Legea de căpetenie a oricărei ființe este să se conserve, adică să trăiască. Voi semănați cucută și vreți să vedeți pârguindu-se spice!
MACHIAVELLI
Personajul cel grav continua; se vedea bine că se pricepe. Vorbea cu o voce blândă și potolită, care îi plăcu nespus lui Julien, expunând aceste mari adevăruri:
— În primul rând, Anglia nu are nicio guinee în slujba noastră; economia și Hume sunt la modă acolo. Nici Sfinții nu ne vor da bani, iar domnul Brougham își va bate joc de noi.
În al doilea rând, nu putem obține de la regii Europei mai mult de două campanii fără aurul englez; și două campanii nu vor fi de ajuns împotriva micii burghezii.
În al treilea rând, trebuie să alcătuim în Franța o tabără înarmată; altfel, principiul monarhic al Europei nu va risca nici măcar aceste două campanii.
Al patrulea punct, pe care îndrăznesc să vi-l înfățișez ca vădit, este acesta: e cu neputință să alcătuim în Franța o tabără înarmată fără cler. V-o spun cu îndrăzneală, fiindcă am să v-o dovedesc, domnilor. Trebuie să dăm totul clerului. În primul rând, fiindcă el își vede de treabă zi și noapte, călăuzit de oameni de mare pricepere, așezați departe de furtuni, la trei sute de leghe de hotarele dumneavoastră...
— Ah! Roma, Roma! strigă stăpânul casei...
— Da, domnule, Roma! reluă cardinalul cu mândrie. Oricare ar fi glumele mai mult sau mai puțin istețe care erau la modă când erați tânăr, voi spune răspicat, în 1830, că numai clerul, călăuzit de Roma, vorbește poporului de jos. Cincizeci de mii de preoți repetă aceleași cuvinte în ziua hotărâtă de conducători, iar poporul, care, la urma urmei, dă soldații, va fi mai mișcat de glasul preoților lui decât de toate versulețele din lume... (Această aluzie personală stârni murmure.) Clerul are un geniu mai presus de al dumneavoastră, reluă cardinalul ridicând glasul; toți pașii pe care i-ați făcut spre acest țel de căpetenie, de a avea în Franța o tabără înarmată, au fost făcuți de noi.
Aici se înșirară fapte... Cine a trimis optzeci de mii de flinte în Vendée?... etc., etc.
— Atâta vreme cât nu-și are pădurile[1], clerul n-are nimic. Cum izbucnește un război, ministrul de finanțe scrie agenților lui că nu mai sunt bani decât pentru preoți.
În fond, Franța nu e credincioasă și-i place războiul. Oricine i l-ar oferi va fi de două ori popular, căci a face război înseamnă a-i înfometa pe iezuiți, ca să vorbim ca oamenii de rând; a porni războiul înseamnă a-i scăpa pe monștrii aceștia ai trufiei, pe francezi, de amenințarea intervenției străine.
Cardinalul era ascultat cu bunăvoință...
— Ar trebui, spuse el, ca domnul de Nerval să părăsească ministerul; numele lui stârnește mânia fără niciun rost.
La auzul acestor cuvinte, toți se ridicară și începură să vorbească deodată. „Iar am să fiu trimis dincolo”, gândi Julien, dar până și înțeleptul președinte îi uitase existența. Toate privirile se îndreptară spre un om pe care Julien îl recunoscu. Era domnul de Nerval, primul-ministru, pe care-l zărise la balul domnului duce de Retz.
Zarva ajunse la culme, cum spun ziarele când vorbesc despre cameră. Abia după un sfert de oră și mai bine liniștea se mai restabili puțin.
Atunci domnul de Nerval se ridică și, luând un ton de apostol:
— N-am să afirm că nu țin să rămân la putere, spuse el cu un glas ciudat. Mi s-a arătat, domnilor, că numele meu dublează puterea iacobinilor, împingându-i împotriva noastră pe mulți dintre moderați. M-aș retrage, deci, bucuros; dar căile Domnului puțini oameni le văd. Iar eu, adăugă el privindu-l țintă pe cardinal, eu am o menire; cerul mi-a spus: sau vei muri pe eșafod, sau vei restabili monarhia în Franța și vei readuce camerele la situația în care se afla parlamentul sub Ludovic al XV-lea; iar asta, domnilor, am s-o fac.
Tăcu, se așeză la loc și se lăsă o liniște adâncă. „Iată un actor bun”, gândi Julien. Se înșela, ca de obicei, presupunând că oamenii sunt prea inteligenți. Însuflețit de dezbaterile unei seri atât de vii și mai ales de sinceritatea discuției, domnul de Nerval credea în clipa aceea în menirea lui. Avea mult curaj, dar n-avea judecată.
În liniștea care urmă vorbelor frumoase „am s-o fac”, bătu miezul nopții. Julien găsi că sunetul pendulei avea ceva măreț și funebru. Era mișcat. Discuția reîncepu curând cu o energie tot mai mare și, mai ales, cu o naivitate de necrezut. „Oamenii aceștia au să pună să mă otrăvească, gândea uneori Julien. Cum pot spune asemenea lucruri în fața unui plebeu?”
Bătea ora două și încă se mai vorbea. Stăpânul casei dormea de mult; domnul de La Mole fu silit să sune ca să fie schimbate lumânările. Domnul de Nerval, ministrul, plecase la două fără un sfert, nu fără a fi cercetat adesea chipul lui Julien într-o oglindă aflată lângă el. Plecarea lui păruse să-i facă pe toți să răsufle ușurați. În vreme ce se schimbau lumânările:
— Dumnezeu știe ce-i va spune regelui omul acesta! îi șopti vecinului omul cu multe veste. Poate să ne facă de râs în fel și chip și să ne strice viitorul. Trebuie să recunoaștem că e de o îngâmfare rară și chiar de o nerușinare rară să se înfățișeze aici. Venea înainte de a ajunge ministru; dar portofoliul schimbă totul, îneacă toate interesele unui om; ar fi trebuit s-o simtă.
De cum plecase ministrul, generalul lui Bonaparte închisese ochii. Acum vorbi despre sănătatea lui, despre rănile lui, își privi ceasul și plecă.
— Aș pune rămășag, spuse omul cu multe veste, că generalul aleargă după ministru; o să se scuze că s-a aflat aici și o să pretindă că ne dirijează.
Când servitorii, dormind de-a-mpicioarelea, terminară de schimbat lumânările:
— În sfârșit, să ajungem la o hotărâre, domnilor, spuse președintele; să nu mai încercăm să ne convingem unul pe altul. Să ne gândim la conținutul notei care, peste patruzeci și opt de ore, se va afla sub ochii prietenilor din străinătate. S-a vorbit despre miniștri. Acum, când domnul de Nerval ne-a părăsit, putem spune: ce ne pasă de miniștri? Îi vom face noi să vrea.
Cardinalul aprobă cu un zâmbet fin.
— Mi se pare că nu-i greu deloc să ne rezumăm poziția, spuse tânărul episcop de Agde cu focul mocnit al celui mai exaltat fanatism.
Până acum tăcuse; privirea, pe care Julien i-o văzuse întâi blândă și potolită, i se înflăcărase după prima oră de discuții. Acum, sufletul i se revărsa ca lava Vezuviului.
— De la 1806 la 1814, spuse el, Anglia a greșit că n-a acționat direct și personal împotriva lui Napoleon. Îndată ce acesta a făcut duci și șambelani, îndată ce a restabilit tronul, misiunea pe care i-o încredințase Dumnezeu se sfârșise; el nu mai era bun decât pentru jertfă. Sfintele Scripturi ne arată în mai multe locuri cum trebuie sfârșit cu tiranii. (Aici, urmară o sumedenie de citate latinești.) Astăzi, domnilor, nu trebuie jertfit un singur om, ci Parisul. Întreaga Franță copiază Parisul. La ce bun să înarmați cinci sute de oameni în fiecare departament? Încercarea e primejdioasă și va ține la nesfârșit. La ce bun să amestecați Franța întreagă în lucruri care privesc numai Parisul? Numai Parisul, cu ziarele și cu saloanele lui, a păcătuit; să piară noul Babilon. Între altar și Paris trebuie să se sfârșească odată. Catastrofa aceasta e chiar în interesul lumesc al tronului. De ce n-a îndrăznit Parisul să sufle sub Bonaparte? Întrebați tunul de la Saint-Roch...
...
Abia la trei dimineața ieși Julien cu domnul de La Mole. Marchizul era rușinat și obosit. Pentru prima dată, vorbind cu Julien, glasul lui căpătă o nuanță de rugăminte. Îi cerea cuvântul că nu va dezvălui niciodată excesele de zel — așa le numi — la care întâmplarea îl făcuse martor.
— Nu-i vorbi despre ele prietenului nostru din străinătate decât dacă stăruie serios să-i cunoască pe tinerii noștri nebuni. Ce le pasă lor dacă statul e răsturnat? Vor ajunge cardinali și se vor refugia la Roma. Noi, în castelele noastre, vom fi măcelăriți de țărani.
Nota secretă, redactată de marchiz după marele proces-verbal de douăzeci și șase de pagini scris de Julien, nu fu gata decât la cinci fără un sfert.
— Sunt obosit de moarte, spuse marchizul, și se vede bine din nota aceasta, căreia îi lipsește limpezimea spre sfârșit; sunt mai nemulțumit de ea decât de orice altceva am făcut în viața mea. Uite, dragul meu, adăugă el, du-te să te odihnești câteva ceasuri și, de teamă să nu fii răpit, am să te încui eu în odaia dumitale.
A doua zi, marchizul îl duse pe Julien la un castel singuratic, destul de departe de Paris. Acolo se aflau niște oaspeți ciudați, pe care Julien îi socoti preoți. I se dădu un pașaport pe un nume de împrumut, care arăta, în sfârșit, adevărata țintă a călătoriei, pe care totdeauna se prefăcuse că nu o cunoaște. Se urcă singur într-o caleașcă. Marchizul n-avea nicio grijă în privința memoriei lui, Julien îi spusese de mai multe ori pe de rost nota secretă, dar se temea mult să nu fie oprit.
— Caută mai ales să pari un înfumurat care călătorește ca să-și omoare timpul, îl sfătui el prietenos când ieșeau din salon. În adunarea noastră de aseară poate că se aflau mai mulți trădători.
Călătoria fu scurtă și tristă. De îndată ce Julien se depărtă de marchiz, uită și nota secretă și misiunea sa, ca să nu se mai gândească decât la disprețul Mathildei.
Într-un sat, la câteva leghe dincolo de Metz, căpitanul poștei îi spuse că nu mai sunt cai. Era ora zece seara; Julien, foarte supărat, ceru să cineze. În timp ce se plimba pe dinaintea porții, pe nesimțite, ca din întâmplare, trecu în curtea grajdurilor. Nu se afla acolo niciun cal.
„Înfățișarea omului acestuia era, totuși, ciudată, își spuse el; privirea lui grosolană mă iscodea.”
Începea, după cum se vede, să nu mai creadă chiar în tot ce i se spunea. Se gândea s-o șteargă după cină și, ca să mai afle ceva despre locurile acelea, ieși din odaie și se duse să se încălzească la vatra din bucătărie. Care nu-i fu bucuria să dea acolo peste signor Geronimo, vestitul cântăreț!
Așezat într-un jilț, lângă vatră, napolitanul ofta cu glas tare și vorbea el singur mai mult decât cei douăzeci de țărani germani care îl înconjurau buimăciți.
— Oamenii ăștia mă ruinează, îi strigă el lui Julien. Am promis să cânt mâine la Mayența. Șapte prinți suverani au venit în fugă să mă asculte. Dar hai să luăm aer, adăugă el cu un gest semnificativ. După ce făcură vreo sută de pași pe drum, când era cu neputință să-i mai audă cineva: Știi ce se întâmplă aici? întrebă Geronimo; căpitanul de poștă e un pungaș. Pe când mă plimbam, i-am dat douăzeci de soli unui ștrengar care mi-a spus tot. Într-un grajd, la celălalt capăt al satului, se află mai mult de o duzină de cai. Vor să întârzie vreun curier.
— Zău? făcu Julien cu un aer nevinovat.
Nu era de ajuns să descopere înșelătoria; trebuiau să plece. Și la asta Geronimo și prietenul lui nu putură să ajungă.
— Să așteptăm ziua, spuse în cele din urmă cântărețul; nu au încredere în noi. Poate că pe dumneata sau pe mine ne urmăresc. Mâine dimineață cerem un prânz bun; în vreme ce-l pregătesc, ieșim să ne plimbăm, o ștergem, închiriem cai și ajungem la stația de poștă următoare.
— Și lucrurile dumitale? întrebă Julien, care se gândea că poate chiar Geronimo fusese trimis să-l oprească.
Trebuiră să cineze și să se culce. Julien abia adormise când fu trezit brusc de glasul a două persoane care vorbeau în odaia lui fără să se sinchisească prea mult. Îl recunoscu pe căpitanul poștei, înarmat cu un felinar orb. Lumina cădea pe lada caleștii, pe care Julien pusese s-o aducă în odaie. Lângă căpitanul poștei se afla un om care scotocea liniștit în lada deschisă. Julien nu-i putea vedea decât mânecile hainei, negre și foarte strâmte. „E o sutană”, își spuse el și apucă încetișor pistoalele pe care le pusese sub pernă.
— Nu vă temeți că se va trezi, domnule părinte, spunea căpitanul poștei. Vinul pe care li l-am dat era din cel pe care l-ați pregătit chiar dumneavoastră.
— Nu găsesc nicio urmă de hârtii, răspundea preotul. Multă rufărie, parfumuri, alifii, fleacuri; e un tânăr din lume, preocupat de plăcerile lui. Mai degrabă celălalt e trimisul, cel care se preface că vorbește cu accent italian.
Oamenii se apropiară de Julien ca să-i scotocească buzunarele hainei de călătorie. Era foarte ispitit să-i omoare ca pe niște hoți. Nimic n-ar fi avut urmări mai puțin primejdioase. Îi veni mare poftă... „N-aș fi decât un prost, își spuse el; mi-aș compromite misiunea.” După ce-i scotoci haina, preotul spuse:
— Ăsta nu e diplomat.
Și se depărtă, și bine făcu.
„Dacă mă atinge, în pat, e vai de el! își spunea Julien; poate foarte bine să vină să mă înjunghie, și asta n-aș îngădui.”
Preotul întoarse capul. Julien întredeschise pleoapele; care nu-i fu mirarea când îl recunoscu pe părintele Castanède! Într-adevăr, deși cei doi ținuseră să vorbească pe încetul, i se păruse, de la bun început, că recunoaște unul dintre glasuri. Și simți o poftă nebună să stârpească de pe fața pământului unul din cei mai mârșavi ticăloși. „Dar misiunea mea!” se gândi el.
Preotul și acolitul lui părăsiră încăperea. Un sfert de oră mai târziu, Julien se prefăcu că se trezește. Zbieră și trezi toată casa.
— Sunt otrăvit! striga el, sufăr îngrozitor!
Voia un motiv să alerge în ajutorul lui Geronimo. Îl găsi pe jumătate sufocat din pricina laudanumului[2] din vin.
Julien, temându-se de o astfel de glumă, nu mâncase decât ciocolata adusă de la Paris. Dar nu izbuti să-l trezească de ajuns pe Geronimo ca să-l hotărască să plece.
— Chiar dacă mi s-ar da tot regatul Napolelui, spunea cântărețul, și tot n-aș renunța acum la plăcerea de a dormi.
— Dar cele șapte capete încoronate?
— Să aștepte.
Julien plecă singur și ajunse fără alt incident la înaltul personaj. Își pierdu o dimineață întreagă cerând zadarnic audiență.
Din fericire, pe la patru, ducele avu chef de plimbare. Julien îl văzu plecând pe jos și nu șovăi să se apropie de el și să-i ceară de pomană. Ajuns la doi pași de înaltul personaj, scoase ceasul marchizului de La Mole și i-l arătă ostentativ.
— Urmează-mă de departe, i se spuse fără să-l privească.
La un sfert de leghe de acolo, ducele intră pe neașteptate într-un mic Café-hauss. Într-o odaie a acestui han de ultimul rang avu Julien onoarea să-i spună ducelui pe de rost cele patru pagini. Când isprăvi:
— Începe din nou și mai încet, i se spuse.
Prințul luă note.
— Du-te pe jos la stația de poștă următoare. Lasă aici lucrurile dumitale și caleașca. Du-te la Strasbourg cum poți și, în ziua de douăzeci și doi a lunii (erau în zece), să fii la douăsprezece și jumătate în acest Café-hauss. Să nu ieși decât peste o jumătate de oră. Tăcere!
Acestea fură singurele cuvinte pe care le auzi Julien. Fură de ajuns ca să-l umple de cea mai înaltă admirație. „Așa se tratează afacerile, gândi el; ce-ar spune acest mare om de stat dacă i-ar auzi pe vorbăreții pătimași de acum trei zile?”
Julien făcu două zile până la Strasbourg; i se părea că n-avea nimic de făcut acolo. Făcu un ocol mare. „Dacă diavolul de Castanède m-a recunoscut, nu e omul care să-mi piardă ușor urma... Și ce plăcere pentru el să-și bată joc de mine și să-mi zădărnicească misiunea!”
Din fericire, părintele Castanède, șeful poliției congregației pe toată frontiera de nord, nu-l recunoscuse. Iar iezuiții din Strasbourg, deși foarte zeloși, nici nu se gândiră să-l urmărească pe Julien, care, cu crucea lui și cu redingota albastră, părea un tânăr militar foarte preocupat de propria persoană.
Note
[1] Pădurile ce aparținuseră clerului și care fuseseră expropriate în timpul revoluției din 1789. Congregația lupta, în vremea când se petrece acțiunea romanului, să recapete bunurile expropriate.
[2] Tinctură de opiu, folosită și ca narcotic.