Luxul toaletelor, strălucirea lumânărilor, parfumurile; atâtea brațe frumoase, atâția umeri frumoși, buchete de flori, arii de Rossini care te răpesc, tablouri de Ciceri[1]! Nu-mi mai încap în fire!
CĂLĂTORIILE LUI UZERI
— Pari supărată, îi spuse marchiza de La Mole; îți atrag atenția că nu-i prea frumos să te porți așa la bal.
— Mă doare capul, răspunse Mathilde disprețuitoare; e prea cald aici.
În clipa aceea, ca și cum ar fi vrut să-i dea dreptate domnișoarei de La Mole, bătrânul baron de Tolly se simți rău și căzu; fură nevoiți să-l scoată din salon și se vorbi despre apoplexie. A fost o întâmplare neplăcută.
Dar Mathilde nu-i dădu nicio atenție. Ea își făcuse un obicei să nu se sinchisească de bătrâni și de toți cei cunoscuți că spun lucruri triste.
Domnișoara de La Mole dansă ca să scape de discuția despre apoplexia care nici măcar nu era apoplexie, căci peste două zile baronul apăru iar în lume.
„Dar domnul Sorel nici gând să vină”, își spuse ea după ce dansă. Și aproape că îl căută cu privirea, până ce îl zări într-un alt salon. Lucru de mirare, Julien părea că-și pierduse înfățișarea nepăsătoare și rece care îi era firească; nu mai semăna cu un englez.
„Vorbește cu contele Altamira, osânditul meu la moarte! își spuse Mathilde. Iar în ochi îi lucește o flacără întunecată; parcă ar fi un prinț deghizat; privirea îi e și mai mândră.”
Tot vorbind cu contele Altamira, Julien se apropie de locul unde se afla Mathilde; ea îl privi țintă, studiindu-i trăsăturile, ca să caute în ele înaltele însușiri care îi pot aduce unui om onoarea de a fi condamnat la moarte. Pe când trecea pe lângă ea:
— Da, îi spunea el contelui Altamira, Danton era un om!
„Doamne! Să fie și el un Danton? gândi Mathilde. Dar pare atât de nobil, iar Danton era atât de slut, un măcelar, cred.” Cum Julien se afla tot lângă ea, Mathilde nu șovăi să-l cheme; avea conștiința și mândria că pune o întrebare cu totul neobișnuită pentru o fată.
— Danton nu era măcelar? îl întrebă ea.
— Ba da, în ochii unor anumite persoane, îi răspunse Julien, cu privirea încă înflăcărată din pricina discuției cu Altamira și ascunzându-și cât se poate de prost disprețul. Dar, din nefericire pentru cei de obârșie nobilă, era avocat la Méry-sur-Seine; cu alte cuvinte, domnișoară, adăugă el cu un ton răutăcios, a început așa cum au început și câțiva dintre pairii pe care îi văd aici. E adevărat că Danton avea un cusur grozav în ochii frumuseții: era foarte urât.
Ultimele cuvinte fură rostite repede, cu un glas neobișnuit și, cu siguranță, foarte puțin politicos.
Julien mai zăbovi o clipă, înclinându-se ușor, plin de supunere orgolioasă. Părea că spune: „Sunt plătit să vă răspund și trăiesc din leafă”. Dar de privit nu binevoi s-o privească. Mathilde, cu minunații ei ochi larg deschiși și ațintiți asupră-i, părea sclava lui. În sfârșit, fiindcă tăcerea stăruia între ei, Julien o privi așa cum un valet își privește stăpânul când așteaptă să i se dea o poruncă. Deși ochii îi întâlneau din plin ochii Mathildei, mereu ațintiți asupra lui cu o privire ciudată, Julien se depărtă cu vădită grabă.
„El, care e într-adevăr atât de frumos, să laude urâțenia! își spuse, în sfârșit, Mathilde, smulgându-se din visare. Și niciodată nu se gândește la el însuși! Nu seamănă deloc cu Caylus sau cu Croisenois. Sorel ăsta are ceva din înfățișarea tatei, atunci când îl imită atât de bine pe Napoleon, la bal.” Mathilde îl uitase cu totul pe Danton. „Hotărât lucru, astă-seară mă plictisesc.” Îl luă de braț pe Norbert și, spre marea lui mâhnire, îl sili să dea o raită prin saloane. Îi venise ideea să urmărească discuția dintre osânditul la moarte și Julien.
Era enorm de multă lume. Mathilde izbuti totuși să-i ajungă din urmă în clipa când, la doi pași de ea, Altamira se apropia de o tavă ca să ia înghețată. Pe jumătate întors, el îi vorbea lui Julien. Lângă brațul lui, contele zări mâneca unui frac brodat și o mână întinsă după înghețată. Broderia îi stârni curiozitatea și se întoarse cu totul ca să vadă a cui e mâna. În clipa aceea, privirea lui nobilă și naivă căpătă o ușoară expresie de dispreț.
— Îl vezi pe omul acesta? îi șopti el lui Julien; prințul de Araceli, ambasador al ***. Chiar azi-dimineață a cerut extrădarea mea ministrului de externe al Franței, domnului de Nerval. Iată-l, cel de colo, care joacă whist. Iar domnul de Nerval n-ar avea nimic împotrivă să mă predea, căci în 1816 v-am predat și noi vreo doi sau trei conspiratori. Dacă mă trimite regelui meu, în douăzeci și patru de ore sunt spânzurat. Și mă va înhăța unul dintre domnișorii ăștia drăguți și mustăcioși.
— Ticăloșii! spuse destul de tare Julien.
Mathilde nu pierdea o silabă din discuția lor. Plictiseala îi pierise.
— Nu sunt chiar atât de ticăloși, urmă contele de Altamira. Ți-am vorbit despre mine ca să-ți dau o pildă vie. Ia te uită la prințul de Araceli; din cinci în cinci minute își privește ordinul Lâna de Aur; nu se mai satură de plăcerea de a-și vedea moftul ăsta pe piept. Bietul om, în fond nu e decât un anacronism! Acum o sută de ani, Lâna de Aur însemna o cinste deosebită, dar pe atunci n-ar fi putut s-o capete. Astăzi, printre cei de obârșie aleasă, trebuie să fii un Araceli ca să te mai mândrești cu ea. Ar fi fost în stare să spânzure un oraș întreg ca s-o capete.
— Cu prețul acesta a dobândit-o? întrebă Julien îngrijorat.
— Nu tocmai, răspunse Altamira rece. Poate că a pus să fie aruncați în râu vreo treizeci de proprietari bogați din țara lui, socotiți liberali.
— Ce fiară! adăugă Julien.
Domnișoara de La Mole, plecându-și capul cu cel mai viu interes, se apropiase de el, încât frumosul ei păr aproape că-i atingea umărul.
— Ești încă tânăr! urmă Altamira. Îți spuneam că am o soră măritată în Provența; e încă frumoasă, bună, blândă, e o mamă excelentă, credincioasă față de îndatoririle ei, evlavioasă fără să fie habotnică...
„Unde o fi vrând să ajungă?” se întrebă domnișoara de La Mole.
— E fericită, urmă contele Altamira. Și era fericită și în 1815. Pe atunci mă ascunsesem la ea, la moșia de lângă Antibes. Ei bine, în clipa când a aflat de executarea mareșalului Ney, a început să joace de bucurie.
— E oare cu putință? făcu Julien înmărmurit.
— Asta înseamnă spirit de partid, continuă Altamira. În veacul al XIX-lea, nu mai există pasiuni adevărate; iată de ce se plictisesc atâta oamenii în Franța. Se săvârșesc cele mai cumplite cruzimi, dar fără cruzime.
— Cu atât mai rău! spuse Julien. Când se fac crime trebuie măcar făcute cu plăcere; atâta au bun în ele, și nu le poți justifica, cât de cât, decât motivându-le astfel.
Domnișoara de La Mole, uitând de-a binelea de obligațiile ei față de sine, se vârâse aproape cu totul între Altamira și Julien. Norbert, care o ținea de braț, obișnuit să i se supună, privea la întâmplare prin salon și, pentru a-și păstra o ținută cuviincioasă, se făcea că stă locului din pricina mulțimii.
— Dumneata ai dreptate, spunea Altamira; totul se săvârșește fără plăcere și fără să fie ținut minte, chiar și crimele. Mi-ar fi lesne să-ți arăt, chiar aici la bal, vreo zece inși care vor fi osândiți în iad ca ucigași. Ei au și uitat-o, iar lumea a uitat și ea.[2] Mulți dintre ei sunt mișcați până la lacrimi când câinele lor își frânge lăbuța. La cimitirul Père-Lachaise, când le acoperiți mormintele cu flori, după cum spuneți cu atâta grație la Paris, ni se arată că ei întruneau toate virtuțile vitejilor cavaleri și se vorbește despre marile isprăvi ale străbunicului care trăia pe vremea lui Henric al IV-lea. Dacă, în ciuda bunăvoinței prințului de Araceli, nu voi fi spânzurat și mă voi putea bucura vreodată de averea mea la Paris, te voi pofti la un ospăț cu opt sau zece ucigași încărcați de onoruri și lipsiți de remușcări. La ospăț, dumneata și cu mine vom fi singurii cu mâinile nepătate de sânge, dar eu voi fi disprețuit și aproape urât, ca un monstru sângeros și iacobin, iar dumneata vei fi disprețuit pur și simplu ca un om de rând, strecurat într-o societate aleasă.
— E foarte adevărat, spuse domnișoara de La Mole.
Altamira o privi mirat; Julien nu binevoi să se uite la ea.
— Ține seama că răscoala în fruntea căreia m-am aflat, urmă contele Altamira, a dat greș numai pentru că n-am vrut să fie tăiate trei capete și să împart partizanilor noștri șapte sau opt milioane, aflate într-o casă de bani a cărei cheie se găsea la mine. Regele meu, care astăzi abia așteaptă să mă spânzure și care înainte de răscoală mă tutuia, mi-ar fi dăruit marele cordon al ordinului său dacă aș fi făcut să cadă cele trei capete și aș fi împărțit banii din casă, căci aș fi dobândit cel puțin pe jumătate izbânda, iar țara mea ar fi avut o constituție, bună sau rea... Așa e viața, ca o partidă de șah.
— Pe atunci nu cunoșteați jocul, spuse Julien cu privirea înflăcărată; acum, însă...
— Vrei să spui că aș reteza capetele și că n-aș fi un girondin[3], cum îmi dădeai să înțeleg mai deunăzi?... Îți voi răspunde, urmă Altamira cu tristețe în glas, atunci când vei ucide un om în duel, ceea ce e mai puțin groaznic decât să-l dai pe mâna călăului.
— Pe cinstea mea! spuse Julien, cine vrea scopul vrea și mijloacele; dacă în loc să fiu un biet atom, aș avea vreo putere, aș pune să fie spânzurați trei oameni ca să salvez viața la alți patru.
Ochii lui vădeau flacăra conștiinței și disprețul pentru deșartele judecăți ale oamenilor; ei întâlniră privirea domnișoarei de La Mole, foarte aproape, și disprețul, în loc să se preschimbe în grație și politețe, păru că sporește și mai mult.
Mathilde se simți adânc lovită; dar nu mai avu puterea să-l uite pe Julien; și se depărtă mâhnită, luându-și fratele de acolo.
„Trebuie să beau punș și să dansez mult, își spuse ea; vreau să aleg ce e mai bun și să fiu admirată cu orice preț. Iată-l pe faimosul neobrăzat, contele de Fervaques.” Îi primi invitația la dans. „Acum să văd care din noi e mai obraznic, gândi ea, dar ca să-mi bat joc de el, trebuie să-l fac să vorbească.” Curând toți ceilalți din contradans nu mai dansară decât de formă. Nu voiau să piardă niciuna din replicile mușcătoare ale Mathildei. Domnul de Fervaques se zăpăci și, negăsind decât vorbe elegante, în loc de idei, mai mult se strâmba. Mathilde, care era necăjită, fu necruțătoare cu el și își făcu un dușman. Dansă până la ivirea zorilor și plecă, în sfârșit, frântă de oboseală. Dar, în trăsură, își folosi fărâma de putere care îi mai rămăsese ca să se întristeze și să se simtă nefericită. Fusese disprețuită de Julien și ea nu putea să-l disprețuiască.
Julien se afla în culmea fericirii, amețit, fără să vrea, de muzică, de flori, de frumusețea femeilor, de eleganța tuturor și, mai presus de toate, de închipuirea lui care visa onoruri pentru el și libertate pentru toți.
— Ce bal minunat! îi spuse el contelui. Nimic nu-i lipsește.
— Îi lipsește gândirea, răspunse Altamira.
Și chipul lui trăda acel dispreț care e cu atât mai înțepător, cu cât se vede că politețea se străduiește să-l ascundă.
— Așa e, domnule conte. Gândirea încă mai conspiră, nu?
— Eu mă aflu aici numai datorită numelui meu. Dar în saloanele voastre gândirea e privită cu dușmănie. Ea nu trebuie să se înalțe mai sus decât vorba de duh dintr-un cuplet de vodevil; atunci e răsplătită. Dar pe omul care gândește, dacă are cumva forță și noutate în scăpărările minții, voi îl numiți cinic. Nu l-a numit așa unul dintre judecătorii voștri pe Courier[4]? L-ați vârât și pe el în închisoare, ca și pe Béranger. La voi, congregația dă pe mâna poliției corecționale tot ce prețuiește, cât de cât, ca inteligență, iar lumea bună aplaudă. Asta fiindcă societatea voastră îmbătrânită pune conveniențele mai presus de orice... Voi nu vă veți înălța niciodată deasupra bravurii militare; veți avea mulți Murat[5], dar niciun Washington[6]. În Franța nu văd decât vanitate. Un om, care gândește lucruri noi în timp ce vorbește, ajunge repede să spună cine știe ce lucru nechibzuit, iar stăpânul casei se socotește dezonorat.
Pe când contele Altamira rostea cuvintele acestea, trăsura lui, în care se întorcea acasă și Julien, se opri în fața palatului La Mole. Julien era îndrăgostit de conspirator. Altamira îi făcuse acest frumos compliment, izvorât fără doar și poate dintr-o adâncă convingere: „Dumneata nu ești ușuratic, cum sunt în general francezii, și înțelegi principiul utilității”. Și se nimerise că, tocmai cu două zile înainte, Julien văzuse Marino Faliero, tragedie de domnul Casimir Delavigne[7].
„Israel Bertuccio[8] nu avea oare mai mult caracter decât toți nobilii aceia venețieni? își spunea plebeianul nostru revoltat; și totuși, erau oameni a căror noblețe dovedită își avea obârșia pe la anul 700, cu un veac înainte de Carol cel Mare, pe când cei mai nobili, aflați în seara aceea la balul domnului de Retz, abia dacă își găseau strămoși, cu chiu, cu vai, prin veacul al XIII-lea. Ei bine, printre atâția nobili venețieni, coborâtori ai unor familii strălucite, doar Israel Bertuccio e ținut minte.
O conspirație nimicește toate titlurile dăruite de capriciile sociale. În ea, fiecare pune mâna dintr-o lovitură pe rangul la care îi dă dreptul felul său de a privi moartea. Inteligența, ea însăși, își pierde oarecum din domnia ei...
Ce-ar fi ajuns Danton, astăzi, în veacul Valenozilor și al Rênalilor? Nici măcar substitut de procuror regal...
Ce spun? S-ar fi vândut congregației: ar fi fost ministru, căci, la urma urmei, marele Danton a furat. Și Mirabeau s-a vândut. Napoleon furase milioane din Italia, altfel l-ar fi oprit sărăcia în drum, ca pe Pichegru[9]. Numai La Fayette[10] n-a furat niciodată. Trebuie să furi? Trebuie să te vinzi?” gândi Julien. Întrebarea asta îl făcu să încremenească locului. Își petrecu tot restul nopții citind istoria Revoluției.
A doua zi, pe când își compunea scrisorile în bibliotecă, se gândea tot la discuția cu Altamira.
„De fapt, își spunea el, după o îndelungată visare, dacă liberalii spanioli ar fi compromis poporul prin crime, n-ar fi fost măturați cu atâta ușurință. Dar ei erau niște copii mândri și guralivi... ca mine! exclamă deodată Julien, trezindu-se parcă, pe neașteptate, din vis. Dar ce ispravă grea am săvârșit eu, ca să am dreptul să judec niște bieți inși care, oricât, măcar o dată în viață, au îndrăznit și au pornit să facă ceva? Am început să semăn cu omul care, ridicându-se de la masă, strigă: «Mâine n-am să mănânc; asta n-o să mă împiedice să fiu voinic și vesel, ca astăzi». Cine știe ce simți când ești la jumătatea unei fapte mărețe?...” Aceste idei fură tulburate de sosirea neprevăzută a domnișoarei de La Mole, care intră în bibliotecă. Pe Julien îl însuflețise într-atâta admirația pentru marile însușiri ale lui Danton, Mirabeau, Carnot[11], care au știut să nu se dea învinși, încât privirea i se opri asupra domnișoarei de La Mole, dar fără să se gândească la ea, fără s-o salute și aproape fără s-o vadă. Când, în sfârșit, ochii lui mari și larg deschiși o zăriră, flacăra din priviri i se stinse. Domnișoara de La Mole observă lucrul acesta cu amărăciune.
Zadarnic îi ceru ea un volum din Istoria Franței de Vély[12], aflat pe raftul cel mai de sus și care îl sili pe Julien să se ducă și să ia cea mai înaltă dintre cele două scări. Adusese scara, căutase cartea și i-o dăduse, fără să se poată gândi la ea. Iar când duse scara la loc, era atât de preocupat, încât izbi cu cotul un geam al bibliotecii; cioburile, căzând pe parchet, îl treziră, în sfârșit. Se grăbi să-i ceară scuze domnișoarei de La Mole; vru să fie politicos și nu fu decât politicos. Mathilde văzu bine că-l stingherea și că i-ar fi plăcut mai mult să se gândească la ceea ce îl frământa înainte de venirea ei decât să-i vorbească. După ce îl privi îndelung, plecă, agale. Julien o privi cum se îndepărtează. Îi plăcea contrastul dintre simplitatea rochiei de azi și eleganța plină de măreție a toaletei din ajun. Deosebirea dintre expresia feței ei atunci și acum era aproape la fel de izbitoare. Fata aceasta, atât de trufașă la balul ducelui de Retz, avea în clipa de față o privire aproape rugătoare. „Într-adevăr, își spuse Julien, rochia asta neagră îi scoate și mai mult în evidență frumusețea taliei. Are o ținută de regină; dar de ce o fi în doliu? Dacă întreb cumva de pricina doliului, iar o să se spună că am făcut o stângăcie.” Julien își pierduse cu totul însuflețirea adâncă. „Trebuie să recitesc toate scrisorile făcute în dimineața asta; Dumnezeu știe câte cuvinte sărite și câte neghiobii am să găsesc în ele.” Pe când citea prima scrisoare, silindu-se să fie atent, auzi chiar lângă el foșnetul unei rochii de mătase; se întoarse repede; domnișoara de La Mole se afla la doi pași de masă și râdea. Această nouă întrerupere îl supără pe Julien.
Cât despre Mathilde, ea simțise prea bine că nu însemna nimic pentru tânărul acesta; iar râsul era menit să-i ascundă încurcătura și izbuti s-o facă.
— De bună seamă, te gândești la ceva foarte interesant, domnule Sorel. Te gândești cumva la vreo povestire ciudată despre conspirația care ni l-a trimis la Paris pe domnul conte Altamira? Spune-mi și mie despre ce-i vorba, abia aștept să aflu, n-am să istorisesc nimănui nimic, ți-o jur!
Și se mira singură, auzindu-se vorbind astfel. „Cum! Se ruga de un om care îi datora supunere și ascultare?” Mathilde se simți și mai încurcată și adăugă cu un ton oarecum ușuratic:
— Ce te-a putut preschimba pe dumneata, care de obicei ești atât de rece, într-un om inspirat, un soi de profet de-al lui Michelangelo?
Întrebarea aceasta vie și indiscretă, rănindu-l adânc pe Julien, îi readuse în suflet toată nebunia.
— A făcut bine Danton că a furat? rosti el brusc și cu un aer din ce în ce mai fioros. Revoluționarii din Piemont, din Spania trebuiau oare să-și compromită poporul prin crime? Trebuiau să le dea unor oameni chiar fără pic de merit toate locurile din armată, toate decorațiile? Oare oamenii care ar fi purtat decorațiile astea nu s-ar fi temut de reîntoarcerea regelui? Trebuia să fie jefuită vistieria din Torino? Într-un cuvânt, domnișoară, spuse apropiindu-se de ea cu o înfățișare cumplită, omul care vrea să alunge neștiința și crima de pe pământ trebuie să treacă asemenea unei furtuni și să facă răul ca la întâmplare?
Mathilde simți că i se face frică; nu putu să-i înfrunte privirea și se dădu doi pași înapoi. Îl mai privi o clipă; apoi, rușinată că a cuprins-o teama, ieși din bibliotecă, călcând cu pași ușori.
Note
[1] Pierre-Luc-Charles Ciceri (1782–1868), pictor decorator francez.
[2] Cel ce vorbește e un nemulțumit. Notă a lui Molière la „Tartuffe” (nota autorului).
[3] Grupare politică în timpul Revoluției franceze din 1789, care reprezenta în special interesele marii burghezii industriale și comerciale.
[4] Paul-Louis Courier (1772–1825), publicist francez republican și democrat. Devenit celebru prin pamfletele sale împotriva Restaurației, a fost condamnat la închisoare.
[5] Joachim Murat (1767–1815), mareșal al Franței, fiu al unui hangiu. Își datorează uluitoarea carieră militară (general în marile campanii napoleoniene, rege al Neapolelui) curajului și meritului personal.
[6] George Washington (1732–1799), om de stat american, primul președinte al Statelor Unite. În timpul războiului pentru independența Statelor Unite (1775–1783), Washington a fost numit comandant suprem al trupelor americane și a jucat un rol important în organizarea armatelor care au cucerit independența celor treisprezece colonii engleze.
[7] Casimir Delavigne (1793–1843), dramaturg și poet francez.
[8] Unul din personajele piesei Marino Faliero.
[9] Charles Pichegru (1761–1804), general francez din timpul Revoluției de la 1789. A participat la un complot împotriva lui Napoleon.
[10] Marie-Joseph, marchiz de La Fayette (1757–1834), general și om politic francez care a luat parte activă la lupta pentru independența Americii de Nord.
[11] Lazare Carnot (1753–1823), matematician și om de stat francez din timpul Revoluției de la 1789. A jucat un rol important în organizarea armatei revoluționare.
[12] Paul-François Vély (circa 1709–1759), autorul lucrării Istoria Franței, pe care nu a terminat-o.