Inima nu-i cuprinde din capul locului toată nemărginirea nenorocirii sale; e mai mult tulburat decât emoționat. Dar, pe măsură ce judecata îi revine, simte cât de adâncă e lovitura primită. Toate plăcerile vieții s-au dus și nu mai poate simți decât ghearele deznădejdii care îl sfâșie. Dar la ce bun să vorbim despre durerea trupească? Ce durere, numai trupească, se poate asemui cu aceasta?
JEAN-PAUL[1]
Când sună clopotul pentru cină, Julien abia avu timp să se îmbrace; în salon o găsi pe Mathilde, care stăruia pe lângă fratele ei și pe lângă domnul de Croisenois să nu se ducă să-și petreacă seara la Suresnes, la doamna mareșal de Fervaques.
Cu greu ar fi putut să fie mai seducătoare și mai drăgălașă față de ei. După cină, veniră domnii de Luz, de Caylus și încă vreo câțiva prieteni ai lor. S-ar fi zis că domnișoara de La Mole reluase, odată cu vechiul cult al prieteniei frățești, și pe acela al purtării celei mai cuviincioase. Deși vremea era minunată în seara aceea, stărui să nu iasă în grădină; voia să nu se depărteze de jilțul în care ședea doamna de La Mole. Canapeaua albastră deveni centrul grupului, ca în timpul iernii.
Mathildei îi era silă de grădină, sau cel puțin i se părea plicticoasă de tot: grădina era legată de amintirea lui Julien.
Nenorocirea slăbește inteligența. Eroul nostru făcu stângăcia să se așeze lângă scăunelul de paie, care odinioară fusese martorul unor victorii atât de strălucite. În ziua aceea nimeni nu-i adresă niciun cuvânt; prezența lui trecu nebăgată în seamă, ba, mai rău încă, prietenii domnișoarei de La Mole, care stăteau lângă el, la marginea canapelei, căutau oarecum să-i întoarcă spatele, sau cel puțin așa i se păru lui.
„E o dizgrație ca la curtea regală”, gândi el. Și-i dădu prin minte o clipă să-i studieze pe cei ce pretindeau că-l copleșesc cu disprețul lor.
Unchiul domnului de Luz avea o mare funcție pe lângă rege; din pricina asta, frumosul ofițer, de câte ori începea o conversație cu vreun nou-venit, nu uita să relateze cu un aer deosebit că unchiul său pornise la ora șapte spre Saint-Cloud și că nădăjduia să-și petreacă noaptea acolo. Ai fi zis că dă amănuntul acesta într-o doară, dar îl repeta întruna.
Observându-l pe domnul de Croisenois cu ochiul necruțător pe care ți-l dă nefericirea, Julien observă marea influență atribuită de tânărul acesta îndatoritor și blând cauzelor oculte. Și asta în asemenea măsură, încât se întrista și se necăjea dacă cineva punea un eveniment important pe seama unei cauze simple și cu totul firești.
„E aici o fărâmă de nebunie, își spuse Julien. Firea lui seamănă izbitor cu a împăratului Alexandru[2], așa cum mi l-a descris prințul Korasoff.” În primul an al șederii lui la Paris, bietul Julien, proaspăt ieșit din seminar, uimit de farmecul atât de nou pentru el al tuturor acestor tineri încântători, nu putuse decât să-i admire. Adevăratul lor caracter abia începea să-l întrezărească.
„Joc aici un rol nedemn”, gândi el deodată. Dar trebuia acum să-și părăsească scăunelul de paie cu cât mai puțină stângăcie. Voi să născocească ceva, îi ceru imaginației lui, care rătăcea pe alte meleaguri, să găsească un lucru nou. Ar fi fost necesar să-și folosească memoria, dar memoria lui, trebuie să mărturisim, nu prea era înzestrată cu asemenea cunoștințe; bietul băiat nu știa încă să se descurce în lume, de aceea se purtă cu atâta neîndemânare, încât îl observă toată lumea când se ridică să plece din salon. Întreaga lui ființă vădea suferința. De trei sferturi de oră juca rolul unui subaltern nedorit, în fața căruia nimeni nu-și da osteneala să ascundă ce gândește despre el.
Observațiile critice pe care abia le făcuse asupra rivalilor săi îl împiedicaseră, totuși, să-și ia prea în tragic nefericirea; ca să-și îmbărbăteze mândria, Julien avea amintirea celor petrecute cu două zile mai înainte. „Oricât mi-ar fi de superiori, gândi Julien intrând singur în grădină, Mathilde nu a fost pentru niciunul ceea ce de două ori în viața mea s-a îndurat să fie pentru mine.”
Dar înțelepciunea lui se mărgini doar la atât. Nu pricepea nimic din firea ciudatei ființe pe care soarta i-o hărăzise a fi stăpână absolută pe întreaga lui fericire.
În ziua următoare, nu făcu altceva decât să-și istovească trupul și să-și sleiască de puteri calul. Seara, nu mai încercă să se apropie de canapeaua albastră, căreia Mathilde îi era atât de credincioasă. Observă că contele Norbert nu mai binevoia nici măcar să-l privească atunci când se întâlneau prin casă. „El, care de obicei e atât de politicos, gândi Julien, trebuie să facă o sforțare cu totul neobișnuită ca să se poarte așa.”
Somnul ar fi însemnat o mare fericire pentru Julien. În ciuda oboselii, amintiri prea seducătoare începeau să-i năpădească mintea. Dar nu avu înțelepciunea să vadă că lungile lui curse călare, prin pădurile din preajma Parisului, nu făceau decât să-i istovească lui trupul, neatingând deloc inima sau mintea Mathildei, și-i lăsau soarta la voia întâmplării.
I se părea că un singur lucru i-ar fi putut alina într-o măsură nesfârșită suferința: să-i vorbească Mathildei. Dar ce ar fi îndrăznit, totuși, să-i spună?
La asta cugeta adânc, într-o dimineață, pe la ora șapte, când, pe neașteptate, Mathilde intră în bibliotecă.
— Știu, domnule, că vreți să-mi vorbiți.
— Dumnezeule! Cine v-a spus?
— Știu eu, ce vă pasă? Dacă sunteți un om lipsit de onoare, mă puteți distruge, sau cel puțin puteți încerca s-o faceți; dar primejdia asta, pe care n-o cred adevărată, cu siguranță că n-o să mă împiedice să fiu sinceră. Nu vă mai iubesc, domnule; imaginația mea nebună m-a înșelat...
Primind lovitura aceasta năprasnică, Julien, doborât de dragoste și de durere, încercă să se justifice. Nici nu putea face ceva mai absurd. Te poți justifica pentru vina de a displăcea cuiva? Dar mintea nu mai era deloc stăpână pe faptele lui. Un instinct orb îl împingea să amâne hotărârea asupra soartei sale. I se părea că, atâta vreme cât vorbește, totul nu e încă sfârșit. Mathilde nici nu-l asculta, până și sunetul vorbelor lui o scotea din sărite; nu-și închipuise că el va avea îndrăzneala s-o întrerupă.
În dimineața aceea, o chinuiau la fel de mult și remușcările pentru cinstea pierdută, și cele ale orgoliului. Se simțea nimicită, am putea spune, de ideea îngrozitoare că-i dăduse drepturi asupra ei unui neînsemnat preot, fiu de țăran. „E aproape ca și cum aș avea să mă învinovățesc de o slăbiciune pentru unul dintre lachei”, își spunea în clipele când își exagera nenorocirea.
La firile îndrăznețe și mândre, nu e decât un pas de la furia împotriva propriei lor ființe până la furia împotriva altora; iar pornirile furiei le sunt, în acest caz, o plăcere vie.
Cât ai clipi, domnișoara de La Mole îl copleși pe Julien cu dovezile celui mai adânc dispreț. Era deosebit de inteligentă, și inteligența ei se pricepea de minune în arta de a chinui amorul-propriu și de a-i pricinui răni dintre cele mai dureroase.
Pentru prima dată în viață, Julien se afla în fața unei inteligențe superioare, însuflețită de ura cea mai puternică împotriva lui. Departe de a-i da prin gând să se apere cât de cât în clipa aceea, ajunse să se disprețuiască singur. Văzându-se copleșit cu dovezile unui dispreț atât de crâncen și chibzuit cu atâta pricepere, încât nimicea orice urmă de părere bună pe care ar mai fi putut s-o aibă față de sine, lui i se păru că Mathilde are dreptate și că ar fi putut să-i spună și mai multe chiar.
Cât despre Mathilde, orgoliul ei simțea o plăcere nespusă lovind astfel în amândoi, pentru adorația care o stăpânise cu câteva zile mai înainte.
N-avea nevoie să născocească și să gândească pentru prima dată cruzimile pe care i le arunca cu atâta satisfacție. Nu făcea decât să repete ceea ce, de opt zile, îi tot spunea, în adâncul inimii, avocatul părții potrivnice dragostei.
Fiecare cuvânt sporea însutit crâncena suferință a lui Julien. Încercă să fugă, dar domnișoara de La Mole îl opri, ținându-l autoritar de braț.
— Fiți bună și luați aminte, îi zise el, că vorbiți prea tare și că puteți fi auzită din camera de alături.
— Ce-mi pasă! îi răspunse domnișoara de La Mole, mândră; cine ar îndrăzni să-mi spună că mă aude? Vreau să vă lecuiesc pentru totdeauna măruntul amor-propriu de ideile pe care și le-a putut făuri despre mine.
Când Julien izbuti să iasă din bibliotecă era atât de uluit, încât abia dacă își simțea nefericirea. „Nu mă mai iubește! își repeta el întruna cu glas tare, de parcă ar fi vrut să-și spună în ce situație se află. S-ar părea că m-a iubit opt sau zece zile, pe când eu o voi iubi toată viața. Să fie cu putință? Doar acum câteva zile ea nu însemna nimic, dar absolut nimic pentru inima mea!”
Voluptățile orgoliului îi umpleau sufletul Mathildei; izbutise, deci, să termine pentru totdeauna! Gândul că își biruise cu desăvârșire dragostea atât de puternică o făcea nespus de fericită. „Așa, domnișorul va înțelege, o dată pentru totdeauna, că n-a avut și nu va avea niciun fel de putere asupra mea.” Și era atât de fericită, încât, într-adevăr, în clipa aceea nu mai simțea pic de dragoste.
După o scenă atât de crudă, atât de umilitoare, orice ființă mai puțin pătimașă decât Julien nu s-ar mai fi putut gândi la dragoste. Fără să uite nicio secundă ce-și datora sieși, domnișoara de La Mole îi spuse lucruri neplăcute, atât de bine ticluite, încât puteau să pară adevăruri, chiar amintindu-ți-le cu mintea rece.
Din scena aceasta uluitoare, Julien trase în primul moment concluzia că Mathilde era stăpânită de un orgoliu nemărginit. Credea cu tărie că totul se sfârșise, pentru totdeauna, între ei, și totuși, a doua zi, la masa de prânz, se arătă stângaci și sfios față de ea. Era un cusur pe care nu-l avusese până atunci. Căci și în lucrurile mici, ca și în cele mari, știa limpede ce trebuia și ce voia să facă, și proceda întocmai.
În ziua aceea, după prânz, când doamna de La Mole îi ceru o broșură ce îndemna la răzvrătire, dar totuși rară, pe care în dimineața aceea preotul ei i-o adusese în taină, Julien, luând-o de pe consolă, trânti fără să vrea o veche vază de porțelan albastru, cât se poate de urâtă.
Doamna de La Mole se ridică scoțând un strigăt de durere și veni să privească de aproape cioburile vasului îndrăgit.
— Vaza asta veche japoneză, spuse ea, o aveam de la strămătușa mea, stareța de la Chelles; era unul din darurile făcute de olandezi ducelui de Orléans, regentul, care o dăduse fiicei sale...
Mathilde urmărise mișcările doamnei de La Mole, încântată că s-a spart vaza aceea, care i se părea îngrozitor de urâtă. Julien tăcea, fără să pară prea tulburat; o văzu pe domnișoara de La Mole lângă el.
— Vaza asta e sfărâmată pentru vecie, îi spuse el; tot așa s-a întâmplat cu un simțământ care, cândva, mi-a stăpânit inima; vă rog să mă scuzați pentru toate nebuniile la care m-a împins. Și ieși din salon.
— S-ar zice că acest domn Sorel e mândru și încântat de fapta lui, spuse doamna de La Mole, pe când Julien părăsea încăperea.
Cuvintele ei nimeriră de-a dreptul în inima Mathildei. „Într-adevăr, gândi ea, mama a ghicit întocmai, acesta-i simțământul care-l însuflețește.” Și abia atunci i se stinse bucuria pentru scena pe care i-o făcuse în ajun. „Da, totul s-a sfârșit, își spuse ea cu un calm aparent; îmi rămâne doar pilda vie; greșeala mea e groaznică, umilitoare! Dar mă va face înțeleaptă pentru tot restul vieții.”
„De ce n-am spus adevărul? se gândea Julien. De ce mă mai chinuie încă iubirea pentru nebuna asta?”
Iubirea, departe de a i se stinge, după cum nădăjduia, spori cu multă repeziciune. „E nebună, într-adevăr, își spunea el, dar e oare, din pricina asta, mai puțin demnă de a fi iubită? E cu putință să existe femeie mai frumoasă? Toate plăcerile vii pe care poate să le ofere cea mai elegantă dintre civilizații nu se găsesc, oare, cu prisosință întrunite la domnișoara de La Mole?” Amintirile fericirii trecute nu-i dădeau pace lui Julien și nimiceau de îndată tot ce judecata sănătoasă ar fi încercat să facă.
Judecata luptă zadarnic împotriva acestui soi de amintiri; încercările ei necruțătoare nu fac decât să le sporească farmecul.
La douăzeci și patru de ore după spargerea vechii vaze japoneze, Julien era, hotărât lucru, unul dintre cei mai nefericiți oameni.
Note
[1] Jean-Paul (pseudonimul lui Johann Paul Friedrich Richter) (1763–1825), scriitor german, popular la începutul secolului al XIX-lea. Operele sale erau deosebit de sentimentale. De cel mai mare succes s-a bucurat romanul Hesperus, din care Stendhal citează un fragment.
[2] Alexandru I, țarul Rusiei.