„Apa ta nu mă răcorește”, spuse duhul însetat. — Și totuși, e fântâna cea mai rece din tot Diar-Bekirul.
PELLICO[1]
Într-o zi Julien se întorcea de la minunata moșie din Villequier, situată pe malurile Senei, moșie căreia domnul de La Mole îi purta un deosebit interes, pentru că, dintre toate, era singura ce aparținuse vestitului Boniface de La Mole. Acasă, o găsi pe marchiză și pe fiica ei, sosite de la Hyères.
Julien era acum un dandy și se pricepea în arta de a trăi la Paris. Tânărul secretar se purtă cu o răceală desăvârșită față de domnișoara de La Mole. Părea că a uitat cu totul vremurile când ea îi cerea cu atâta voie bună amănunte despre arta lui de a cădea de pe cal.
Domnișoara de La Mole îl găsi mai înalt și mai palid. Talia și ținuta lui nu mai aveau nimic provincial; dar nu tot așa era și felul lui de a vorbi: în privința aceasta mai păstra încă prea multă seriozitate, prea mult simț practic.
Cu toate însușirile acestea pline de înțelepciune, datorită orgoliului, Julien n-avea nimic slugarnic sau de rând în felul de a vorbi; simțeai doar că prea multe lucruri i se păreau încă pline de însemnătate. Dar se vedea că e în stare să susțină ceea ce spune.
— Îi cam lipsește ușurința, dar nu-i lipsește spiritul, îi spunea domnișoara de La Mole marchizului, glumind cu el despre decorația acordată lui Julien. Fratele meu ți-a cerut-o timp de un an și jumătate, și doar e un La Mole!...
— Da, dar Julien e plin de surprize, ceea ce La Mole despre care îmi vorbești n-a dovedit-o niciodată.
Fu anunțată sosirea domnului duce de Retz.
Mathilde se simți cuprinsă de un căscat de neînvins; regăsea străvechile poleieli și pe vechii oaspeți ai salonului părintesc. Își făurea o imagine îngrozitor de plictisitoare despre viața pe care avea s-o ducă iarăși la Paris. Și totuși, la Hyères, regretase Parisul.
„Cu toate astea, am nouăsprezece ani! gândea ea; vârsta fericirii, după câte spun toți proștii ăștia poleiți cu aur.” Și privea cele opt sau zece volume de poezii noi adunate pe consola din salon, cât timp fusese în Provența. Avea nefericirea să fie mai inteligentă decât domnii de Croisenois, de Caylus, de Luz și decât ceilalți prieteni. Știa dinainte tot ce aveau să-i vorbească despre frumosul cer al Provenței, despre poezie, despre ținuturile din sud etc., etc.
Ochii ei atât de frumoși, în care se oglindea plictisul cel mai profund, ba mai mult, deznădejdea de a găsi plăcerea, se opriră asupra lui Julien. „El, cel puțin, nu e chiar la fel cu ceilalți.”
— Domnule Sorel, îi spuse ea cu vocea aceea vie, tăioasă și fără pic de feminitate, folosită de tinerele femei din lumea bună, domnule Sorel, dumneata vii deseară la balul domnului de Retz?
— Domnișoară, n-am avut cinstea să-i fiu prezentat domnului duce. (Ai fi zis că vorbele rostite și titlul acesta îi jupuiau gura provincialului orgolios.)
— I-a spus fratelui meu să te aducă la el; și, dacă ai veni, mi-ai da unele amănunte asupra moșiei Villequier; e vorba să mergem acolo, la primăvară. Aș vrea să știu dacă e de locuit castelul și dacă împrejurimile sunt atât de frumoase pe cât se spune. Atâtea lucruri sunt lăudate degeaba...
Julien nu-i răspunse.
— Vino, la bal, cu fratele meu, adăugă ea pe un ton foarte sec.
Julien se înclină respectuos. „Așadar, chiar în mijlocul balului, am de dat socoteli tuturor membrilor familiei. Nu sunt plătit oare ca om de afaceri?” Și, în sinea lui, își spuse: „Ba încă numai Dumnezeu știe dacă ceea ce am să-i povestesc fiicei n-o să se bată cap în cap cu planurile tatălui, ale fratelui, ale mamei! Aici e o adevărată curte de prinț domnitor. Ar trebui să fii de o nulitate perfectă și să nu-i prilejuiești, totuși, nimănui dreptul să se plângă. Tare nu-mi place domnișoara asta! gândi el, privind mersul domnișoarei de La Mole, pe care maică-sa o chemase s-o prezinte câtorva doamne, prietene ale ei. Exagerează toate modele, rochia îi cade de pe umeri... e și mai palidă decât înainte de călătorie... Ce păr fără culoare, de blond ce e! Ai zice că trece lumina prin el!... Câtă trufie în felul cum salută, în privire! Ce gesturi de regină!”
Domnișoara de La Mole își strigase fratele, tocmai când acesta voia să plece din salon.
Contele Norbert se apropie de Julien:
— Dragă Sorel, îi spuse el, de unde vrei să te iau la miezul nopții, ca să mergem la balul domnului de Retz? M-a rugat anume să te duc acolo.
— Știu cui îi datorez atâta bunăvoință, răspunse Julien, înclinându-se până la pământ.
Neputând găsi, spre ciuda lui, niciun cusur politeții și chiar interesului cu care Norbert îi vorbise, începu să se lege de răspunsul dat de el, Julien, la cuvintele acestea îndatoritoare. Și găsi că răspunsul avea ceva înjositor.
Noaptea, sosind la bal, îl izbi măreția palatului domnului de Retz. Curtea din față era acoperită cu o imensă pânză stacojie, plină de stele aurii: mai multă eleganță cu greu s-ar fi putut găsi. Sub cortul acesta, curtea fusese transformată în grădină de portocali și de oleandri înfloriți. Pentru că vasele fuseseră îngropate cu grijă, oleandrii și portocalii păreau că ies din pământ. Drumul pentru trăsuri era presărat cu nisip.
Priveliștea i se păru nemaipomenită provincialului nostru. Nici nu-și putuse închipui atâta măreție; cât ai clipi, orice urmă de supărare îi dispăru din minte. În trăsură, pe când veneau la bal, Norbert fusese fericit, iar el văzuse totul în negru; de îndată ce intrară în curte, rolurile se schimbară.
Norbert nu era sensibil decât la câteva amănunte, care, în mijlocul măreției acesteia, nu putuseră fi îngrijite. Socotea cam cât costă fiecare lucru și, pe măsură ce ajungea la o sumă totală destul de ridicată, Julien observa cum îl cuprindea aproape gelozia și cum îi pierea voia bună.
Cât despre el, se pomeni că intră cucerit, fermecat și aproape sfios din pricina emoției, în primul dintre saloanele în care se dansa. La ușa celui de-al doilea salon era îmbulzeală și se afla atâta lume, încât îi fu cu neputință să mai înainteze. Salonul acesta înfățișa Alhambra din Granada.
— Trebuie să recunoști că e regina balului, spunea un tinerel cu mustață, care îl înghiontea pe Julien cu umărul în piept.
— Domnișoara Fourmont, care toată iarna a fost cea mai frumoasă, simte că a coborât pe locul al doilea, îi răspunse vecinul său: uită-te numai ce aer ciudat are.
— Zău, își dă toată silința să placă. Ia te uită, ia te uită ce zâmbet grațios, când e singură la contradans. Pe cinstea mea, e de neprețuit.
— Domnișoara de La Mole pare să știe să-și stăpânească plăcerea pricinuită de triumful de care își dă foarte bine seama. Ai zice că se teme ca nu cumva să-i placă celui cu care stă de vorbă.
— Foarte bine! Asta-i arta de a cuceri.
Julien se străduia zadarnic s-o zărească pe femeia aceea fermecătoare; șapte sau opt inși mai înalți decât el îl împiedicau s-o vadă.
— Există multă cochetărie în reținerea ei atât de nobilă, urmă tânărul cu mustăți.
— Și ochii ei mari, albaștri, care își pleacă atât de încet privirile în clipa când ai jura că sunt gata să se dea de gol, vorbi vecinul. Pe cinstea mea, tare mai e iscusită!
— Ia te uită cât de comună pare frumoasa Fourmont pe lângă ea, spuse al treilea.
— Aerul acesta reținut vrea să însemne: „Câtă bunăvoință v-aș arăta dacă ați fi un bărbat vrednic de mine!”
— Dar cine poate fi vrednic de fermecătoarea Mathilde? spuse primul: vreun prinț domnitor, frumos, inteligent, voinic, un erou în luptă și în vârstă de cel mult douăzeci de ani.
— Fiul nelegitim al împăratului Rusiei... căruia în cinstea căsătoriei i se va dărui o domnie... sau pur și simplu contele de Thaler, cu înfățișarea lui de țăran îmbrăcat ca un domn...
Se făcu loc la ușă și Julien izbuti să intre.
„Dacă pare atât de deosebită în ochii păpușelor ăstora, merită s-o studiez, gândi el. Așa am să înțeleg ce înseamnă perfecțiunea pentru oamenii de teapa lor.”
Pe când o căuta din ochi, Mathilde îl privi. „Mă cheamă datoria”, își spuse Julien; dar supărarea lăuntrică trecuse și numai urmele ei îi rămăseseră pe chip. Curiozitatea îl făcea să se apropie cu o plăcere pe care rochia foarte decoltată a Mathildei i-o spori destul de repede, într-un fel prea puțin măgulitor, de fapt, pentru amorul lui propriu. „Frumusețea ei e plină de tinerețe”, gândi Julien. Vreo cinci sau șase tineri, printre care îi recunoscu pe cei ce vorbiseră la ușă, se aflau între el și ea.
— Dumneata, domnule, care ai fost aici toată iarna, îi spuse ea, nu găsești că balul de astăzi e cel mai frumos din tot sezonul?
Julien nu-i răspunse.
— Cadrilul acesta de Coulon[2] mi se pare admirabil; iar doamnele îl dansează minunat.
Tinerii se întoarseră să vadă cine era fericitul de la care ea ținea să aibă neapărat un răspuns. Și răspunsul nu fu deloc încurajator.
— N-aș putea să fiu un judecător prea bun, domnișoară; eu îmi petrec viața scriind: e primul bal de asemenea măreție pe care îl văd.
Tinerii cu mustăți erau scandalizați.
— Dumneata ești un înțelept, domnule Sorel, urmă ea cu tot mai mult interes în glas; privești toate balurile, serbările acestea ca un filozof, ca Jean-Jacques Rousseau. Asemenea nebunii te miră fără să te încânte.
Un singur cuvânt fu de ajuns ca să stingă imaginația lui Julien și să-i alunge orice iluzie din suflet. Gura lui căpătă expresia unui dispreț poate oarecum exagerat.
— Când e vorba să judece lumea bună, răspunse el, Jean-Jacques Rousseau nu-i pentru mine decât un prost; n-a înțeles-o deloc și a privit-o cu inima unui lacheu parvenit.
— Totuși, a scris Contractul social, spuse Mathilde cu adânc respect în glas.
— Deși propovăduia republica și răsturnarea demnităților monarhice, parvenitul acesta era totodată beat de fericire dacă vreun duce își schimba direcția plimbării de după masă ca să-l însoțească pe vreunul dintre prietenii lui.
— Ah! da, ducele de Luxembourg la Montmorency însoțește pe un oarecare domn Coindet pe drumul Parisului[3]..., urmă domnișoara de La Mole cu plăcerea și avântul primei bucurii a pedanteriei.
Era amețită de știința ei, aproape ca și academicianul care a descoperit existența regelui Feretrius[4].
Privirea lui Julien rămase pătrunzătoare și aspră. Mathilde avusese un moment de entuziasm; răceala celui cu care vorbea o ului cu totul. Și se miră cu atât mai mult, cu cât era obișnuită să-i uluiască ea pe alții.
În clipa aceea, marchizul de Croisenois se apropia grăbit de domnișoara de La Mole. La un moment dat, ajunsese la trei pași de ea, dar nu putu să mai înainteze din pricina mulțimii. Și o privi, iar piedica din cale îl făcu să zâmbească. Lângă el se afla tânăra marchiză de Rouvray, o verișoară a Mathildei. Aceasta se ținea de brațul marchizului, care îi era soț abia de cincisprezece zile. Marchizul de Rouvray, foarte tânăr și el, părea cuprins de toată dragostea năucă a bărbatului însurat numai din interes, prin mijlocirea notarilor, și care nimerește o mireasă nespus de frumoasă.
La moartea unui unchi al său, foarte bătrân, domnul de Rouvray avea să devină duce.
Pe când marchizul de Croisenois, neputând să străbată prin mulțime, o privea surâzând pe Mathilde, ea își aținti ochii mari, de un albastru ca al cerului, asupra lui și a celor din preajmă. „Ce grup anost! își spunea ea. Iată-l pe Croisenois, care vrea să-mi devină soț; e blând, politicos, are maniere desăvârșite, ca și domnul de Rouvray. Dacă n-ar fi atât de plictisitori, ar putea fi drăguți. Și el are să mă însoțească la bal, cu același aer mărginit și mulțumit. La un an după nuntă, trăsura mea, caii mei, rochiile mele, castelul meu, la douăzeci de leghe de Paris, toate vor fi cum nu se poate mai desăvârșite, așa fel încât să facă să moară de invidie vreo parvenită, vreo contesă de Roiville, de pildă; și apoi?...”
Mathilde se plictisea gândindu-se la viitor. Marchizul de Croisenois izbuti să se apropie de domnișoara de La Mole și să-i vorbească, dar ea visa, fără să-l asculte. Sunetele cuvintelor lui se pierdeau în zumzetul balului. Mathilde îl privea fără să-și dea seama pe Julien, care se depărtase cu un aer respectuos, dar mândru și nemulțumit. Și într-un ungher, departe de forfota lumii, îl zări pe contele Altamira, osândit la moarte în țara lui și cunoscut cititorului. Sub Ludovic al XIV-lea, una dintre rudele contelui se măritase cu un prinț de Conti; amintirea acestui fapt îl ferea într-o măsură de poliția congregației.
„Pentru mine, numai condamnarea la moarte poate să distingă un bărbat, gândi Mathilde; e singurul lucru care nu se cumpără. Ah, frumoase cuvinte am mai spus! Ce păcat că nu mi-au venit în minte când puteau să-mi facă cinste!” Mathilde avea destul bun-gust ca să nu repete într-o conversație lucrurile gândite mai înainte; dar avea, de asemenea, și destulă vanitate ca să fie încântată de ea însăși. O aparență de fericire îi acoperi obrazul, ascunzându-i plictiseala. Marchizul de Croisenois, care îi vorbea întruna, crezu că are succes și deveni și mai vorbăreț.
„Ce-ar putea obiecta un răuvoitor cuvintelor mele de adineaori? se întrebă Mathilde. I-aș răspunde criticului: un titlu de baron, de viconte se poate cumpăra; o decorație se dăruiește; fratele meu a căpătat una, și ce-a făcut pentru ea? Un grad se capătă și el. Zece ani de garnizoană sau o rudă ministru de război, și ajungi comandant de escadron, ca Norbert. O avere mare!... iată ceva mai anevoie de dobândit și deci mai demn de stimă. Nostim lucru! Nu se potrivește deloc cu ceea ce spun cărțile... Ei bine, pentru avere te însori cu fata domnului Rothschild. Zău că sunt pline de înțelepciune cuvintele mele de adineaori. Tot osândirea la moarte e singurul lucru pe care nu s-a gândit nimeni să-l ceară.”
— Îl cunoști pe contele Altamira? îl întrebă ea pe domnul de Croisenois.
Mathilde părea picată din altă lume, iar întrebarea ei avea atât de puțină legătură cu tot ce-i îndruga bietul marchiz de cinci minute încoace, încât el rămase năucit. Și totuși, era un om inteligent și renumit ca atare.
„Mathilde are ciudățenii, gândi el; e un neajuns, dar îi dăruiește soțului o poziție socială atât de aleasă! Nu știu cum face marchizul de La Mole; e legat cu toate personalitățile mai de seamă din toate partidele; e un om care nu se poate prăbuși niciodată. Și de altfel, ciudățenia aceasta a Mathildei poate să pară genialitate. Când ești coborâtorul uneia dintre cele mai nobile familii și ai multă avere, geniul nu mai e ridicol, ba încă te și onorează! Altminteri, atunci când vrea, Mathilde izbutește cu atâta desăvârșire să întrunească amestecul acesta de inteligență, tărie de caracter și prezență de spirit, care e cheia amabilității perfecte...” Dar cum e greu să faci bine două lucruri odată, marchizul îi răspunse Mathildei fără pic de căldură, ca și cum ar fi rostit o lecție pe dinafară:
— Cine nu-l cunoaște pe bietul Altamira?
Și-i dădu amănunte despre conspirația lui neizbutită, caraghioasă, absurdă.
— Grozav de absurdă! exclamă Mathilde, ca și cum ar fi vorbit singură. Dar el, cel puțin, a făcut ceva. Vreau să cunosc un om; adu-mi-l aici, îi spuse ea marchizului, care o privea foarte mirat.
Contele Altamira era unul dintre admiratorii cei mai fățiși ai aerului trufaș și aproape obraznic al domnișoarei de La Mole; după a lui părere, ea era una dintre marile frumuseți ale Parisului.
— Ce minunată ar fi pe un tron! îi spuse el marchizului de Croisenois; și se lăsă dus fără împotrivire.
Există destui oameni pe lume care susțin morțiș că nu se află lucru mai de prost-gust decât o conspirație; conspirația miroase cât de colo a iacobinism. Și ce poate fi mai dezgustător decât un iacobin care dă greș?
Din ochi, Mathilde râdea, împreună cu domnul de Croisenois, de liberalismul lui Altamira; dar îl asculta cu plăcere.
„Un conspirator la bal e un contrast destul de nostim”, gândea ea. Iar cel pe care îl avea în față, cu mustățile lui negre, i se părea că seamănă cu un leu la odihnă; observă curând că mintea lui era stăpânită de o singură idee: utilitatea, admirația pentru utilitate.
În afara îmbunătățirilor pe care guvernământul bicameral le-ar fi putut aduce în țara lui, tânărul conte găsea că nimic nu e vrednic de luat în seamă. Și o părăsi cu dragă inimă pe Mathilde, ființa cea mai fermecătoare din tot balul, pentru că văzuse intrând un general peruan.
Pierzându-și nădejdile în privința Europei, bietul Altamira era nevoit să cugete că atunci când statele Americii de Sud vor fi tari și puternice, ele vor izbuti să-i redea Europei libertatea pe care le-o trimisese Mirabeau[5].
O sumedenie de tineri mustăcioși se apropiaseră de Mathilde. Domnișoara de La Mole își dădea seama că Altamira nu fusese cucerit și-i era ciudă că plecase; îi vedea ochii negri lucind pe când îi vorbea generalului peruan. Mathilde îi privea pe tinerii francezi cu o adâncă seriozitate, pe care niciuna dintre rivalele ei n-o putea imita. „Care dintre ei ar fi în stare să înfrunte condamnarea la moarte, presupunând chiar că ar avea toți sorții de izbândă de partea lui?” gândi ea.
Privirea ei ciudată îi măgulea pe cei nu prea inteligenți; dar îi neliniștea pe ceilalți. Aceștia se gândeau cu teamă la vreo vorbă de duh, căreia nu i-ar fi putut răspunde ușor.
„Obârșia nobilă îți dă o sută de însușiri a căror lipsă m-ar jigni: pentru asta îl am pildă pe Julien, se gândea Mathilde; dar totodată ea face să pălească însușirile sufletești care îți pot aduce osândirea la moarte.”
Tocmai atunci, cineva de lângă ea spunea:
— Contele Altamira este al doilea fiu al prințului de San Nazaro-Pimentel; unul din neamul Pimentel a încercat să-l salveze pe Conradin, decapitat în 1268. Familia lui e socotită printre cele mai nobile din Napoli.
„Asta întărește de minune adevărul maximei mele, își spuse Mathilde: obârșia nobilă înlătură tăria de caracter, fără de care nu poți ajunge să fii osândit la moarte! Îmi e sortit deci să bat câmpii în seara asta. Și fiindcă nu sunt decât o femeie ca oricare alta, ei bine! trebuie să dansez.” Cedă stăruințelor marchizului de Croisenois, care de o oră îi cerea să danseze un galop. Și, ca să-și uite nenorocirile filozofice, Mathilde ținu să fie cu totul seducătoare. Domnul de Croisenois se simți încântat.
Dar nici dansul, și nici dorința de a-i plăcea unuia dintre cei mai drăguți bărbați de la curte nu putură s-o distreze pe Mathilde. Să aibă mai mult succes ar fi fost cu neputință. Era regina balului, lucrul acesta îl vedea bine, dar îl privea cu răceală.
„Ce viață searbădă am să duc cu un bărbat ca de Croisenois! gândea ea, peste un ceas, când el o conducea la locul ei. Unde pot oare găsi plăcerea dacă, după ce am lipsit șase luni, n-o pot afla aici, în mijlocul unui bal râvnit de toate femeile Parisului? își spunea, melancolică. Și unde mai pui că sunt înconjurată de omagiile unei societăți cum nu se poate închipui mai aleasă. Burghezi nu sunt aici decât vreo câțiva pairi și, poate, vreun Julien, doi. Totuși, gândi ea din ce în ce mai tristă, ce bunuri nu mi-a dăruit soarta? Fală, avere, tinerețe, vai, totul, în afară de fericire. Cele mai îndoielnice dintre bunurile dăruite de soartă sunt tocmai acelea despre care ei mi-au vorbit toată seara. Inteligența, în ea cred, căci văd că le e frică tuturor. Dacă tinerii aceștia îndrăznesc să înceapă o discuție despre ceva serios, după cinci minute, cu sufletul la gură, ajung, de parcă ar face cine știe ce mare descoperire, la un lucru pe care eu îl tot spun de un ceas. Sunt frumoasă, am însușirea aceasta pentru care doamna de Staël[6] ar fi jertfit orice, și totuși, adevărul e că mă plictisesc de moarte. O fi existând vreun motiv să mă plictisesc mai puțin atunci când îmi voi schimba numele cu acela al marchizului de Croisenois? Dar, Doamne, își zise ea, simțind aproape că-i vine să plângă, nu-i el un bărbat desăvârșit? E o capodoperă a educației veacului acestuia; cum îl privești, și găsește de spus ceva plăcut, și chiar spiritual; e curajos... Dar Sorel e ciudat, își spuse ea, și în ochi nu-i mai licări plictiseala, ci supărarea. L-am anunțat că vreau să-i vorbesc, și el nu binevoiește să vină îndărăt!”
Note
[1] Silvio Pellico (1789–1854), scriitor italian, autorul cunoscutei lucrări Închisorile mele.
[2] Numele unei familii de dansatori, faimoși în vremea Imperiului și a Restaurației.
[3] Întâmplarea aceasta este povestită în Confesiunile lui J.-J. Rousseau.
[4] Feretrius, aruncătorul de fulgere (în limba latină), unul din cele șapte epitete care-l caracterizau pe Jupiter. Academicianul francez la care face aluzie Stendhal a luat acest epitet drept numele unui rege roman și i-a scris „istoria”.
[5] Pagina aceasta, scrisă la 25 iulie 1830, a fost imprimată la 4 august (nota autorului).
[6] Doamna de Staël (1766–1817), scriitoare franceză. În timpul Revoluției din 1789 a emigrat. Întorcându-se în țară, a fost persecutată de Napoleon.