O fată de șaisprezece ani avea un ten ca o petală de roză și se dădea cu fard.
POLIDORI [1]
Lui Julien, oferta făcută de Fouqué îi răpise liniștea și bucuria; acum nu mai știa ce hotărâre să ia.
„Vai! poate că-mi lipsește voința și n-aș fi fost un bun ostaș al lui Napoleon. Cel puțin, adăugă el, micul meu joc cu stăpâna casei o să mă distreze un timp.”
Din fericire pentru el, chiar în împrejurarea aceasta măruntă, semeția unor asemenea cuvinte nu se potrivea deloc cu ceea ce simțea înăuntrul lui. Îi era teamă de doamna de Rênal, din pricina rochiei ei atât de frumoase. Rochia asta era, în ochii lui, avangarda Parisului. Mânat de orgoliu, Julien nu voia să lase nimic la voia întâmplării și a inspirației momentului. Din mărturisirile lui Fouqué și după puținul pe care îl citise în Biblie despre dragoste, își întocmi un plan de bătălie foarte amănunțit. Și fiindcă era nespus de tulburat, deși nu-și mărturisea asta, își așternu planul pe hârtie.
A doua zi dimineață, în salon, doamna de Rênal rămase o clipă singură cu el.
— Nu mai ai alt nume în afară de Julien? îl întrebă ea.
La întrebarea aceasta atât de măgulitoare, eroul nostru nu știu ce să răspundă. Se afla în fața unei împrejurări neprevăzute în plan. Dacă n-ar fi făcut prostia de a-și întocmi un plan, mintea lui ageră l-ar fi scos ușor din impas; faptul că fusese luat pe neașteptate n-ar fi făcut decât să-i sporească vioiciunea ideilor.
Așa, însă, fu stângaci și-și exageră stângăcia. Dar doamna de Rênal i-o iertă repede. Ea nu văzu în purtarea lui decât urmarea unei încântătoare nevinovății. Și ceea ce îi lipsea bărbatului acestuia, căruia toată lumea îi recunoștea marea inteligență, era tocmai, în ochii ei, aerul nevinovăției.
— Micul tău preceptor îmi inspiră multă neîncredere, îi spunea doamna Derville. Am impresia că se gândește întruna și că tot ce face e calculat. E un prefăcut.
Julien rămase profund umilit de nefericita încurcătură pricinuită de întrebarea doamnei de Rênal, căreia nu se pricepuse să-i răspundă.
„Un bărbat ca mine e dator să repare o asemenea înfrângere!” Și, folosind clipa când treceau dintr-o încăpere în alta, se crezu obligat să-i dea o sărutare doamnei de Rênal.
Dar gestul lui fu cât se poate de nepotrivit, cât se poate de neplăcut și pentru unul și pentru altul, cât se poate de neprevăzător. Cât pe ce să fie văzuți! Doamna de Rênal îl crezu nebun. Se sperie și, mai ales, se simți jignită. Prostia lui îi amintea de domnul Valenod.
„Ce mi s-ar întâmpla dacă aș fi singură cu el?” își spunea ea. Și, fiindcă iubirea îi era întunecată, i se trezi virtutea.
Din clipa aceea făcu în așa fel, încât să aibă totdeauna vreunul din copii pe lângă ea.
Ziua aceea fu plictisitoare pentru Julien; și-o petrecu de la un capăt la altul încercând să-și îndeplinească, stângaci, planul de cucerire. Nu se uită măcar o dată la doamna de Rênal fără ca privirea lui să nu ascundă un înțeles tainic; totuși, nu era atât de prost încât să nu-și dea seama că nu reușește să-i fie plăcut și, cu atât mai mult, s-o cucerească.
Doamna de Rênal nu-și mai revenea din uimire văzându-l atât de stângaci și, totodată, atât de îndrăzneț. „E sfiiciunea dragostei la un om inteligent! gândi ea, în cele din urmă, cu o bucurie de nespus. E cu putință oare ca rivala mea să nu-l fi iubit niciodată?”
După dejun, doamna de Rênal trecu în salon ca să primească vizita domnului Charcot de Maugiron, subprefectul din Bray. Și începu să lucreze ceva la un gherghef mic, foarte înalt. Lângă ea se așeză doamna Derville. Într-o asemenea situație și ziua în amiaza mare, eroul nostru găsi cu cale să-și întindă piciorul încălțat în cizmă și să apese frumosul picior al doamnei de Rênal, care, din pricina ciorapului ajurat și a minunatului pantofior din Paris, atrăgea în mod vădit privirile galantului subprefect.
Doamna de Rênal se îngrozi; lăsă să-i cadă foarfecele, ghemul de lână, acele, astfel că gestul lui Julien putu să treacă drept o încercare stângace de-a opri căderea foarfecelui pe care îl văzuse alunecând. Din fericire, foarfecele, făcut din oțel englezesc, se sparse și doamna de Rênal nu mai conteni cu regretele că Julien nu se aflase ceva mai aproape de ea.
— I-ai observat căderea înaintea mea și ai fi putut-o opri, dar din râvna dumitale nu m-am ales decât cu o lovitură zdravănă de picior.
Spusele ei îl înșelară pe subprefect, dar nu și pe doamna Derville. „Urâte obiceiuri mai are băiatul ăsta drăguț”, gândi ea. Buna-cuviință a unei capitale de provincie nu iartă deloc asemenea greșeli. Doamna de Rênal găsi momentul să-i șoptească lui Julien:
— Îți poruncesc să fii prudent.
Julien își dădea seama că fusese stângaci și era țâfnos. Chibzui multă vreme în sinea lui ca să afle dacă trebuia să se supere pentru cuvintele: îți poruncesc. Și avu naivitatea să gândească: „Ea ar fi putut să spună poruncesc dacă ar fi fost vorba de ceva în legătură cu educația copiilor, dar, împărtășindu-mi dragostea, trebuie să presupună că suntem egali. Fără egalitate nu se poate iubi...”; și mintea i se rătăci în banalități despre egalitate. Își repeta cu mânie versul lui Corneille, învățat de la doamna Derville, cu câteva zile mai înainte:
...Iubirea Creează egalități și nu le caută.
Încăpățânându-se să joace rolul unui donjuan, Julien, care în viața lui nu avusese o amantă, se purtă toată ziua ca un neghiob fără seamăn. Și n-avu decât o idee sănătoasă; plictisit de el însuși și de doamna de Rênal, vedea cu groază cum se apropie seara, când avea să stea în grădină, lângă ea, pe întuneric. Îi spuse domnului de Rênal că se duce la Verrières să vorbească cu preotul; plecă după cină și nu se înapoie decât noaptea târziu.
La Verrières, Julien îl găsi pe părintele Chélan în toiul mutatului; fusese, în sfârșit, dat afară din slujbă și vicarul Maslon îi lua locul. Îi ajută bunului preot și-i veni ideea să-i scrie lui Fouqué că sfânta și irezistibila chemare pe care o simțea pentru slujirea altarului îl împiedicase la început să-i primească îndatoritoarele propuneri, dar că văzuse o asemenea pildă de nedreptate încât poate că ar fi mai de folos pentru mântuirea lui dacă n-ar intra în tagma preasfântă. Julien se felicită pentru iscusința cu care știa să tragă folos de pe urma destituirii preotului din Verrières, lăsându-și o portiță deschisă spre revenirea la negoț, dacă în sufletul lui trista prudență ar învinge cumva eroismul.
Note
[1] Polidori, medicul lordului Byron, pe care Stendhal l-a cunoscut la Milano, în octombrie 1816.