O oră mai târziu, pe când dormea adânc, îl treziră lacrimile pe care le simțea curgându-i pe mână.
„Ah! Tot Mathilde”, gândi el pe jumătate treaz. „Vine, credincioasă teoriei, să-mi atace hotărârea cu sentimente duioase.”
Plictisit de perspectiva acestei noi scene patetice, nu deschise ochii. Îi reveniră în minte versurile despre Belfegor fugind de soția lui. Auzi un suspin neobișnuit; deschise ochii: era doamna de Rênal.
— Ah! Te revăd înainte de a muri! E o amăgire? exclamă el, aruncându-se la picioarele ei. Dar iertați-mă, doamnă, în ochii dumneavoastră nu sunt decât un ucigaș, adăugă îndată, revenindu-și.
— Domnule... vin să vă conjur să faceți apel; știu că nu vreți...
Suspinele o înăbușeau; nu putea vorbi.
— Binevoiți să mă iertați.
— Dacă vrei să te iert, îi spuse ea, ridicându-se și aruncându-se în brațele lui, fă numaidecât apel împotriva condamnării la moarte.
Julien o acoperea de sărutări.
— Ai să vii să mă vezi în fiecare zi, în aceste două luni?
— Îți jur. În fiecare zi, dacă soțul meu nu-mi va interzice.
— Semnez! exclamă Julien. Cum! Mă ierți? E cu putință!
O strângea în brațe; era nebun. Ea scoase un țipăt ușor.
— Nu-i nimic, îi spuse, mi-ai făcut rău.
— La umăr! exclamă Julien, izbucnind în lacrimi.
Se depărtă puțin și îi acoperi mâna de sărutări fierbinți.
— Cine mi-ar fi spus asta când te-am văzut ultima oară, în camera ta din Verrières?
— Cine mi-ar fi spus atunci că-i voi scrie domnului de La Mole scrisoarea aceea infamă?
— Să știi că te-am iubit întotdeauna, că numai pe tine te-am iubit.
— E cu putință? exclamă doamna de Rênal, încântată la rândul ei.
Se sprijini de Julien, care stătea în genunchi în fața ei, și plânseră multă vreme în tăcere. În nicio epocă a vieții lui, Julien nu cunoscuse o asemenea clipă.
Mult mai târziu, când putură vorbi:
— Și tânăra doamnă Michelet, spuse doamna de Rênal, sau mai degrabă domnișoara de La Mole, căci încep, într-adevăr, să cred romanul acesta ciudat!
— Nu e adevărat decât în aparență, răspunse Julien. E soția mea, dar nu e iubita mea...
Întrerupându-se de o sută de ori unul pe altul, izbutiră cu mare greutate să-și povestească ceea ce nu știau. Scrisoarea către domnul de La Mole fusese alcătuită de tânărul preot care călăuzea conștiința doamnei de Rênal, apoi copiată de ea.
— Ce grozăvie m-a făcut religia să săvârșesc! îi spunea ea. Și încă am îndulcit pasajele cele mai cumplite din scrisoare...
Avânturile și fericirea lui Julien îi dovedeau cât de mult o ierta. Niciodată nu fusese atât de nebun de dragoste.
— Și totuși, mă socotesc evlavioasă, îi spunea doamna de Rênal mai departe. Cred sincer în Dumnezeu; cred de asemenea, și chiar îmi e dovedit, că păcatul pe care-l săvârșesc e groaznic, dar de îndată ce te văd, chiar și după ce ai tras asupra mea două focuri de pistol...
Aici Julien, fără voia ei, o acoperi de sărutări.
— Lasă-mă, continuă ea, vreau să judec lucrul acesta împreună cu tine, de teamă să nu-l uit... De îndată ce te văd, toate îndatoririle dispar și nu mai sunt decât dragoste pentru tine, sau mai degrabă cuvântul dragoste e prea slab. Simt pentru tine ceea ce ar trebui să simt numai pentru Dumnezeu: un amestec de respect, iubire, supunere... Într-adevăr, nu știu ce-mi inspiri. Dacă mi-ai spune să-l înjunghii pe temnicer, crima ar fi săvârșită înainte să mă fi gândit la ea. Lămurește-mi asta foarte limpede înainte să te părăsesc; vreau să văd clar în inima mea, căci peste două luni ne despărțim... Apropo, ne vom despărți? îl întrebă zâmbind.
— Îmi retrag cuvântul! exclamă Julien, ridicându-se. Nu fac apel împotriva condamnării la moarte dacă, prin otravă, cuțit, pistol, cărbuni sau prin orice alt mijloc, vei căuta să-ți curmi ori să-ți primejduiești viața.
Chipul doamnei de Rênal se schimbă deodată; duioșia cea mai vie făcu loc unei visări adânci.
— Dacă am muri chiar acum? îl întrebă în cele din urmă.
— Cine știe ce găsești în cealaltă viață? răspunse Julien. Poate chinuri, poate nimic. Nu putem să petrecem două luni împreună în chip minunat? Două luni înseamnă multe zile. Voi fi mai fericit decât am fost vreodată.
— Vei fi mai fericit decât ai fost vreodată?
— Niciodată, repetă Julien încântat, și îți vorbesc cum îmi vorbesc mie însumi. Ferească-mă Dumnezeu să exagerez.
— Vorbind astfel, îmi dai o poruncă, spuse ea cu un zâmbet sfios și melancolic.
— Ei bine, jură pe dragostea pe care mi-o porți că nu vei atenta la viața ta prin niciun mijloc, direct sau indirect... Gândește-te, adăugă el, că trebuie să trăiești pentru fiul meu, pe care Mathilde îl va lăsa pe seama lacheilor de îndată ce va fi marchiză de Croisenois.
— Jur, răspunse ea rece, dar vreau să iau cu mine apelul scris și semnat de mâna ta. Mă voi duce eu însămi la domnul procuror general.
— Ai grijă, te compromiți.
— După ce am făcut pasul de a veni să te văd în închisoare, sunt pentru totdeauna, la Besançon și în întreaga Franche-Comté, eroina anecdotelor, spuse ea cu un aer adânc mâhnit. Hotarele pudorii aspre au fost depășite. Sunt o femeie cu onoarea pierdută; e adevărat că pentru tine...
Glasul ei era atât de trist, încât Julien o îmbrățișă cu o fericire cu totul nouă pentru el. Nu mai era beția dragostei, ci o recunoștință nemărginită. Pentru prima oară, tocmai întrevăzuse întreaga întindere a sacrificiului pe care ea îl făcuse pentru el.
Vreo ființă milostivă îl înștiință, fără îndoială, pe domnul de Rênal despre lungile vizite pe care soția lui le făcea în închisoarea lui Julien, căci după trei zile îi trimise trăsura, cu porunca expresă să se întoarcă numaidecât la Verrières.
Despărțirea aceasta crudă făcuse ca ziua lui Julien să înceapă prost. Două sau trei ore mai târziu, fu înștiințat că un preot intrigant, care totuși nu izbutise să ajungă departe printre iezuiții din Besançon, se instalase încă de dimineață afară, în stradă, la poarta închisorii. Ploua mult și omul voia să joace acolo rolul de martir. Julien era prost dispus; prostia aceasta îl tulbură adânc. Încă de dimineață refuzase vizita preotului, dar acesta își pusese în gând să-l spovedească pe Julien și să-și facă un nume printre tinerele doamne din Besançon prin toate destăinuirile pe care ar fi pretins că le primise de la el. Declara cu glas tare că avea să-și petreacă ziua și noaptea la poarta închisorii:
— Dumnezeu mă trimite să înduioșez inima acestui nou apostat.
Și norodul, întotdeauna curios să vadă un spectacol, începea să se adune.
— Da, fraților, le spunea el, voi petrece aici ziua și noaptea, precum și toate zilele și nopțile ce vor urma. Duhul Sfânt mi-a vorbit; am o misiune de sus; eu trebuie să salvez sufletul tânărului Sorel. Uniți-vă rugăciunile cu ale mele, etc., etc.
Julien avea oroare de scandal și de tot ce putea atrage atenția asupra lui. Se gândi să profite de clipa aceasta pentru a ieși din lume fără să se știe; dar mai avea ceva speranță s-o revadă pe doamna de Rênal și era îndrăgostit nebunește. Poarta închisorii se afla pe una dintre străzile cele mai umblate. Gândul la preotul acesta plin de noroi, care aduna mulțimea și făcea scandal, îi chinuia sufletul.
„Și fără îndoială, în fiecare clipă îmi repetă numele!”
Clipa aceasta îi fu mai dureroasă decât moartea. De două sau trei ori, la câte o oră, chemă un paznic care îi era devotat, ca să-l trimită să vadă dacă preotul mai era la poarta închisorii.
— Domnule, stă în genunchi în noroi, îi spunea de fiecare dată paznicul; se roagă cu glas tare și spune litanii pentru sufletul dumneavoastră...
„Obraznicul!” gândi Julien.
Chiar în clipa aceea auzi un zumzet surd; era mulțimea care răspundea la litanii. Ca să-i pună capac nerăbdării, îl văzu chiar pe paznic mișcându-și buzele și repetând cuvintele latinești.
— Lumea începe să spună, adăugă paznicul, că trebuie să aveți o inimă tare împietrită ca să refuzați ajutorul acestui sfânt om.
— O, patria mea, cât ești încă de barbară! exclamă Julien, amețit de mânie.
Și își continuă cu glas tare șirul gândurilor, fără să se mai gândească la prezența paznicului.
— Omul acesta vrea un articol în ziar și iată-l sigur că-l va căpăta. Ah, blestemați provinciali! La Paris n-aș fi fost supus tuturor acestor șicane. Acolo lumea se pricepe mai bine la șarlatanie.
— Poftește-l înăuntru pe sfântul preot, îi spuse în cele din urmă paznicului, și sudoarea îi curgea șiroaie pe frunte.
Paznicul își făcu semnul crucii și ieși încântat. Sfântul preot se dovedi îngrozitor de urât și încă mai plin de noroi. Ploaia rece sporea întunericul și umezeala celulei. Preotul voi să-l îmbrățișeze pe Julien și începu să se înduioșeze, vorbindu-i. Fățărnicia cea mai josnică era prea vădită; niciodată în viață Julien nu fusese atât de mânios.
La un sfert de oră după intrarea preotului, Julien se simți cu desăvârșire laș. Pentru prima oară, moartea îi păru îngrozitoare. Se gândea la starea de putrefacție în care avea să fie trupul lui la două zile după execuție, etc., etc. Era gata să se trădeze prin vreun semn de slăbiciune sau să se arunce asupra preotului și să-l sugrume cu lanțul, când îi veni ideea să-l roage pe sfântul om să spună pentru el o liturghie bună, de patruzeci de franci, chiar în ziua aceea. Or, era aproape de amiază; preotul o șterse.