Dar dacă gust plăcerea aceasta cu atâta prudență și cu atâta circumspecție, pentru mine nu va mai fi o plăcere.
LOPE DE VEGA
Abia întors la Paris și ieșit din cabinetul marchizului de La Mole, care păru foarte descumpănit de depeșele ce-i erau înfățișate, eroul nostru dădu fuga la contele Altamira. La avantajul de a fi condamnat la moarte, frumosul străin adăuga multă gravitate și fericirea de a fi evlavios; aceste două merite și, mai presus de toate, înalta obârșie a contelui îi conveneau pe deplin doamnei de Fervaques, care-l vedea adesea. Julien îi mărturisi cu gravitate că e foarte îndrăgostit de ea.
— E virtutea cea mai curată și cea mai înaltă, răspunse Altamira, numai puțin iezuitică și emfatică. Sunt zile când înțeleg fiecare cuvânt pe care-l întrebuințează, dar nu înțeleg fraza întreagă. Adesea mă face să cred că nu știu franțuzește atât de bine pe cât se spune. Cunoștința aceasta va face să se vorbească despre dumneavoastră; vă va da greutate în lume. Dar să mergem la Bustos, spuse contele Altamira, care era un om metodic; el i-a făcut curte doamnei mareșal.
Don Diego Bustos ceru multă vreme să i se explice lucrurile, fără să spună nimic, ca un avocat în cabinetul lui. Avea o față mare de călugăr, mustăți negre și o gravitate fără seamăn; de altfel, era un bun carbonar.
— Înțeleg, îi spuse în sfârșit lui Julien. Doamna mareșal de Fervaques a avut amanți, n-a avut? Aveți astfel vreo nădejde de izbândă? Iată întrebarea. În ceea ce mă privește, vă spun că am dat greș. Acum, când mi-a trecut supărarea, judec așa: deseori, ea se supăra din senin și, după cum am să vă povestesc, nu iartă deloc ușor. Mie nu mi se pare că ar avea firea aceea bilioasă, caracteristică geniilor și care face ca toate faptele lor să pară învăluite de pasiune. Dimpotrivă, socot că își datorează rara frumusețe și culorile proaspete din obraji felului de a fi al olandezilor, calmi și liniștiți.
Pe Julien îl scoteau din sărite încetineala și calmul de nezdruncinat al spaniolului; din când în când, fără voia lui, îi scăpa câte o frântură de cuvânt.
— Vreți să mă ascultați? îl întrebă grav don Diego Bustos.
— Iertați furia francese; sunt numai urechi, spuse Julien.
— Doamna mareșal de Fervaques este, deci, foarte pornită pe ură; ea urmărește fără milă oameni pe care nu i-a văzut niciodată, avocați, bieți scriitorași care au făcut cântece, ca de pildă Collé[1], știți?
Sunt țicnit, socot, Mi-e dragă Marote etc.
Și Julien trebui să îndure întregul cântec. Spaniolului îi plăcea să cânte franțuzește.
Cântecul acesta minunat n-a fost ascultat niciodată cu atâta nerăbdare. Când se sfârși, don Diego Bustos spuse:
— Doamna mareșal a făcut să fie dat afară din slujbă autorul cântecului:
Într-o zi, la cârciumă, iubitul...
Julien se cutremură la gândul că se va porni să i-l cânte. Dar spaniolul se mulțumi doar să-l analizeze. Într-adevăr, cântecul era nelegiuit și cam necuviincios.
— Când doamna mareșal s-a mâniat împotriva cântecului acesta, spuse don Diego, i-am arătat că o femeie de rangul ei n-ar trebui să citească toate prostiile care se publică. Oricât ar spori evlavia și gravitatea, în Franța va exista totdeauna o literatură de cârciumă. Când doamna de Fervaques l-a lipsit pe autor, un biet om cu solda înjumătățită, de o slujbă de o mie opt sute de franci, i-am spus: „Luați seama, l-ați atacat pe stihuitorul acesta cu armele dumneavoastră, el vă poate răspunde cu rimele lui; va face un cântec despre virtute. Saloanele aurite vor fi de partea dumneavoastră; cei cărora le place să râdă îi vor repeta epigramele.” Știți, domnule, ce mi-a răspuns doamna mareșal? „Pentru cauza Domnului, tot Parisul m-ar vedea mergând la martiriu; ar fi un spectacol nou în Franța. Poporul ar învăța să respecte rangul. Ar fi cea mai frumoasă zi a vieții mele.” Niciodată ochii ei n-au fost mai frumoși.
— Și-i are minunați! strigă Julien.
— Văd că sunteți îndrăgostit... Așadar, reluă cu gravitate don Diego Bustos, nu are firea bilioasă care îndeamnă la răzbunare. Dacă totuși îi place să facă rău, e pentru că e nefericită; bănuiesc o nefericire lăuntrică. N-ar fi oare o mironosiță sătulă de meseria ei?
Spaniolul îl privi tăcut mai bine de un minut.
— Aici e toată întrebarea, adăugă el grav, și de aici puteți trage o oarecare nădejde. M-am gândit mult la asta în cei doi ani în care m-am purtat ca preasupusul ei slujitor. Tot viitorul dumneavoastră, domnule îndrăgostit, depinde de această mare problemă: e o mironosiță sătulă de meseria ei și rea fiindcă e nefericită?
— Sau, spuse Altamira, ieșind în sfârșit din adânca lui tăcere, n-o fi ceea ce ți-am spus de douăzeci de ori? Pur și simplu vanitate franceză; amintirea tatălui ei, vestitul negustor de postavuri, face nefericirea acestei firi posomorâte și seci din naștere. Pentru ea n-ar exista decât o fericire: să locuiască la Toledo și s-o chinuie un duhovnic care să-i arate în fiecare zi iadul deschis.
În timp ce Julien ieșea, don Diego îi spuse din ce în ce mai grav:
— Aflu de la Altamira că sunteți de-ai noștri. Într-o zi ne veți ajuta să ne recucerim libertatea, de aceea vreau să vă dau și eu o mână de ajutor în această mică distracție. E bine să cunoașteți stilul doamnei mareșal; iată patru scrisori, scrise de mâna ei.
— Am să le copiez și am să vi le dau înapoi, se bucură Julien.
— Și niciodată nimeni nu va afla de la dumneavoastră un cuvânt din tot ce am spus împreună?
— Niciodată, pe onoarea mea! exclamă Julien.
— Atunci, Dumnezeu să vă ajute! adăugă spaniolul și-i conduse tăcut, până la scară, pe Altamira și pe Julien.
Scena asta îl mai înveseli puțin pe eroul nostru; îi și venea să zâmbească. „Așadar, iată-l pe evlaviosul Altamira, ajutându-mă într-o încercare de adulter”, își spunea el.
Tot timpul cât durase grava convorbire cu don Diego Bustos, Julien fusese atent la bătăile orologiului palatului Aligre. Se apropia ora cinei și avea s-o revadă pe Mathilde! Se întoarse acasă și se îmbrăcă cu multă grijă.
„Iată prima prostie, își spuse Julien pe când cobora scara; trebuie să nu mă abat cu niciun chip de la rețeta prințului.”
Se întoarse în cameră și-și puse un costum de călătorie cât se poate de simplu.
„Acum, gândi el, să iau seama la priviri.” Era abia ora cinci și jumătate și cina se servea la șase. Îi veni ideea să coboare în salonul pe care îl găsi pustiu. La vederea canapelei albastre, ochii i se umplură de lacrimi; curând, obrajii începură să-i ardă. „Trebuie să termin cu sensibilitatea asta prostească, își spuse el mânios; mă va da de gol.” Luă un ziar, ca să pară că face ceva, și trecu de trei sau de patru ori din salon în grădină.
Nu îndrăzni să-și ridice privirea până la fereastra domnișoarei de La Mole decât tremurând și ascunzându-se în dosul unui stejar uriaș. Fereastra era închisă ermetic; fu pe ce să cadă și rămase multă vreme sprijinit de stejar; apoi, cu pas șovăitor, se duse să vadă iar scara grădinarului. Inelul lanțului, forțat de el odinioară în împrejurări, vai, atât de diferite, nu fusese dres. Împins de o pornire nebunească, Julien îl apăsă pe buze.
După ce rătăcise multă vreme din salon în grădină, Julien se simți cumplit de obosit; era o primă izbândă, pe care o simți din plin. „Privirile mele vor fi stinse și nu mă vor trăda!”
Încetul cu încetul, mesenii sosiră în salon; niciodată ușa nu se deschise fără să arunce o tulburare de moarte în inima lui Julien. Se așezară la masă. În sfârșit, apăru domnișoara de La Mole, totdeauna credincioasă obiceiului ei de a se lăsa așteptată. Roși foarte tare văzându-l pe Julien; nu i se spusese că sosise. După îndemnul prințului Korasoff, Julien îi privi mâinile: tremurau. El însuși tulburat mai presus de orice cuvinte de această descoperire, avu norocul să nu pară decât obosit. Domnul de La Mole îl lăudă. Marchiza îi adresă cuvântul o clipă mai târziu și-l felicită pentru aerul său obosit. Julien își spunea în fiecare clipă: „Nu trebuie s-o privesc prea mult pe domnișoara de La Mole, dar nici privirile mele nu trebuie s-o ocolească. Trebuie să par așa cum eram cu opt zile înainte de nenorocirea mea...”
Avu de ce să fie mulțumit de izbândă și rămase în salon. Atent pentru prima oară față de stăpâna casei, făcu tot ce putu ca să-i facă să vorbească pe bărbații din cercul ei și să țină vie conversația. Politețea lui fu răsplătită: pe la opt, se anunță doamna mareșal de Fervaques. Julien se strecură afară și se întoarse curând, îmbrăcat cu cea mai mare grijă. Doamna de La Mole îi fu nespus de recunoscătoare pentru această dovadă de respect și voi să-și arate mulțumirea vorbindu-i doamnei de Fervaques despre călătoria lui.
Julien se așeză lângă doamna mareșal în așa fel, încât Mathilde să nu-i poată zări ochii. Așezat astfel, după toate regulile artei, o copleși pe doamna de Fervaques cu admirația cea mai uimită; căci prima dintre cele cincizeci și trei de scrisori primite în dar de la prințul Korasoff începea cu o tiradă asupra acestui simțământ.
Doamna mareșal spuse că se duce la Opera Buffa. Julien dădu fuga acolo și-l întâlni pe cavalerul de Beauvoisis, care-l conduse într-o lojă a domnilor gentilomi din camera regelui, chiar lângă loja doamnei de Fervaques. Julien nu-și mai lua ochii de la ea. „Trebuie să țin un jurnal de asediu, își spuse când se întoarse acasă; altfel o să-mi uit atacurile.” Se căzni să scrie două sau trei pagini asupra chestiunii acesteia plicticoase și izbuti, minune! să nu se gândească aproape deloc la domnișoara de La Mole.
Cât călătorise, Mathilde aproape că îl uitase. „La urma urmei, nu-i decât un om de rând, se gândea ea; numele lui îmi va aminti întotdeauna cea mai mare greșeală a vieții mele. Trebuie să mă întorc, cu sufletul deschis, la părerile obișnuite de cumințenie și de cinste; o femeie n-are decât de pierdut atunci când le uită.” Și se arătă dispusă, în sfârșit, să îngăduie încheierea tratativelor de căsătorie cu marchizul de Croisenois, pregătite de atâta vreme. Croisenois era nebun de bucurie și ar fi rămas uimit dacă i s-ar fi spus că simțământul acesta al Mathildei, care îl făcea să se simtă atât de mândru, ascundea resemnarea.
Când îl revăzu pe Julien, toate ideile domnișoarei de La Mole se schimbară. „De fapt, el e soțul meu, își spuse ea; dacă mă întorc într-adevăr pe calea cumințeniei, e limpede că numai cu el trebuie să mă mărit.”
Se aștepta s-o plictisească cu insistențele lui, cu vaietele lui de nefericire; își pregătea răspunsurile, căci, fără îndoială, după cină va încerca să-i spună câteva cuvinte. Dar, în loc să facă așa, Julien rămăsese neclintit în salon și nici nu se uitase măcar spre grădină. Dumnezeu știe cu câtă caznă! „E mai bine ca explicația să aibă loc numaidecât”, gândise domnișoara de La Mole și ieșise singură în grădină. Dar Julien nu se ivi. Mathilde se plimba pe lângă ușile de sticlă ale salonului; îl văzuse descriindu-i cu înflăcărare doamnei de Fervaques vechile castele în ruină care încununează colnicele de pe malurile Rinului și le fac atât de frumoase. Julien începuse să se descurce destul de bine cu fraza sentimentală și pitorească pe care, în unele saloane, o numesc spirit.
Prințul Korasoff ar fi fost foarte mândru dacă s-ar fi aflat la Paris: seara aceasta era întocmai așa cum o prezisese. Ar fi încuviințat purtarea lui Julien din zilele următoare. O intrigă între membrii guvernului ocult urma să împartă câteva Cordoane Albastre; doamna mareșal de Fervaques cerea ca străunchiul ei să fie cavaler al ordinului. Marchizul de La Mole avea aceeași pretenție pentru socrul său; își uniră eforturile și doamna mareșal veni aproape în fiecare zi în palatul La Mole. De la ea află Julien că marchizul avea să ajungă ministru: îi oferea camarilei un plan foarte isteț de a nimici Carta, fără zguduiri, în trei ani.
Julien putea nădăjdui un episcopat dacă domnul de La Mole ajungea ministru; dar, în ochii lui, toate aceste mari interese parcă se acoperiseră cu un văl. Imaginația lui nu le mai zărea decât nedeslușit și parcă departe. Cumplita nenorocire, care-l făcea maniac, îi arăta toate interesele vieții în felul lui de a fi față de domnișoara de La Mole. Socotea că, după cinci sau șase ani de stăruință, va izbuti s-o facă să-l iubească din nou. Mintea aceasta atât de rece ajunsese, după cum se vede, la o lipsă deplină de judecată. Din toate însușirile care-l deosebiseră altădată, nu-i mai rămăsese decât puțină tărie.
Credincios în fapt planului de purtare dictat de prințul Korasoff, în fiecare seară se așeza destul de aproape de jilțul doamnei de Fervaques, dar îi era cu neputință să găsească o vorbă de spus. Efortul pe care și-l impunea ca să pară vindecat în ochii Mathildei îi absorbea toate puterile sufletești; rămânea lângă doamna mareșal ca o ființă abia vie; chiar și ochii lui, ca în cumplita suferință trupească, își pierduseră tot focul. Cum felul de a vedea al doamnei de La Mole nu era niciodată decât o copie a părerilor soțului care putea s-o facă ducesă, de câteva zile ea ridica în slăvi meritele lui Julien.
Note
[1] Charles Collé (1709–1783), autor de cântece și dramaturg francez.