Șlefuind diamantul acesta, un giuvaergiu neîndemânatic i-a răpit câteva dintre scânteierile cele mai vii. În Evul Mediu, ce spun? Încă sub Richelieu, francezul avea puterea de a voi.
MIRABEAU
Julien îl găsi pe marchiz furios: poate pentru prima oară în viață, marele senior uită buna-cuviință; îl copleși pe Julien cu toate ocările care îi veniră la gură. Tânărul nostru fu uimit, nerăbdător, dar recunoștința nu i se clătină. „Câte planuri frumoase, îndelung dezmierdate în adâncul gândurilor, vede sărmanul om prăbușindu-se într-o clipă! Dar îi datorez un răspuns; tăcerea mea i-ar spori mânia.” Răspunsul îi fu dat de rolul lui Tartuffe.
— Nu sunt un înger… V-am slujit bine, m-ați răsplătit cu mărinimie… Eram recunoscător, dar am douăzeci și doi de ani… În casa aceasta, gândurile nu-mi erau înțelese decât de dumneavoastră și de persoana aceea fermecătoare…
— Monstrule! strigă marchizul. Fermecătoare! Fermecătoare! În ziua când ți s-a părut fermecătoare, trebuia să fugi.
— Am încercat; atunci v-am cerut să plec în Languedoc.
Sătul să tot umble mânios de colo-colo, marchizul, doborât de durere, se prăbuși într-un fotoliu; Julien îl auzi spunându-și încet: „Nu e deloc un om rău.”
— Nu, față de dumneavoastră nu sunt! exclamă Julien, căzându-i în genunchi.
Dar se rușină grozav de gestul acesta și se ridică imediat.
Marchizul își ieșise cu totul din fire. Când văzu ce face, începu iar să-l copleșească cu înjurături cumplite și vrednice de un birjar. Poate că noutatea sudălmilor îl mai făcea să uite puțin necazul.
— Cum! Fiica mea să se numească doamna Sorel! Cum! Fiica mea să nu mai fie ducesă!
De fiecare dată când aceste două idei i se înfățișau cu atâta limpezime, domnul de La Mole trecea prin toate chinurile și nu-și mai putea stăpâni izbucnirile. Julien se temea să nu-l bată.
În răgazurile de luciditate și când marchizul începea să se obișnuiască cu nenorocirea lui, îl mustra pe Julien cu destulă judecată.
— Trebuia să fugi, domnule, îi spunea el… Era de datoria dumitale să fugi… Ești cel mai josnic dintre oameni…
Julien se apropie de masă și scrise:
„De multă vreme nu mai pot îndura viața; acum îi pun capăt. Îl rog pe domnul marchiz să binevoiască a primi, odată cu expresia unei recunoștințe nemărginite, scuze pentru încurcătura pe care i-ar putea-o pricinui moartea mea în casa dumisale.”
— Domnul marchiz să fie bun și să citească hârtia aceasta… Omorâți-mă, spuse Julien, sau puneți-l pe valetul dumneavoastră să mă omoare. E ora unu noaptea; am să mă plimb în grădină, spre zidul din fund.
— Du-te la toți dracii! îi strigă marchizul, pe când el pleca.
„Înțeleg, gândi Julien; n-ar fi supărat dacă l-aș scuti pe valetul lui de munca omorârii mele… Să mă omoare, fie, aceasta e o mulțumire pe care i-o ofer… Dar, zău, iubesc viața… Mă datorez fiului meu.”
Ideea aceasta, care pentru prima oară îi apărea atât de limpede în închipuire, îl cuprinse cu totul după primele minute de plimbare, închinate simțământului primejdiei. Grija atât de nouă îl făcu prudent. „Îmi trebuie sfaturi ca să știu cum să mă port cu omul acesta năvalnic… N-are pic de judecată, e în stare de orice. Fouqué e prea departe; de altfel, n-ar înțelege simțămintele unei inimi ca a marchizului. Contele Altamira… Sunt sigur de o tăcere veșnică? Nu trebuie ca cererea mea de sfaturi să devină un act care să-mi încurce situația. Vai! Nu-mi rămâne decât întunecatul părinte Pirard… Jansenismul i-a îngustat mintea… Un iezuit șiret ar cunoaște lumea și mi s-ar potrivi mai bine… Domnul Pirard e în stare să mă bată numai auzind de nelegiuirea mea.”
Geniul lui Tartuffe veni în ajutorul lui Julien: „Ei bine, am să mă spovedesc la el.” Aceasta fu ultima hotărâre pe care o luă în grădină, după ce se plimbase două ceasuri bune. Nu se mai gândea că ar putea fi surprins de un foc de pușcă; îl cuprindea somnul.
A doua zi, dis-de-dimineață, Julien se afla la câteva leghe de Paris, bătând la ușa severului jansenist. Spre marea lui uimire, îl găsi prea puțin surprins de mărturisire. „E poate și vina mea, își spunea părintele Pirard, mai degrabă îngrijorat decât mânios. Mi se păruse că bănuiesc dragostea asta. Numai prietenia pentru tine, nefericitule, m-a împiedicat să-i atrag atenția tatălui…”
— Ce-o să facă? îi spuse Julien repede. (În clipa aceea îl iubea pe părintele Pirard și o scenă din partea lui i s-ar fi părut de neîndurat.) Văd trei posibilități, continua Julien: 1. Domnul de La Mole ar putea pune să fiu omorât.
Și-i povesti despre scrisoarea de sinucidere lăsată marchizului.
— 2. Îmi poate lua zilele prin contele Norbert, care m-ar provoca la duel.
— Și l-ai primi? îl întrebă abatele, ridicându-se mânios.
— Nu mă lăsați să închei. Cu siguranță că n-aș trage niciodată în fiul binefăcătorului meu. 3. Marchizul mă poate alunga departe. Dacă îmi spune: „Du-te la Edinburgh, la New York”, mă voi supune. Atunci starea domnișoarei de La Mole ar putea fi ascunsă de ochii lumii; dar n-aș îngădui niciodată să mi se ucidă copilul.
— Fii sigur că ideea asta îi va veni prima în minte acestui om stricat…
La Paris, Mathilde era deznădăjduită. Îl văzuse pe marchiz pe la ora șapte; acesta îi arătase scrisoarea lui Julien; ea tremura de teamă ca nu cumva Julien să fi socotit mai nobil să-și ia zilele. „Fără permisiunea mea?” își spunea ea cu o durere care era mânie.
— Dacă e mort, voi muri și eu, îi spuse tatălui. Pricina morții lui vei fi dumneata. Poate că te vei bucura de asta. Dar îți jur pe sufletul lui că mai întâi voi lua doliu și că voi fi în fața întregii lumi doamna văduvă Sorel; voi trimite anunțuri, fii sigur de asta… N-am să mă arăt nici timidă, nici lașă.
Dragostea ei atingea pragul nebuniei. La rândul lui, domnul de La Mole înmărmuri. Începu să privească întâmplările cu oarecare judecată. Mathilde nu se arătă la dejun. Marchizul fu ușurat de o povară uriașă și, mai ales, măgulit, când își dădu seama că ea nu-i spusese nimic mamei sale.
Julien tocmai descăleca. Mathilde trimise să-l cheme și i se aruncă în brațe aproape în văzul cameristei. Julien nu-i fu prea recunoscător pentru această izbucnire; ieșea foarte diplomat și foarte calculat din lunga întrevedere cu părintele Pirard. Calculul posibilităților îi stinsese imaginația. Cu lacrimi în ochi, Mathilde îi spuse că văzuse scrisoarea de sinucidere.
— Tata se poate răzgândi; fă-mi plăcerea să pleci numaidecât la Villequier. Încalecă iar, ieși din casă înainte să se ridice de la masă.
Cum Julien își păstra înfățișarea uimită și rece, o podidiră lacrimile.
— Lasă-mă să conduc eu treburile noastre! strigă ea cu însuflețire, strângându-l în brațe. Știi bine că nu mă despart de tine de bunăvoie. Scrie pe adresa cameristei mele; adresa să fie scrisă de o mână străină; eu am să-ți scriu volume. Adio! Fugi.
Ultimul cuvânt îl jigni pe Julien; se supuse totuși. „E fatal, gândea el, ca, până și în clipele lor cele mai bune, oamenii aceștia să găsească mijlocul de a mă răni.”
Mathilde ținu piept cu dârzenie tuturor planurilor prudente ale tatălui ei. Nu primi niciodată ca negocierea să pornească de la alte temeiuri decât acestea: va fi doamna Sorel și va trăi sărăcăcios cu soțul ei în Elveția sau la tatăl ei, la Paris. Respingea hotărât propunerea de a naște în taină.
— Atunci ar începe pentru mine primejdia calomniei și a dezonoarei. La două luni după căsătorie, voi pleca în călătorie cu soțul meu și ne va fi ușor să lăsăm să se creadă că fiul meu s-a născut la vremea cuvenită.
Întâmpinată la început cu izbucniri de mânie, dârzenia aceasta sfârși prin a-l face pe marchiz să șovăie. Într-un moment de înduioșare:
— Poftim! îi spuse el Mathildei, iată un titlu pentru o rentă de zece mii de livre; trimite-i-l lui Julien al tău și să facă degrabă așa fel ca să nu i-l mai pot lua înapoi.
Ca să i se supună Mathildei, căreia știa cât îi place să comande, Julien făcuse degeaba patruzeci de leghe: se afla la Villequier, controlând socotelile arendașilor; darul marchizului îi dădu prilejul să se întoarcă. Îi ceru adăpost părintelui Pirard; acesta, în lipsa lui, devenise aliatul cel mai de folos al Mathildei. De câte ori îl întreba marchizul, părintele Pirard îi dovedea că orice altă cale, în afară de căsătoria publică, ar fi o crimă în fața lui Dumnezeu.
— Din fericire, adăugă preotul, în privința aceasta înțelepciunea lumii se potrivește întocmai cu religia. Ai putea, dat fiind temperamentul furtunos al domnișoarei de La Mole, să te bizui măcar o clipă pe o taină pe care nu și-ar fi impus-o ea însăși? Dacă nu e admisă calea deschisă a căsătoriei publice, lumea se va ocupa mult mai îndelung de mezalianța aceasta ciudată. Trebuie spus totul dintr-odată, fără aparența sau realitatea celei mai mici taine.
— E adevărat, recunoscu marchizul pe gânduri. Într-un sistem de felul acesta, a vorbi după trei zile despre o asemenea căsătorie înseamnă o trăncăneală fără rost a unui om lipsit de idei. Ar trebui să profităm de vreo mare măsură a guvernului împotriva iacobinilor, ca să ne strecurăm și noi, pe nevăzute, în urma ei.
Doi sau trei prieteni de-ai domnului de La Mole erau de aceeași părere cu părintele Pirard. Cea mai mare piedică, după cât li se părea lor, era firea dârză a Mathildei. Dar, după atâtea raționamente frumoase, sufletul marchizului nu se putea împăca să renunțe la speranța ca fiica lui să ajungă ducesă.
Memoria și imaginația îi erau pline de toate șiretlicurile și înșelătoriile încă posibile în vremea tinereții lui. Să cedeze necesității, să se teamă de lege i se părea un lucru absurd și dezonorant pentru un om de rangul său. Plătea scump acum acele visări încântătoare pe care și le îngăduia de zece ani despre viitorul fiicei dragi.
„Cine ar fi putut prevedea? își spunea. O fată cu o fire atât de semeață, cu un spirit atât de înalt, mai mândră decât mine de numele pe care îl poartă! A cărei mână îmi era cerută dinainte de tot ce e mai ilustru în Franța! Trebuie să renunțăm la orice prevedere. Secolul acesta e făcut să amestece totul! Mergem spre haos.”