Ah! Cât de chinuitor e răstimpul dintre zămislirea unui mare plan și îndeplinirea lui! Câte spaime zadarnice! Câte șovăieli! E vorba de viață.
— Ba e vorba de ceva mai mult: de onoare.
SCHILLER
„Lucrul devine serios, gândi Julien... și puțin cam prea străveziu, adăugă el după ce mai chibzui. Cum! Domnișoara asta frumoasă poate să-mi vorbească în bibliotecă cu o libertate, slavă Domnului, deplină; marchizul, de frică să nu-i arăt cine știe ce socoteli, nu calcă niciodată pe aici. Domnul de La Mole și contele Norbert, singurele persoane care vin în această încăpere, lipsesc aproape toată ziua de acasă; iar întoarcerea lor poate fi observată destul de lesne, și fermecătoarea Mathilde, pentru mâna căreia niciun principe domnitor n-ar fi prea nobil, vrea ca eu să săvârșesc o nechibzuință îngrozitoare!
E limpede, îmi vor pieirea sau cel puțin vor să-și bată joc de mine. Mai întâi, au vrut să mă piardă cu scrisorile mele; și le-au găsit pline de prudență; acum le trebuie o ispravă limpede ca lumina zilei. Domnișorii ăștia drăgălași mă mai cred și grozav de prost sau de înfumurat. Drace! Sub cea mai minunată lumină de lună, să te cațări așa, pe o scară, la un etaj de peste opt metri înălțime! Au să aibă timp să mă vadă până și cei din clădirile vecine! Frumos o să-mi mai stea, cocoțat pe scară!” Julien se urcă în odaia lui și începu să-și facă bagajele fluierând. Era hotărât să plece fără să răspundă măcar.
Dar hotărârea aceasta cuminte nu-i liniști inima. „Dacă întâmplător, își spuse el deodată, după ce-și închise cufărul, dacă, întâmplător, Mathilde e de bună-credință! Atunci aș trece, în ochii ei, drept un laș nemaipomenit. Eu nu sunt de neam mare și-mi trebuie însușiri deosebite, vădite, fără presupuneri binevoitoare, dovedite așa cum se cuvine prin fapte grăitoare...”
Vreme de un sfert de ceas, Julien chibzui. „La ce bun să neg? își spuse el în sfârșit; în ochii ei aș fi un laș. Și aș pierde nu numai ființa cea mai strălucitoare din înalta societate, după cum o numeau toți la balul domnului duce de Retz, dar și dumnezeiasca plăcere de a-l vedea jertfit pentru mine pe marchizul de Croisenois, fiul unui duce, el însuși viitor duce. Un tânăr încântător, având toate calitățile care îmi lipsesc mie; haz în discuții, obârșie nobilă, avere... Iar părerea de rău o să mă urmărească toată viața, și nu pentru ea, că doar amante există destule!
«...Dar nu există decât o singură onoare»,
spune bătrânul don Diego[1], și aici e lămurit și limpede că dau înapoi în fața primului pericol care îmi iese în cale; căci duelul acela cu domnul de Beauvoisis a fost un fel de glumă. Acum e cu totul altceva. Pot fi împușcat de vreun servitor, dar asta e cea mai mică primejdie; aș putea să fiu dezonorat.
Se-ngroașă gluma, băiete, își mai spuse el cu o veselie și un accent gascon. E vorba de honur. Niciodată un biet pârlit, aruncat de soartă atât de jos cum am fost aruncat eu, nu va mai da peste o asemenea pleașcă; prilejuri fericite or mai fi ele, dar toate de mâna a doua...”
Julien chibzui vreme îndelungată, plimbându-se de colo-colo cu pași grăbiți și oprindu-se brusc din când în când. În odaia lui fusese adus un minunat bust de marmură al cardinalului Richelieu, care, fără să vrea, îi atrăgea privirile. Bustul părea că îl privește cu severitate, ca și cum l-ar fi mustrat că n-are îndrăzneala care trebuie să-i fie atât de firească oricărui francez. „Pe vremea ta, om de seamă, aș fi șovăit oare?”
„În cel mai rău caz, își spuse până la urmă Julien, dacă presupun că totul n-ar fi decât o cursă, e destul de sinistru și de compromițător pentru o fată. Se știe doar că eu nu sunt omul care să tacă. Vor trebui deci să mă ucidă. Asta se potrivea pe la 1574, pe vremea lui Boniface de La Mole, dar cel de astăzi nu va mai îndrăzni niciodată. Oamenii s-au schimbat. Domnișoara de La Mole e atât de invidiată! Mâine, patru sute de saloane ar vui despre rușinea ei, și cu câtă plăcere încă! Servitorii bârfesc între ei pe seama atenției deosebite care mi se dă, o știu, i-am auzit... Pe de altă parte, scrisorile ei!... Și-ar putea închipui că le am asupra mea. Prins în odaia ei, s-ar năpusti să mi le ia. Aș avea atunci de-a face cu doi, trei, patru oameni, cine știe? Dar oamenii ăștia, de unde îi vor lua? Unde să găsești la Paris servitori care să-și țină gura? Tribunalul îi sperie... Drace! Alde Caylus, de Croisenois, de Luz, ei înșiși. O asemenea clipă și mutra de nătărău pe care am s-o fac printre ei s-ar putea să-i ispitească. Păzește-te să n-o pățești ca Abélard[2], domnule secretar! Nu, zău, domnilor! O să purtați urmele pe care am să vi le las, vă voi lovi peste față, ca ostașii lui Cezar, la Pharsala... Cât despre scrisori, pot să le pun la loc sigur.”
Julien copie ultimele două scrisori, le ascunse într-un volum din frumoasa ediție a lui Voltaire, aflată în bibliotecă, și duse el însuși originalele la poștă.
Iar când se întoarse, își spuse uimit și înfricoșat: „În ce nebunie vreau să mă arunc!” Și un sfert de ceas nu îndrăzni să se mai gândească la fapta pe care urma s-o săvârșească în timpul nopții.
„Dar, dacă refuz, o să-mi fie silă de mine însumi! Fapta asta o să însemne toată viața un mare motiv de îndoială și, pentru mine, asemenea îndoieli sunt cele mai cumplite nenorociri. Nu le-am simțit oare când cu iubitul Amandei? Mai degrabă cred că mi-aș ierta o crimă vădită; după ce aș mărturisi-o, nu m-aș mai gândi la ea.
Cum?! Să fiu rivalul unui bărbat care poartă unul dintre cele mai ilustre nume ale Franței și să mă declar eu singur, cu inima ușoară, mai prejos decât el! De fapt, e o lașitate să nu mă duc. Cuvântul acesta hotărăște totul, exclamă Julien ridicându-se... Și-apoi, fata e-atât de frumoasă! Dacă nu-i o trădare la mijloc, ce nebunie săvârșește pentru mine!... Iar dacă e o cursă, la dracu', domnilor! Depinde de mine să iau gluma în serios, și chiar așa voi face. Dar dacă îmi vor lega mâinile de cum pătrund în odaie? Te pomenești că au pus acolo cine știe ce mașină ingenioasă... E ca un duel, gândi Julien râzând; nu există lovitură pe care să n-o poți para, spune maestrul meu de scrimă, dar bunul Dumnezeu, care ține să dea tuturor lucrurilor un sfârșit, face ca unul din doi să uite lovitura de apărare. De altfel, iată cu ce am să le răspund.” Își scoase pistoalele din buzunar; și, deși capsele erau fulminante, le înlocui.
Mai avea încă multe ceasuri de așteptat; ca să nu stea degeaba, Julien îi scrise lui Fouqué:
„Dragă prietene, nu deschide scrisoarea alăturată decât în caz de nenorocire, adică doar când vei auzi că mi s-a întâmplat ceva neobișnuit. Atunci, șterge numele proprii de pe manuscrisul pe care-l vei primi și fă după el opt copii, pe care să le trimiți ziarelor din Marsilia, Bordeaux, Lyon, Bruxelles etc.; zece zile mai târziu, tipărește manuscrisul și trimite primul exemplar domnului marchiz de La Mole; iar după cincisprezece zile, împrăștie celelalte exemplare, noaptea, pe străzile din Verrières.”
Micul memoriu justificativ, scris în formă de povestire, pe care Fouqué trebuia să-l deschidă numai în caz de nenorocire, Julien îl ticlui în așa fel încât să fie cât mai puțin compromițător cu putință pentru domnișoara de La Mole, dar totodată își zugrăvi foarte exact situația lui.
Tocmai isprăvise de închis pachetul, când sună clopotul pentru cină; clinchetul făcu să-i bată inima. Imaginația lui Julien, înfierbântată încă de povestirea pe care abia o scrisese, era năpădită de presimțiri triste. Se și vedea înhățat de servitori, legat burduf și vârât într-o pivniță, cu un căluș în gură. Acolo, un servitor îl păzea îndeaproape, iar dacă onoarea nobilei familii ar fi cerut ca aventura să aibă un sfârșit tragic, n-ar fi fost deloc greu să se meargă până la capăt, dându-i-se una din otrăvurile acelea care nu lasă urme; apoi s-ar fi spus că murise de boală și ar fi fost dus, fără viață, în odaia lui.
Mișcat de propria povestire, ca un autor dramatic, Julien se temea cu adevărat când intră în sufragerie. Se uită la servitorii gătiți în mare ținută. Le studia fețele. „Care dintre ei or fi aleși pentru expediția din noaptea asta? se întreba el. În familia de La Mole, amintirile de la curtea lui Henric al III-lea sunt atât de vii, atât de des amintite, încât, dacă s-ar crede insultați, ei ar fi mai hotărâți decât alții de rangul lor.” Julien o privi pe Mathilde, ca să-i citească în ochi planurile familiei; fata era palidă și avea o înfățișare cu totul medievală. Niciodată nu i se păruse mai nobilă; și era, într-adevăr, frumoasă și impunătoare. Julien se simți aproape îndrăgostit. „Pallida morte futura”, își spuse el. (Paloarea ei vestește planurile-i mari.)
După cină, se plimbă multă vreme, zadarnic, prin grădină; domnișoara de La Mole nu se ivi. Dacă i-ar fi putut vorbi în clipa aceea, și-ar fi luat o mare povară de pe inimă.
De ce să nu mărturisim? Lui Julien îi era teamă. Fiindcă se hotărâse să treacă la fapte, se lăsa pradă simțământului acestuia, fără rușine. „Numai să am în clipa hotărâtoare curajul care trebuie, își spunea el, și puțin îmi pasă de ce simt acum.” Apoi se duse să cerceteze situația și să cumpănească greutatea scării.
„E o unealtă de care îmi e scris să mă folosesc și aici, ca și la Verrières! râse el. Dar câtă deosebire! Pe atunci, adăugă el oftând, nu eram silit să privesc cu neîncredere ființa pentru care înfruntam primejdia. Și chiar primejdia era cu totul alta! Chiar dacă aș fi fost ucis în grădina domnului de Rênal, n-aș fi fost dezonorat. Iar moartea mea ar fi fost arătată, fără nicio greutate, ca un lucru de neînțeles. Pe când aici, câte povestiri groaznice n-au să se născocească în saloanele familiei de Chaulnes, ale familiei de Caylus, ale familiei de Retz etc., pretutindeni, în sfârșit. Pentru posteritate voi fi un monstru.”
„Numai pentru doi sau trei ani”, urmă el râzând de sine însuși. Dar gândul acesta îl distrugea. „Și mie unde mi se va putea face dreptate? Chiar dacă Fouqué îmi va tipări pamfletul după moarte, acesta nu va fi socotit decât o ticăloșie în plus. Cum! Sunt primit într-o casă și, drept răsplată pentru ospitalitatea de care mă bucur, pentru bunăvoința cu care sunt copleșit, tipăresc un pamflet cu lucrurile petrecute aici! Atac onoarea femeilor! Ah, e de o mie de ori mai bine să mă las înșelat!” Seara aceea a fost îngrozitoare.
Note
[1] Don Diego, personaj din tragedia Cidul, de Corneille.
[2] Pierre Abélard (1079–1142), filozof și teolog francez scolastic, îndrăgostindu-se de Héloïse, eleva lui, s-a căsătorit cu ea în taină. Drept pedeapsă, canonicul Fulbert, unchiul Héloïsei, a pus să-l castreze.