Căci toate câte vi le povestesc le-am văzut cu ochii mei; și dacă m-am putut înșela văzându-le, e sigur că nu vă înșel deloc spunându-vi-le.
Scrisoare către Autor
Marchizul trimise să-l cheme; domnul de La Mole părea întinerit, ochii îi străluceau.
— Să vorbim puțin despre memoria dumitale, i se adresă lui Julien. Lumea zice că e nemaipomenită! Ai putea să înveți pe de rost patru pagini și să te duci apoi să le spui pe dinafară la Londra? Dar fără să schimbi un cuvânt!...
Marchizul mototolea nervos ziarul La Quotidienne din ziua aceea și încerca zadarnic să-și ascundă o seriozitate pe care Julien nu i-o mai văzuse, nici chiar când fusese vorba de procesul Frilair.
Tânărul secretar avea acum destulă experiență ca să-și dea seama că trebuie să pară pe deplin înșelat de tonul ușuratic cu care i se vorbea.
— Numărul acesta din La Quotidienne nu-i prea amuzant, dar, dacă domnul marchiz îmi îngăduie, mâine dimineață voi avea onoarea să i-l spun pe dinafară de la un capăt la altul.
— Cum? Până și anunțurile?
— Întocmai și fără să lipsească o vorbă.
— Îmi dai cuvântul dumitale? întrebă marchizul, devenind deodată serios.
— Da, domnule. Numai teama de a nu mi-l ține mi-ar putea tulbura memoria.
— Ieri am uitat să-ți pun întrebarea asta: nu-ți cer să-mi juri că n-ai să repeți niciodată ceea ce vei auzi; te cunosc prea bine ca să-ți aduc o asemenea jignire. Am garantat pentru dumneata și te voi duce într-un salon unde se vor întruni douăsprezece persoane; vei lua notă de ce va spune fiecare dintre ele.
Nu te frământa, căci nu va fi o conversație încâlcită, ci fiecare va vorbi la rândul lui, nu vreau să spun în ordine, adăugă marchizul, reluându-și tonul fin și glumeț care îi era atât de firesc. În timp ce noi vom vorbi, dumneata ai să scrii vreo douăzeci de pagini; apoi ne vom întoarce aici, împreună, și vom reduce cele douăzeci de pagini la patru. Aceste patru pagini va trebui să mi le spui pe de rost mâine dimineață, în locul numărului întreg din La Quotidienne. Îndată după aceea, vei pleca; va trebui să călătorești cu trăsura de poștă, ca orice tânăr care călătorește pentru propria lui plăcere. Scopul dumitale va fi să nu atragi atenția nimănui. Vei ajunge lângă un personaj de vază. Acolo, vei avea nevoie de și mai multă îndemânare. Va trebui să-i înșeli pe toți cei care se vor afla în preajma lui; căci, printre secretarii și printre slugile lui, există oameni vânduți dușmanilor noștri; ei ne pândesc agenții, în trecere, ca să-i oprească. Vei avea o scrisoare de recomandare, fără însemnătate. În momentul când excelența sa te va privi, vei scoate din buzunar ceasul meu, pe care ți-l împrumut pentru călătorie. Ia-l la dumneata și, ca să fim chit, dă-mi-l pe al dumitale. Ducele în persoană va binevoi să scrie, după dictarea dumitale, cele patru pagini învățate pe de rost. După aceea, și numai după aceea, ia bine seama, vei putea, dacă excelența sa te va întreba, să-i povestești despre consfătuirea la care vei fi de față. Ceea ce te va împiedica să te plictisești de-a lungul drumului e faptul că, între Paris și reședința ministrului, se află oameni care abia așteaptă să tragă un glonț în părintele Sorel. Atunci misiunea dumitale s-ar încheia, și asta ar însemna o mare întârziere; căci, dragul meu, cum să aflăm despre moartea dumitale? Oricâtă bunăvoință ai avea, ți-ar fi cu neputință să ne-o anunți singur. Dă fuga imediat și cumpără-ți un rând de haine, urmă marchizul, foarte serios. Să arăți ca acum doi ani; astă-seară nu trebuie să pari prea bine îmbrăcat. În timpul călătoriei, dimpotrivă, vei fi ca de obicei. Asta te miră, neîncrederea dumitale bănuiește ceva? Da, dragul meu, unul din respectabilele personaje pe care le vei auzi dându-și părerea e oricând în stare să trimită niște informații datorită cărora ți s-ar putea da cel puțin opium, seara, la vreun han unde vei poposi să cinezi.
— Mai bine fac treizeci de leghe în plus și ocolesc drumul direct, spuse Julien. E vorba de Roma, după cum presupun...
Marchizul luă o înfățișare semeață și nemulțumită pe care Julien nu i-o mai văzuse de la Bray-le-Haut.
— O vei afla, domnule, când voi socoti eu că se cuvine să ți-o spun. Nu-mi plac întrebările.
— Nu era o întrebare, răspunse Julien cu căldură; vă jur, domnule, gândeam cu glas tare, căutam în minte drumul cel mai sigur.
— Da, se pare că gândurile îți erau departe. Ține minte că un ambasador, mai ales la vârsta dumitale, nu trebuie să pară niciodată că vrea să forțeze încrederea.
Julien se simți foarte mâhnit; greșise. Amorul-propriu îi căuta o scuză și n-o putea găsi.
— Înțelege, așadar, că de câte ori cineva face vreo prostie își invocă sentimentele, adăugă marchizul.
După un ceas, Julien, cu o înfățișare modestă, îmbrăcat în niște haine vechi, cu o cravată de un alb îndoielnic și cu ceva bădăran în toată ținuta lui, se afla în anticamera marchizului.
Văzându-l, marchizul izbucni în râs, și abia atunci dezvinovățirea lui Julien fu deplină.
„Dacă tânărul acesta mă trădează, își spunea domnul de La Mole, atunci în cine să te mai încrezi? Și totuși, când întreprinzi ceva, trebuie să ai încredere în cineva. Fiul meu și străluciții lui prieteni de același soi sunt inimoși și credincioși cât o sută de mii de oameni; dacă e nevoie să se lupte, și-ar da viața pe treptele tronului; ei știu tot... în afară de ce ne trebuie în momentul de față. Să mă ia naiba dacă văd printre ei vreunul capabil să învețe pe de rost patru pagini și să străbată o sută de leghe fără să i se dea de urmă. Norbert ar ști să moară ca și strămoșii lui, dar asta e în stare să facă și un recrut...” Marchizul căzu pe gânduri: „Și chiar dacă ar fi vorba să-și dea viața, oftă el, poate că Sorel s-ar pricepe tot atât de bine...”
— Să ne urcăm în trăsură, spuse marchizul, ca și cum ar fi vrut să-și alunge o idee neplăcută.
— Domnule, îi spuse Julien, în timp ce-mi potriveau costumul acesta, am învățat pe de rost prima pagină din La Quotidienne de astăzi...
Marchizul luă ziarul, Julien spuse pe de rost articolele, fără să greșească un singur cuvânt. „Bun, își spuse marchizul, foarte diplomat în seara aceea; cât timp recită, flăcăul n-o să ia seama prin ce străzi trecem.”
Ajunseră într-un salon încăpător și destul de jalnic ca aspect, parte căptușit cu lemn, parte tapisat cu catifea verde. În mijlocul salonului, un lacheu mohorât isprăvea de întins o masă mare de sufragerie, pe care mai apoi o transformă în masă de lucru, cu ajutorul unui imens covor verde, pătat de cerneală, rămășiță din cine știe ce minister.
Stăpânul casei era o namilă de bărbat, al cărui nume nu fu rostit; Julien găsi că arată și vorbește ca un om care mistuie întruna.
La un semn al marchizului, Julien se așezase în coada mesei. Ca să nu pară că stă degeaba, începu să ascută pene pentru scris. Și numără cu coada ochiului șapte bărbați, dar nu putu să-i vadă decât din spate. Doi dintre ei i se păru că-i vorbesc domnului de La Mole de la egal la egal, pe când ceilalți păreau mai mult sau mai puțin respectuoși.
Un nou personaj intră, fără să fie anunțat. „Ciudat, își spuse Julien, aici oaspeții nu sunt anunțați. Oare măsura aceasta de prevedere o fi luată în cinstea mea?” Toată lumea se ridică în picioare ca să-l primească pe noul-venit. Purta și el aceeași înaltă decorație pe care o mai aveau trei dintre cei aflați în salon. Se vorbea destul de încet. Ca să-l judece pe noul-venit, Julien fu nevoit să se mulțumească doar cu ce putea afla de pe chipul și ținuta lui. Era scund și gras, cu obrajii roșii, cu ochi care sclipeau și fără altă expresie decât aceea a unei răutăți de mistreț.
Atenția lui Julien fu stăruitor atrasă de o altă ființă, cu totul diferită, care sosise chiar atunci; un bărbat înalt, foarte slab, și care purta vreo trei sau patru veste.
Privirea îi era blândă, gesturile pline de politețe. „Seamănă leit cu bătrânul episcop de Besançon”, gândi Julien. Bărbatul acesta, aparținând fără îndoială tagmei bisericești, nu arăta mai mult de cincizeci, cincizeci și cinci de ani, și avea o înfățișare cum nu se poate mai părintească.
Se ivi și tânărul episcop de Agde. Care păru foarte mirat când, plimbându-și ochii asupra celor de față, îl zări pe Julien. De la ceremonia din Bray-le-Haut, nu-i mai adresase niciun cuvânt. Privirea lui mirată îl încurcă și-l supără pe Julien. „Cum adică! își spunea el, de câte ori cunosc un om, să fie spre răul meu? Toți acești mari seniori pe care nu i-am mai văzut până acum nu mă intimidează deloc, în timp ce privirea acestui tânăr episcop mă îngheață! Trebuie să recunosc că sunt o ființă foarte ciudată și foarte nenorocită.”
Un omuleț grozav de negricios intră curând, cu mare zgomot, și începu să vorbească încă de la ușă; avea obrajii galbeni și părea cam țicnit. De cum intră limbutul acesta necruțător, se formară grupuri, pesemne ca să evite plictiseala de a-l asculta.
Depărtându-se de cămin, oaspeții se apropiau de capătul mesei, unde se afla Julien. Și el se simțea din ce în ce mai încurcat; căci, la urma urmei, oricâtă silință și-ar fi dat, nu putea să nu-i audă și, oricât de puțină experiență ar fi avut, înțelegea toată însemnătatea lucrurilor despre care se vorbea pe față; și cât de mult ar fi vrut înaltele personaje pe care le avea în preajmă ca spusele lor să rămână secrete!
Până acum, deși lucrase cât mai încet cu putință, Julien ascuțise vreo douăzeci de pene; ocupația aceasta nu mai putea să-i fie de folos. Degeaba căuta el vreo poruncă în ochii domnului de La Mole; marchizul îl uitase.
„Ceea ce fac e caraghios, își spunea Julien ascuțind penele, dar niște oameni ca ăștia, cu mutre atât de neînsemnate și însărcinați de alții, sau de ei înșiși, cu misiuni atât de importante, trebuie să fie foarte susceptibili. Privirea mea nefericită are în ea ceva întrebător și nu prea respectuos, care cu siguranță că i-ar supăra. Iar dacă las ochii în jos, fac impresia că vreau să-mi întipăresc în minte cuvintele lor.”
Julien se simțea foarte încurcat; auzea lucruri cu totul neobișnuite.