe larg toate amănuntele partidei la care câștigase banii strânși de jucători la biliardul Casinoului — „Nouăsprezece franci, pe cinstea mea!” adăugă el — doamna de Rênal zări pe scaun, la trei pași în fața lor, pălăria lui Julien. Devenind și mai calmă, începu să se dezbrace și, într-o clipă, trecând repede prin spatele soțului, zvârli o rochie pe scaunul cu pălăria.

Domnul de Rênal plecă, în sfârșit. Ea îl rugă pe Julien să reînceapă povestea vieții lui din seminar.

— Ieri nu te-am ascultat; în timp ce tu vorbeai, mă gândeam cum să-mi fac curaj să te alung.

Doamna de Rênal era nechibzuința însăși. Vorbeau cu glas tare; și poate că se făcuse ora două dimineața, când fură întrerupți de o bătaie puternică în ușă. Era tot domnul de Rênal.

— Deschide, repede. Sunt hoți în casă! spuse el. Saint-Jean le-a găsit scara azi-dimineață.

— Iată sfârșitul sfârșitului, rosti doamna de Rênal, aruncându-se în brațele lui Julien. O să ne ucidă pe amândoi, nici vorbă să creadă în hoți; am să mor în brațele tale, mai fericită în moarte decât am fost toată viața.

Și nu-i răspunse nimic domnului de Rênal, care se înfurie, și-l sărută pătimașă pe Julien.

— Salveaz-o pe mama lui Stanislas, îi spuse acesta privind-o poruncitor. Am să sar în curte prin fereastra cabinetului și am să fug prin grădină. Câinii m-au recunoscut. Fă-mi un pachet din haine și aruncă-mi-l în grădină, de îndată ce va fi cu putință. Până atunci, lasă-i să spargă ușa. Și mai ales nu mărturisi nimic, îți interzic. E mai bine ca el să aibă numai bănuieli decât certitudini.

— Ai să mori sărind! fu singurul ei răspuns și singura ei grijă.

Se duse cu el până la fereastra cabinetului; apoi găsi timp să-i ascundă hainele. În sfârșit, îi deschise soțului său, care fierbea de mânie. Acesta se uită prin odaie, prin cabinet, fără să scoată o vorbă, și dispăru. Hainele lui Julien fură aruncate pe fereastră, el le prinse și apoi porni în goană spre partea din vale a grădinii, înspre râul Doubs.

Pe când alerga, auzi șuierând un glonț și, îndată după aceea, pocnetul unei puști.

„Nu-i domnul de Rênal, se gândi Julien; el ar ochi mult mai prost.” Câinii goneau tăcuți pe de lături; un al doilea foc pesemne îi frânse laba unuia dintre ei, căci dulăul se porni să scoată niște urlete jalnice. Julien sări peste zidul unei terase, făcu vreo cincizeci de pași la adăpostul zidului și începu să gonească din nou, în altă direcție. Auzi glasuri care se strigau și-l văzu lămurit pe servitor, dușmanul lui, trăgând un foc de pușcă. Un fermier începu să tragă și el, de cealaltă parte a grădinii, dar Julien ajunsese acum pe malul râului, unde se îmbrăcă.

Peste un ceas, se afla la o leghe de Verrières, pe drumul Genevei. „Dacă au bănuieli, gândi Julien, atunci mă vor căuta pe drumul Parisului.”

Note

[1] Publicație britanică de orientare liberală; a apărut din 1802 până în 1929.

[2] Celulă în mănăstirile catolice.

0:00

Cuprins

Evidențiere

Viteză