Fascinație! Tu ai toată energia iubirii și toată puterea ei de a simți nenorocirea. Numai plăcerile ei vrăjite, dulcile ei încântări trec dincolo de sfera ta. Nu puteam să spun, când o priveam dormind: e toată a mea, cu frumusețea ei îngerească și cu dulcile ei slăbiciuni! Iat-o în stăpânirea mea, așa cum cerul, în marea lui milă, a zămislit-o întru încântarea unei inimi de bărbat.
Odă de SCHILLER
Silit să petreacă opt zile la Strasbourg, Julien încerca să-și umple timpul meditând la gloria militară și la devotamentul față de patrie. Să fi fost oare îndrăgostit? Nici el nu știa; doar o găsea în sufletu-i chinuit pe Mathilde, stăpână atotputernică a fericirii și a imaginației sale. Avea nevoie de întreaga tărie a caracterului ca să nu se afunde în deznădejde. Îi era cu neputință să se gândească la ceva care să n-aibă vreo legătură oarecare cu domnișoara de La Mole. Ambiția, simplele succese ale vanității îl făceau altădată să uite de simțămintele pe care doamna de Rênal i le trezise. Mathilde absorbise totul, o găsea pretutindeni în viitor.
Viitorul acesta, oricum l-ar fi privit Julien, îl vedea lipsit de succes. El, pe care la Verrières l-am văzut plin de înfumurare, atât de orgolios, căzuse într-un exces de modestie ridicolă.
Cu trei zile înainte l-ar fi ucis cu plăcere pe părintele Castanède; iar dacă, la Strasbourg, un copil s-ar fi luat de ceartă cu el, i-ar fi dat dreptate copilului. Gândindu-se la potrivnicii și la dușmanii pe care-i întâlnise în viață, găsea totdeauna că el, Julien, greșise. Căci acum îi era dușman neîmpăcat chiar puternica lui imaginație, care altădată îi zugrăvise fără încetare izbânzi atât de strălucite în viitor. Singurătatea deplină a vieții de călător sporea puterea acestei imaginații întunecate.
Ce comoară ar fi fost un prieten! „Dar oare, își spunea Julien, există vreo inimă care să bată pentru mine? Și chiar dacă aș avea un prieten, onoarea nu-mi poruncește oare să tac pe vecie?”
Se plimba călare, trist, în împrejurimile Kehlului; e un târg pe malul Rinului, făcut nemuritor de Desaix și Gouvion Saint-Cyr. Un țăran german îi arăta pâraiele, drumurile, insulițele Rinului cărora vitejia acestor mari generali le făcuse un nume. Julien, călăuzindu-și calul cu mâna stângă, ținea desfăcută în dreapta minunata hartă care împodobește Memoriile mareșalului Saint-Cyr.
O exclamație veselă îl făcu să ridice capul. Era prințul Korasoff, prietenul de la Londra, care, cu câteva luni înainte, îi dezvăluise primele reguli ale înaltei înfumurări. Credincios acestei mari arte, Korasoff, sosit de ieri la Strasbourg, de un ceas la Kehl și care în viața lui nu citise un rând despre asediul din 1796, începu să-i explice totul lui Julien. Țăranul german îl privea mirat, căci știa destulă franțuzească pentru a desluși greșelile uriașe ale prințului.
Julien era la o mie de leghe de gândurile țăranului; îl privea cu uimire pe frumosul prinț, admira grația cu care călărea.
„Ce fire fericită! își spunea el. Ce bine îi vin pantalonii, cu câtă eleganță e tuns! Vai! dacă aș fi fost și eu ca el, poate că, după ce m-ar fi iubit trei zile, domnișoarei de La Mole nu i s-ar fi făcut silă de mine.”
Când prințul isprăvi tot ce avea de spus cu privire la asediul Kehlului, îi zise:
— Arăți de parcă ai fi un schimnic; exagerezi principiul gravității, pe care ți l-am expus la Londra. Mâhnirea nu poate fi de bun-gust; trebuie numai să pari plictisit. Dacă ești trist, înseamnă că-ți lipsește ceva, că nu ți-a reușit ceva. Asta înseamnă să te arăți inferior. Dacă ești plictisit, dimpotrivă, înseamnă că este inferior ceea ce a încercat zadarnic să-ți placă. Dă-ți seama odată, dragul meu, cât de gravă e greșeala!
Julien îi aruncă un scud țăranului, care îi asculta cu gura căscată.
— Bine, spuse prințul, ai arătat grație și un nobil dispreț! Foarte bine! Și-și porni calul la galop.
Julien îl urmă, cuprins de o admirație prostească. „Ah! Dacă aș fi fost și eu așa, ea nu l-ar fi preferat pe Croisenois!” Cu cât îl supărau mai mult caraghioslâcurile prințului, cu atât Julien se disprețuia mai vârtos că nu i le admiră și se simțea nefericit că nu-i și el în stare de așa ceva. Dezgustul de sine însuși nu poate merge mai departe.
Prințul, găsindu-l cu adevărat trist, îi spuse pe când intrau în Strasbourg:
— Ia ascultă, dragul meu, ți-ai prăpădit cumva toți banii, ori te-ai îndrăgostit de vreo fetișcană de la teatru?
Rușii copiază moravurile franceze, dar totdeauna cu cincizeci de ani întârziere. Acum sunt în veacul lui Ludovic al XV-lea. Glumele acestea despre dragoste îi umeziră ochii lui Julien. „De ce nu i-aș cere sfatul tânărului acestuia atât de plăcut?” se întrebă el deodată.
— Ei bine, dragul meu, îi spuse el prințului, mă vezi la Strasbourg foarte îndrăgostit și chiar părăsit. O femeie încântătoare, care locuiește într-un oraș vecin, m-a lăsat după trei zile de pasiune, iar schimbarea aceasta mă ucide.
Îi zugrăvi prințului, sub nume de împrumut, faptele și caracterul Mathildei.
— Nu isprăvi, spuse Korasoff: ca să capeți încredere în doctorul dumitale, am să termin eu destăinuirea. Soțul acestei tinere femei are o avere uriașă, sau, mai degrabă, ea însăși face parte din cea mai înaltă nobilime a țării. Trebuie să fie mândră de ceva.
Julien dădu din cap; nu mai avea curajul să vorbească.
— Foarte bine, spuse prințul, iată trei leacuri destul de amare pe care ai să le iei fără întârziere: mai întâi, s-o vezi în fiecare zi pe doamna... cum o cheamă?
— Doamna de Dubois.
— Ce nume! spuse prințul, izbucnind în râs; dar iartă-mă, e minunat pentru dumneata. Trebuie s-o vezi în fiecare zi pe doamna de Dubois; mai ales să nu te arăți rece și supărat în ochii ei; amintește-ți marele principiu al veacului dumitale: să fii tocmai contrariul a ceea ce se așteaptă lumea. Arată-te întocmai așa cum erai cu opt zile înainte de a fi cinstit cu bunăvoința ei.
— Ah! Eram liniștit atunci, strigă Julien deznădăjduit; credeam că-mi era milă de ea...
— Fluturele se arde la lumânare, continuă prințul; comparație veche cât lumea. Mai întâi, o vei vedea în fiecare zi; în al doilea rând, vei face curte unei femei din cercul ei, dar fără să lași să se vadă patima, înțelegi? Nu-ți ascund că rolul dumitale e greu; joci comedie și, dacă se ghicește că joci comedie, ești pierdut.
— Ea e atât de inteligentă, iar eu atât de puțin! Sunt pierdut, spuse Julien cu tristețe.
— Nu, ești numai mai îndrăgostit decât credeam. Doamna de Dubois e preocupată până în adâncul sufletului de ea însăși, ca toate femeile cărora cerul le-a dăruit prea multă noblețe sau prea mulți bani. Femeia aceasta se privește pe sine însăși, în loc să se uite la dumneata și, deci, nu te cunoaște deloc. În cele două sau trei porniri de dragoste pe care și le-a îngăduit, făcând un mare efort de imaginație, ea vedea în dumneata numai eroul visat și nu ceea ce ești în realitate... Dar, ce naiba, te învăț abecedarul, dragul meu Sorel! Chiar atât de naiv să fii?... Nu zău! Hai să intrăm în magazinul ăsta; uite o cravată neagră, foarte frumoasă; parcă ar fi de la John Anderson, de pe Burlington Street; fă-mi plăcerea s-o cumperi și aruncă cât colo funia asta neagră pe care o porți la gât. Ei bine, urmă prințul pe când ieșeau din cel mai de seamă magazin de pasmanterie din Strasbourg, în ce lume se învârtește doamna de Dubois? Dumnezeule! Nu te supăra, dragul meu Sorel, e cu neputință să mă stăpânesc... Cui ai să-i faci curte?
— Unei mironosițe desăvârșite, fiica unui negustor de ciorapi nespus de bogat. Are ochii cei mai frumoși din lume și-mi plac nespus de mult; nici vorbă că stă pe treapta cea mai de sus a societății din partea locului; dar, în ciuda tuturor mărețiilor, ea roșește și-și pierde cumpătul de cum pomenește cineva despre negoț sau despre prăvălii. Și, din nefericire, tatăl ei a fost unul dintre cei mai vestiți negustori din Strasbourg.
— Așadar, râse prințul, dacă pomenești cuvântul industrie, poți fi sigur că frumoasa se gândește la ea și nu la dumneata. Trăsătura aceasta ridicolă e picată din ceruri și foarte utilă, căci te va împiedica să faci cea mai mică nebunie în preajma ochilor ei frumoși. Succesul îți e asigurat.
Julien se gândea la doamna mareșal de Fervaques, care venea des în palatul La Mole. Doamna mareșal era o străină frumoasă, care se măritase cu mareșalul cu un an înainte ca el să moară. Întreaga ei viață părea că n-are alt scop decât să facă să se uite că era fiica unui industriaș; iar ca să însemne ceva la Paris, devenise un fel de pildă a virtuții.
Julien îl admira sincer pe prinț; ce n-ar fi dat ca să-i aibă caraghioslâcurile! Convorbirea celor doi prieteni nu se mai sfârșea; Korasoff era încântat: niciun francez nu-l ascultase atât de mult. „Iată că, în sfârșit, am ajuns, își spunea prințul fermecat, să-i fac pe maeștrii mei să mă asculte dându-le lecții!”
— Ne-am înțeles bine, îi repeta lui Julien pentru a zecea oară: nicio umbră de patimă când vei vorbi cu tânăra frumusețe, fiica negustorului de ciorapi din Strasbourg, de față cu doamna de Dubois. Dimpotrivă, patimă arzătoare când scrii. Să citească o scrisoare de dragoste bine scrisă este plăcerea cea mai mare pentru o mironosiță; e o clipă de răgaz. Nu mai joacă comedie, îndrăznește să-și asculte inima; așadar, două scrisori pe zi.
— Niciodată, niciodată! spuse Julien descurajat; mai bine m-aș lăsa pisat într-un mojar decât să alcătuiesc trei fraze; sunt un cadavru, dragul meu, nu mai aștepta nimic de la mine. Lasă-mă să mor pe marginea drumului.
— Și cine-ți spune să alcătuiești fraze? Am în trusa mea șase volume de scrisori de dragoste manuscrise. Sunt pentru toate firile de femei; am și pentru virtutea cea mai înaltă. Kalisky nu i-a făcut curte, la Richemond-la-Terrasse, știi, la trei leghe de Londra, celei mai frumoase quakerițe din toată Anglia?
Julien era mai puțin nefericit când își părăsi prietenul la două dimineața. A doua zi, prințul chemă un copist și, după două zile, Julien avu cincizeci și trei de scrisori de dragoste, bine numerotate, menite virtuții celei mai sublime și mai triste.
— Nu sunt cincizeci și patru, îi spuse prințul, pentru că Kalisky a fost izgonit; dar ce-ți pasă de ce-o să pățești la fiica unui negustor de ciorapi, de vreme ce nu urmărești decât inima doamnei de Dubois?
În fiecare zi se plimbau călare; prințul era nebun după Julien. Nemaiștiind cum să-i dovedească prietenia sa neașteptată, îi oferi până la urmă mâna uneia dintre verișoarele lui, o moștenitoare bogată din Moscova.
— Și, odată însurat, adăugă el, influența pe care o am și decorația pe care o porți dumneata te vor face colonel în doi ani.
— Dar decorația nu mi-a dat-o Napoleon, nici pe departe.
— Ce-are a face? răspunse prințul. N-a născocit-o el? E încă, de departe, cea mai de preț din Europa.
Julien fu pe ce să primească; dar datoria îi poruncea să se întoarcă la înaltul personaj; despărțindu-se de Korasoff, făgădui că-i va scrie. Primi răspunsul la nota secretă pe care o adusese și porni în goană spre Paris; dar, de îndată ce rămase singur două zile la rând, gândul de a părăsi Franța și pe Mathilde i se păru un chin mai groaznic decât moartea. „N-am să mă însor cu milioanele pe care mi le oferă Korasoff, își spuse el, dar am să-i urmez sfaturile.
La urma urmei, se pricepe în arta de a seduce. Nu se gândește decât la asta, de peste cincisprezece ani, căci are treizeci. Nu se poate spune că-i lipsit de inteligență; e șiret și viclean; entuziasmul și poezia nu se potrivesc cu firea lui; e ca un procuror; ăsta-i încă un motiv ca să nu se înșele. Trebuie, și-i voi face curte doamnei de Fervaques. Poate că ea mă va plictisi puțin, dar îi voi privi ochii frumoși, care seamănă atât de bine cu cei care m-au iubit cel mai mult pe lume. Doamna de Fervaques e străină; voi avea deci de studiat un caracter necunoscut. Sunt nebun, mă înec, trebuie să urmez sfatul unui prieten și să nu mă încred în mine însumi.”