Mormântul unui prieten.
STERNE
Auzi un zgomot mare pe coridor; nu era ceasul când se urca la închisoarea lui; bufnița își luă zborul țipând, ușa se deschise și venerabilul părinte Chélan, tremurând tot și cu bastonul în mână, i se aruncă în brațe.
— Ah! Doamne! E cu putință, copilul meu! Monstrule! ar trebui să spun.
Și bunul bătrân nu mai putu adăuga un cuvânt. Julien se temea să nu cadă. Fu nevoit să-l ducă la un scaun. Mâna timpului apăsase greu asupra omului acestuia, odinioară atât de energic. Lui Julien nu i se mai păru decât umbra a ceea ce fusese. Când își recăpătă răsuflarea:
— Abia alaltăieri ți-am primit scrisoarea de la Strasbourg, cu cei cinci sute de franci pentru săracii din Verrières; mi-a fost adusă în munți, la Liveru, unde m-am retras la nepotu-meu, Jean. Ieri aflu nenorocirea… O, cerule! E cu putință oare!
Și bătrânul nu mai plângea; părea golit de gânduri și adăugă, fără să știe ce spune:
— Vei avea nevoie de cei cinci sute de franci; ți i-am adus înapoi.
— De dumneata am nevoie, părinte! strigă Julien înduioșat. Bani am destui.
Dar nu mai putu să capete vreun răspuns cu judecată. Din când în când, părintele Chélan vărsa câteva lacrimi care se prelingeau tăcute de-a lungul obrazului; apoi se uita la Julien și era ca năucit văzându-l cum îi ia mâinile și i le duce la buze. Chipul lui, atât de viu odinioară și zugrăvind cu atâta tărie cele mai nobile simțăminte, nu-și mai părăsea aerul apatic. Un soi de țăran veni curând să-l ia pe bătrân.
— Nu trebuie să-l ostenești, îi spuse el lui Julien, care înțelese că era nepotul.
Apariția aceasta îl lăsă pe Julien cufundat într-o nefericire cruntă, care alunga lacrimile. Totul i se părea trist și fără putință de alinare; își simțea inima înghețată în piept. Clipa aceasta fu cea mai grea din câte îndurase de la săvârșirea crimei. Văzuse moartea în toată urâciunea ei. Toate iluziile de înălțare sufletească și de mărinimie i se risipiseră ca un nor în fața furtunii.
Starea asta chinuitoare dură mai multe ore. După otrăvirea morală, e nevoie de leacuri trupești și de vin de Champagne. Julien s-ar fi socotit însă laș dacă le-ar fi folosit. Spre sfârșitul unei zile atât de cumplite, petrecută în întregime plimbându-se prin turnul cel strâmt, exclamă:
„Ce nebun sunt! Numai dacă mi-ar fi fost dat să mor ca oricare altul ar fi trebuit să mă arunce în această groaznică tristețe vederea bietului bătrân; dar o moarte fulgerătoare și în floarea vârstei tocmai că mă pune la adăpost de trista decrepitudine.”
Orice raționamente și-ar fi făcut, Julien se pomeni înduioșat ca o ființă slabă de înger și, prin urmare, nefericit din pricina acestei vizite. Nu mai era în el nimic aspru și măreț, nicio virtute romană; moartea îi apărea la o înălțime mai mare, ca un lucru mai puțin ușor.
„Acesta îmi va fi termometrul, își spuse. În seara asta mă aflu cu zece grade sub curajul cu care pot înfrunta ghilotina. Dimineață îl aveam, curajul acesta. De altfel, ce-mi pasă! Numai să-mi revină în clipa când va trebui.”
Ideea termometrului îl amuză și izbuti, în sfârșit, să-i abată gândurile.
A doua zi, la trezire, îi fu rușine de ziua din ajun. „Fericirea și liniștea mea sunt în joc.” Aproape că se hotărî să-i scrie procurorului general, cerând să nu fie primit nimeni la el. „Și Fouqué? gândi el. Dacă se poate hotărî să vină la Besançon, ce durere ar simți!”
De două luni, poate, nu se mai gândise la Fouqué. „Eram un mare prost la Strasbourg; gândul meu nu mergea dincolo de gulerul hainei.” Amintirea lui Fouqué îl preocupă mult și-l lăsă mai înduioșat. Se plimba agitat.
„Iată-mă, fără îndoială, cu douăzeci de grade sub nivelul morții… Dacă slăbiciunea asta sporește, ar fi mai bine să mă omor. Ce bucurie pentru părintele Maslon și pentru alde Valenod dacă mor ca un pedant!”
Fouqué sosi; omul acesta simplu și bun era înnebunit de durere. Singura lui idee, dacă mai avea vreuna, era să-și vândă toată averea ca să-l mituiască pe temnicer și să-l facă pe Julien să scape. Îi vorbi îndelung despre evadarea domnului de Lavalette.
— Îmi faci rău, îi spuse Julien; domnul de Lavalette era nevinovat, eu sunt vinovat. Fără să vrei, mă faci să mă gândesc la deosebirea aceasta… Dar e adevărat? Cum! Ți-ai vinde toată averea? spuse Julien, redevenind deodată atent și neîncrezător.
Fouqué, încântat să-și audă prietenul răspunzând, în sfârșit, ideii care îl frământa, îi vorbi multă vreme, socotind în amănunt, cu o abatere de cel mult o sută de franci, cât ar putea lua pe fiecare dintre proprietățile lui.
„Ce jertfă sublimă pentru un proprietar de la țară! gândi Julien. Câte economii, câte zgârcenii mărunte, care mă făceau să roșesc atunci când le vedeam la el, jertfește pentru mine! Niciunul dintre tinerii aceia frumoși pe care i-am văzut în palatul La Mole și care citesc René[1] n-ar avea vreuna dintre apucăturile lui ridicole; dar, în afară de cei foarte tineri, îmbogățiți încă prin moștenire și care nu cunosc valoarea banilor, care dintre acești frumoși parizieni ar fi în stare de o asemenea jertfă?”
Dispărură toate greșelile de franceză, toate gesturile de rând ale lui Fouqué; Julien i se aruncă în brațe. Niciodată provincia, comparată cu Parisul, n-a primit un omagiu mai frumos. Fouqué, încântat de clipa de entuziasm pe care o citea în ochii prietenului său, o socoti drept încuviințare pentru fugă.
Priveliștea aceasta a sublimului îi dădu iar lui Julien toată puterea pe care apariția părintelui Chélan i-o răpise. Era încă foarte tânăr; dar, după părerea mea, era o plantă frumoasă. În loc să treacă de la duioșie la viclenie, ca majoritatea oamenilor, vârsta i-ar fi dăruit o bunătate ușor de înduioșat, l-ar fi lecuit de neîncrederea lui nebunească… Dar ce rost mai au aceste zadarnice preziceri?
Interogatoriile se întețiră, în ciuda sforțărilor lui Julien, ale cărui răspunsuri căutau să scurteze cât mai mult procesul.
— Am ucis sau, măcar, am vrut să ucid, și cu premeditare, repeta el zilnic.
Dar judecătorul era mai presus de orice formalist. Declarațiile lui Julien nu scurtau deloc interogatoriile; amorul-propriu al judecătorului fu rănit. Julien nu află că se încercase mutarea lui într-o temniță îngrozitoare și că numai datorită demersurilor lui Fouqué îi fusese lăsată odaia frumoasă, la o înălțime de o sută optzeci de trepte.
Părintele de Frilair se număra printre oamenii însemnați care îi încredințau lui Fouqué aprovizionarea lor cu lemne de foc. Bunul negustor ajunse până la atotputernicul mare vicar. Spre nespusa lui bucurie, domnul de Frilair îl înștiință că, mișcat de însușirile bune ale lui Julien și de serviciile pe care le adusese odinioară seminarului, avea de gând să-l recomande judecătorilor. Fouqué întrezări speranța de a-și salva prietenul și, la plecare, plecându-se până la pământ, îl rugă pe marele vicar să împartă pentru slujbe, spre a implora achitarea acuzatului, o sumă de zece ludovici.
Fouqué se înșela ciudat. Domnul de Frilair nu era un Valenod. Refuză și căută chiar să-l facă pe bunul țăran să înțeleagă că ar fi mai bine să-și păstreze banii. Văzând că era cu neputință să fie limpede fără imprudență, îl sfătui să dea suma de pomană sărmanilor deținuți, care, într-adevăr, duceau lipsă de toate.
„Julien acesta e o ființă ciudată, fapta lui e de neînțeles, gândea domnul de Frilair, și nimic nu trebuie să-mi fie de neînțeles… Poate că s-ar putea face din el un martir… În orice caz, voi afla dedesubtul întregii afaceri și voi găsi poate un prilej de a o înspăimânta pe doamna de Rênal, care nu ne prețuiește și, în adâncul sufletului, mă detestă… Poate voi putea găsi în toate acestea un mijloc de împăcare strălucită cu domnul de La Mole, care are o slăbiciune pentru micul seminarist.”
Înțelegerea asupra procesului fusese semnată cu câteva săptămâni înainte, iar părintele Pirard plecase din Besançon, nu fără a vorbi de nașterea misterioasă a lui Julien, chiar în ziua când nefericitul încerca s-o ucidă pe doamna de Rênal în biserica din Verrières.
Julien nu vedea decât un singur eveniment neplăcut între el și moarte: vizita tatălui său. Îl întrebă pe Fouqué dacă n-ar fi bine să-i scrie procurorului general ca să-l scutească de orice vizite. Sila lui de a-și vedea tatăl, mai ales într-un asemenea moment, lovi adânc sufletul cinstit și burghez al negustorului de lemne. Acesta crezu că pricepe de ce atâția oameni îi urau cu patimă prietenul. Dar, din respect pentru nenorocirea lui, ascunse ceea ce simțea.
— În orice caz, îi răspunse el rece, ordinul de a-ți interzice vizitele nu-l va privi pe tatăl tău.
Note
[1] Roman autobiografic al scriitorului francez François-René de Chateaubriand (1768–1848).