Didona domnului Guérin [1], încântătoare schiță!
STROMBECK [2]
A doua zi când o revăzu pe doamna de Rênal, privirile lui erau ciudate; se uita la ea ca la un dușman cu care trebuia să se războiască. Privirile acestea, atât de diferite de cele din ajun, o zăpăciră pe doamna de Rênal: fusese bună cu Julien, și el părea supărat. Dar nu-și putea dezlipi ochii de-ai lui.
Prezența doamnei Derville îi îngăduia lui Julien să vorbească mai puțin și să se ocupe mai mult de ceea ce își pusese în gând. Și toată ziua nu făcea altceva decât să se întărească prin lectura cărții inspirate care îi oțelea inima.
Scurtă cât putu mai mult lecțiile copiilor, apoi, când prezența doamnei de Rênal îl făcu din nou să se gândească numai la glorie, hotărî că trebuie neapărat să-i îngăduie în seara aceea ca mâna ei să rămână în mâna lui.
Amurgul și apropierea clipei hotărâtoare făcură să bată inima lui Julien într-un mod neobișnuit. Se însera. Și atunci observă, cu o bucurie care îi luă parcă o piatră uriașă de pe piept, că noaptea va fi întunecoasă. Cerul, acoperit de nori groși, purtați de-un vânt fierbinte, părea că vestește apropierea unei furtuni. Cele două prietene se plimbară până târziu. Toate mișcările lor din seara aceea i se păreau ciudate lui Julien. Ele se bucurau de vremea frământată care, pentru unele suflete gingașe, pare că mărește plăcerea de a iubi.
Se așezară, în sfârșit; doamna de Rênal luă loc lângă Julien, iar doamna Derville lângă prietena ei. Preocupat numai de ceea ce avea de gând să încerce, Julien nu izbuti să scoată o vorbă. Discuția lâncezea.
„Oare am să fiu tot așa de speriat și de nefericit la primul duel pe care îl voi avea?” se întreba Julien, căci avea prea multă neîncredere în el și în alții ca să nu-și dea seama de starea lui sufletească.
În neliniștea lui ucigătoare, ar fi preferat orice altă primejdie. De câte ori n-a dorit ca nu știu ce treburi neașteptate s-o silească pe doamna de Rênal să intre în casă, să plece din grădină! Constrângerea la care Julien se supunea singur era prea mare ca să nu-i gâtuie glasul; curând, vocea doamnei de Rênal deveni și ea tremurătoare, dar Julien nu băgă de seamă. Era prea cumplită lupta pe care datoria o dădea împotriva timidității, pentru ca el să mai fie în stare să observe ceva în afara lui. Orologiul castelului bătu cele trei sferturi după ora nouă, fără ca el să fi cutezat ceva. Julien, scos din fire de propria lui lașitate, își spuse: „Când va bate ora zece, sau voi face lucrul pe care toată ziua mi l-am făgăduit să-l fac astă-seară, sau mă urc în odaia mea și-mi zbor creierii”.
După o ultimă clipă de așteptare și de zbucium, în timpul căreia Julien își pierduse mințile din pricina emoției covârșitoare, orologiul, aflat deasupra lui, vesti orele zece. Fiecare bătaie a orologiului fatal îi răsuna în piept și o simțea ca pe o zvâcnire.
În sfârșit, pe când ultima bătaie mai răsuna încă, întinse mâna și o prinse pe a doamnei de Rênal, care și-o retrase de îndată. Julien, fără să-și dea prea bine seama ce face, o prinse din nou. Deși era el însuși emoționat, răceala de gheață a mâinii pe care o ținea îl izbi; o strânse, ca într-un spasm; simți cum doamna de Rênal făcea o ultimă încercare ca să se smulgă, dar, până la urmă, mâna ei rămase într-a lui.
Sufletul îi fu năpădit de fericire, nu pentru că o iubea pe doamna de Rênal, ci fiindcă scăpase de un chin îngrozitor. Pentru ca nu cumva doamna Derville să observe, se crezu obligat să vorbească; glasul i se auzi atunci puternic și răsunător. Glasul doamnei de Rênal, dimpotrivă, trăda atâta emoție, încât prietena ei o crezu bolnavă și-i propuse să meargă în casă. Julien simți primejdia: „Dacă doamna de Rênal intră în salon, am să cad iar în starea îngrozitoare care m-a chinuit toată ziua. I-am ținut prea puțin mâna ca să pot socoti că am dobândit ceva.”
În clipa când doamna Derville își reînnoi propunerea de a intra în salon, Julien strânse cu putere mâna lăsată într-a lui.
Doamna de Rênal, care tocmai se ridica, se așeză iar, spunând cu o voce abia auzită:
— Într-adevăr, sunt puțin bolnavă, dar aerul curat îmi face bine.
Cuvintele ei pecetluiră fericirea lui Julien, fericire nemărginită în clipa aceea; și vorbi, uită să se prefacă, păru fermecător celor două prietene, care îl ascultau. Și totuși, mai exista încă puțină lipsă de curaj în elocința aceasta, pe care o dovedea pe neașteptate. Julien se temea grozav ca nu cumva doamna Derville, obosită de vântul care se stârnise înaintea furtunii, să vrea să se întoarcă singură în salon. Atunci, ar fi rămas singur cu doamna de Rênal. Avusese, aproape din întâmplare, îndrăzneala aceea oarbă care te împinge la fapte; dar simțea că ar fi fost peste puterile lui să-i spună cea mai neînsemnată vorbă doamnei de Rênal. Oricât de blânde ar fi fost dojenile ei, avea să fie învins, iar ceea ce dobândise avea să fie nimicit. Din fericire pentru el, în seara aceea cuvintele lui mișcătoare și pline de emfază plăcură doamnei Derville, care de foarte multe ori îl găsea stângaci ca un copil și destul de plicticos. Cât despre doamna de Rênal, cu mâna în mâna lui Julien, ea nu se mai gândea la nimic; trăia, și atât. Orele petrecute sub teiul cel mare, despre care legendele din partea locului spun că a fost sădit de Carol Temerarul, erau pentru ea pline de fericire. Asculta fermecată suspinele vântului din frunzișul des al teiului și ropotul rarelor picături care începuseră să cadă pe frunzele cele mai de jos. Julien nu băgă de seamă un lucru care l-ar fi liniștit pe deplin: doamna de Rênal, silită la un moment dat să-și ia mâna dintr-a lui, când se ridicase de pe scaun ca să-și ajute verișoara să îndrepte un vas de flori răsturnat de vânt la picioarele lor, de îndată ce se așeză la loc îi dădu mâna aproape fără nicio greutate, ca și cum ar fi existat o înțelegere între ei doi.
Miezul nopții bătuse de mult; trebuiau, în sfârșit, să plece din grădină: se despărțiră. Doamna de Rênal, furată de fericirea de-a iubi, era atât de neștiutoare, încât nu-și făcu aproape nicio mustrare. Fericirea îi răpi somnul. Pe Julien, istovit de luptele pe care întreaga zi timiditatea și orgoliul le dăduseră în inima lui, îl năpădi în schimb un somn ca de plumb.
A doua zi, fu trezit la cinci; și, lucru care ar fi durut-o cumplit pe doamna de Rênal dacă ar fi știut, abia se gândi la ea în treacăt. Își făcuse datoria, ba chiar o datorie eroică. Cu inima plină de simțământul acesta, se încuie în odaie și începu, cu o plăcere proaspătă, să citească isprăvile eroului preferat.
Când sună clopotul pentru dejun, Julien uitase, citind buletinele Marii Armate, tot ce dobândise în ajun. Coborând în salon, se gândi într-o doară: „Trebuie să-i spun femeii acesteia că o iubesc”.
În locul privirilor pline de voluptate pe care se aștepta să le întâlnească, dădu peste chipul sever al domnului de Rênal, care, sosit de două ore din Verrières, nu-și ascundea nemulțumirea că Julien petrecuse o dimineață întreagă fără să se ocupe de copii. Nimic nu putea fi mai dezgustător decât omul acesta plin de sine, îmbufnat și convins că are dreptul să-și arate supărarea.
Fiecare cuvânt acru al soțului ei îi străpungea inima doamnei de Rênal. Cât despre Julien, el era atât de adânc în extaz, atât de preocupat încă de marile fapte care, timp de ore întregi, i se perindaseră pe dinaintea ochilor, încât, la început, abia dacă putu să-și concentreze atenția și să asculte cuvintele aspre pe care i le spunea domnul de Rênal. În cele din urmă, îi răspunse destul de repezit:
— Am fost bolnav.
Tonul acestor vorbe ar fi scos din sărite un om cu mult mai puțin supărăcios decât primarul din Verrières. Se gândi o clipă să-i răspundă lui Julien dându-l afară imediat. Și nu se stăpâni decât datorită devizei pe care și-o făurise singur: în privința afacerilor să nu te grăbești niciodată.
„Tinerelul ăsta neghiob, își spuse el îndată, și-a făcut un fel de faimă în casa mea. Te pomenești că îl ia Valenod la el, ori, și mai și, te pomenești că se însoară cu Élisa. În amândouă cazurile, ar putea să-și râdă de mine în sinea lui.”
Cu toată cumințenia vădită a unor asemenea gânduri, domnul de Rênal nu întârzie să izbucnească într-un potop de cuvinte grosolane, care, încetul cu încetul, îl înfuriară pe Julien. Doamna de Rênal abia își stăpânea lacrimile.
De îndată ce sfârșiră dejunul, ea îi ceru lui Julien să-i dea brațul pentru plimbare și se sprijini prietenoasă de el. La tot ce-i spunea doamna de Rênal, Julien nu putea decât să răspundă cu jumătate glas:
— Așa sunt oamenii bogați!
Domnul de Rênal mergea alături de ei. Apropierea lui îl întărâta pe Julien. Când observă că doamna de Rênal se rezema prea cu dinadinsul de brațul lui, gestul ei îl scârbi și, împingând-o furios, își desfăcu brațul din strânsoare.
Din fericire, domnul de Rênal nu văzu această nouă îndrăznicie, care nu-i scăpă doamnei Derville; prietena ei avea lacrimi în ochi. În clipa aceea, domnul de Rênal începu să gonească cu pietre o țărăncuță care străbătea un colț al livezii, trecând printr-o potecă oprită străinilor.
— Domnule Julien, te rog, stăpânește-te; gândește-te că fiecare dintre noi avem clipe de mânie, șopti repede doamna Derville.
Julien o privi nepăsător, cu niște ochi în care se putea vedea cel mai suveran dispreț.
Căutătura aceasta o miră pe doamna Derville, și poate ar fi mirat-o și mai mult dacă ar fi bănuit ce exprimă cu adevărat; ar fi deslușit un fel de vagă nădejde într-o răzbunare din cele mai crunte. Fără îndoială că asemenea clipe de umilire au zămislit oameni ca Robespierre.
— Julien al dumitale e foarte violent, mă sperie, șopti ea doamnei de Rênal.
— Are dreptate să fie mânios, îi răspunse aceasta. După progresele uimitoare pe care copiii le-au făcut datorită lui, ce însemnătate are că își petrece o dimineață fără să le vorbească? Trebuie să recunoști că bărbații sunt prea aspri.
Pentru prima oară în viață, doamna de Rênal simțea un fel de dorință de răzbunare împotriva soțului ei. Ura nemărginită pe care Julien o nutrea față de cei bogați era cât pe ce să izbucnească. Noroc însă că domnul de Rênal își chemă grădinarul și rămase împreună cu el să pună crengi spinoase și să închidă astfel poteca oprită ce străbătea livada. Julien nu răspunse deloc la toate atențiile care i se arătară în timpul plimbării. Abia se depărtase domnul de Rênal, când amândouă prietenele, pretinzând că sunt ostenite, îi ceruseră fiecare câte un braț.
Între cele două femei, cărora tulburarea adâncă și sfiala le îmbujoraseră obrajii, paloarea mândră, privirea întunecată și hotărâtă a lui Julien contrastau ciudat. El le disprețuia pe amândouă, și toate sentimentele duioase.
„Ah! își spunea el, dacă aș avea măcar un venit de cinci sute de franci ca să-mi pot termina studiile! Cum l-aș mai trimite la plimbare!”
Stăpânit de gândurile acestea necruțătoare, puținul pe care binevoia să-l înțeleagă din cuvintele îndatoritoare ale celor două prietene îi displăcea și i se părea fără sens, prostesc, ușuratic, într-un cuvânt, femeiesc.
Vorbind doar ca să vorbească și căutând să întrețină o conversație cât de cât însuflețită, doamna de Rênal spuse într-o doară că soțul ei se întorsese din Verrières fiindcă făcuse o învoială pentru niște pănuși de porumb cu unul dintre fermierii lui. (Prin partea locului saltelele sunt umplute cu pănuși de porumb.)
— Acum n-o să mai vină după noi, adăugă doamna de Rênal. A rămas să se ocupe de împrospătarea saltelelor din casă, împreună cu valetul lui și cu grădinarul. Azi-dimineață a umplut saltelele din toate paturile de la primul etaj și acum a trecut la al doilea.
Julien păli; se uită cu o privire ciudată la doamna de Rênal și căută să rămână singur cu ea, grăbind pasul. Doamna Derville îi lăsă să se depărteze.
— Salvați-mi viața, îi spuse Julien. Numai dumneavoastră puteți s-o faceți. Știți că valetul mă urăște de moarte. Trebuie să vă mărturisesc, doamnă, că am un portret; l-am ascuns în salteaua de la patul meu.
La aceste cuvinte, doamna de Rênal păli și ea.
— Numai dumneavoastră, doamnă, puteți intra acum în odaia mea; căutați, fără să se bage de seamă, în colțul saltelei cel mai apropiat de fereastră și veți găsi acolo o cutiuță de carton negru, lustruit.
— Și înăuntru e un portret, făcu doamna de Rênal abia putând să se mai țină pe picioare.
Julien îi observă deznădejdea și profită îndată de ea.
— Mai am să vă rog ceva, doamnă: să nu priviți portretul acela. E taina mea...
— E o taină, repetă doamna de Rênal cu glas stins.
Dar deși fusese crescută printre oameni mândri de averile lor și simțitori numai la bani, iubirea sădise mărinimie în inima ei. Rănită până în adâncul sufletului, doamna de Rênal îi ceru lui Julien, cu aerul celui mai firesc devotament, lămuririle necesare ca să ducă la bun sfârșit ceea ce avea de făcut.
— Așadar, îi spuse ea depărtându-se, o cutiuță rotundă de carton negru, lustruit.
— Da, doamnă, răspunse Julien cu asprimea pe care primejdia o dă bărbaților.
Ea se urcă la catul al doilea al castelului, palidă, ca și cum s-ar fi dus la moarte. Și ca o culme a nenorocirii, simți că-i vine rău, dar nevoia de a-i fi de folos lui Julien îi dădu puteri.
„Trebuie să pun mâna pe cutiuța aceasta”, își spuse grăbind pasul.
Își auzi soțul vorbind cu valetul chiar în odaia lui Julien. Din fericire, însă, ei trecură în camera copiilor. Ea ridică salteaua și își înfundă mâna în salteaua de paie cu atâta putere, încât își zdreli degetele. Dar deși era foarte sensibilă la micile dureri de acest fel, acum nu-și dădu seama de nimic, căci aproape în același timp simți netezimea cutiuței de carton. O luă și dispăru.
Abia scăpată însă de teama de-a nu fi surprinsă de soțul ei, chinul pricinuit de cutiuța neagră fu cât pe ce s-o doboare.
„Julien e, așadar, îndrăgostit, și eu am în mână portretul femeii pe care o iubește.”
Stând pe-un scaun în anticamera apartamentului, doamna de Rênal se lăsă pradă tuturor chinurilor geloziei. Nemărginita ei naivitate îi folosi și acum. Uimirea îi domoli durerea. Julien se ivi, luă cutiuța fără să-i mulțumească, fără să spună o vorbă și dădu fuga în odaia lui unde aprinse focul și o arse cât ai clipi. Era încă palid și pierdut, exagerând primejdia prin care trecuse.
„Portretul lui Napoleon ascuns la un tânăr care face paradă de-atâta ură împotriva uzurpatorului! își spunea el clătinând din cap. Portretul lui Napoleon, găsit de domnul de Rênal, care-i un ultraregalist atât de înverșunat și e atât de furios acum! Iar ca o culme a imprudenței, pe cartonul alb de pe spatele portretului se află câteva rânduri scrise de mâna mea și neputând lăsa urmă de îndoială asupra admirației mele nemărginite! Și fiecare din dovezile acestea de dragoste înflăcărată e datată! Sunt și de alaltăieri. Toată reputația de care mă bucur s-ar fi dus pe copcă, într-o clipă! își spunea Julien privind cum arde cutiuța; și reputația e singura mea avere; nu trăiesc decât prin ea... și cum trăiesc, Dumnezeule, Doamne!”
Peste un ceas, oboseala și mila față de sine însuși îi umplură inima de duioșie. De aceea, întâlnind-o pe doamna de Rênal, Julien îi luă mâna și i-o sărută cu mai multă sinceritate decât oricând. Ea roși, fericită, dar aproape în aceeași clipă îl respinse mâniată din pricina geloziei. Mândria lui Julien, rănită abia cu câteva ceasuri mai înainte, îl prosti în clipa aceea. Nevăzând în doamna de Rênal decât o femeie bogată, îi lăsă disprețuitor mâna și plecă. În grădină, mai apoi, pe când se plimba gânditor, un zâmbet amar i se ivi pe buze.
„Mă plimb aici, liniștit, ca un om care n-are de dat socoteală nimănui pentru timpul lui! Nu văd de copii! Mă expun cuvintelor umilitoare ale domnului de Rênal, și el va avea dreptate să mi le spună.”
Dădu fuga în odaia copiilor.
Alintările celui mai mic, pe care-l iubea mult, îi potoliră oarecum suferința care-l mistuia.
„El nu mă disprețuiește încă”, gândi Julien. Dar se mustră curând că-și potolise mâhnirea, de parcă ar fi dat o nouă dovadă de slăbiciune. „Copiii ăștia mă alintă cum și-ar alinta cățelușul de vânătoare care le-a fost cumpărat ieri.”
Note
[1] Pierre-Narcisse Guérin (1774–1833), pictor francez.
[2] Baronul de Strombeck, prieten al lui Stendhal și autor al unor amintiri în care vorbește despre acesta.