Iată, deci, marea minune a civilizației voastre! Din dragoste ați făcut o afacere oarecare.
BARNAVE
Julien se duse în fugă în loja doamnei de La Mole. Ochii lui întâlniră mai întâi ochii înlăcrimați ai Mathildei; plângea fără să se stăpânească; în lojă nu se aflau decât persoane fără mare însemnătate, prietena care le împrumutase loja și câteva cunoștințe ale ei. Mathilde își puse mâna peste mâna lui Julien; părea că uitase orice teamă de maică-sa. Și, aproape sugrumată de plâns, îi spuse un singur cuvânt: „Garanții!”
„Cel puțin să nu-i vorbesc, își zise Julien, el însuși foarte tulburat, ascunzându-și de bine, de rău ochii cu palma, sub pretextul că-l orbea candelabrul prea luminos pentru cel de-al treilea rând de loji. Dacă vorbesc, o să-și dea seama cât sunt de tulburat, sunetul glasului mă va trăda și aș mai putea pierde totul.”
Luptele lui lăuntrice erau mult mai dureroase decât dimineața; sufletul avusese răgaz să se înduioșeze. Se temea să n-o vadă pe Mathilde cuprinsă de trufie. Amețit de dragoste și de voluptate, făcu sforțarea de a nu-i vorbi. După mine, aceasta e una dintre cele mai frumoase trăsături ale caracterului său; o ființă în stare de asemenea stăpânire de sine poate ajunge departe, si fata sinant.
Domnișoara de La Mole stărui să-l ducă pe Julien acasă cu ele. Din fericire, ploua cu putere. Dar marchiza îl așeză în fața ei, îi vorbi necontenit și îl împiedică să-i poată spune un cuvânt fiicei sale. S-ar fi zis că marchiza veghea la fericirea lui Julien; nemaifiindu-i teamă să piardă totul prin prea marea lui emoție, se lăsa în voia ei cu nebunie.
Voi îndrăzni să spun că, întorcându-se în odaia lui, Julien căzu în genunchi și acoperi cu sărutări scrisorile de dragoste dăruite de prințul Korasoff? „O, om mare! Câte nu-ți datorez!” strigă în nebunia lui.
Încetul cu încetul, își mai recăpătă puțin sângele-rece. Se compară cu un general care tocmai a câștigat pe jumătate o mare bătălie. „Avantajul e sigur, uriaș, își spuse; dar ce se va întâmpla mâine? O clipă poate pierde totul.”
Deschise cu o mișcare pătimașă Memoriile dictate de Napoleon la Sfânta Elena și se sili două ceasuri lungi să le citească; numai ochii citeau, nu avea a face, el se silea. În timpul acestei ciudate lecturi, mintea și inima lui, înălțate la nivelul a tot ce e mai măreț, lucrau fără știrea lui. „Inima aceasta e cu totul deosebită de a doamnei de Rênal”, își spunea; dar nu mergea mai departe.
„S-o fac să se teamă!” strigă deodată, aruncând cartea cât colo. „Dușmanul nu-mi va da ascultare decât atât cât îl voi face să se teamă; atunci nu va îndrăzni să mă disprețuiască.”
Se plimba prin odăița lui, beat de bucurie. La drept vorbind, fericirea aceasta era mai degrabă a orgoliului decât a dragostei.
„S-o fac să se teamă!” își repeta cu mândrie, și avea dreptate să fie mândru. „Chiar în clipele ei cele mai fericite, doamna de Rênal se îndoia mereu că dragostea mea era deopotrivă cu a ei. Aici subjug un diavol, deci trebuie să subjug.”
Știa bine că a doua zi, la opt dimineața, Mathilde va fi în bibliotecă; el nu apăru decât la nouă; ardea de iubire, dar mintea îi domina inima. Nu trecea aproape niciun minut fără să-și repete: „Trebuie s-o țin mereu sub apăsarea acestei puternice îndoieli: mă iubește? Situația ei strălucită și lingușirile tuturor celor care îi vorbesc o fac, într-o măsură cam mare, să fie sigură de ea.”
O găsi așezată pe divan; era palidă, liniștită, dar, după toate aparențele, incapabilă să încerce o singură mișcare. Îi întinse mâna.
— Dragule, te-am jignit, e drept; poți să fii supărat pe mine?…
Julien nu se aștepta să-i vorbească atât de simplu; era pe ce să se dea de gol.
— Vreți garanții, dragul meu, adăugă ea după o tăcere pe care nădăjduise s-o vadă întreruptă; aveți dreptate. Răpiți-mă, să plecăm la Londra… Voi fi pierdută pentru totdeauna, dezonorată…
Și găsi curajul să-și retragă mâna din mâna lui, ca să-și acopere ochii. Toate simțămintele de sfială și de virtute feminină îi copleșiseră iarăși sufletul…
— Dezonorați-mă, spuse ea în cele din urmă, suspinând; asta e o garanție.
„Ieri am fost fericit fiindcă am avut curajul să fiu neîndurător față de mine însumi”, gândi Julien. După o clipă de tăcere, putu să-și stăpânească îndeajuns inima ca să-i spună cu o voce glacială:
— Odată plecată spre Londra, odată dezonorată, ca să folosesc expresia dumneavoastră, cine garantează că mă veți iubi, că prezența mea în trăsura de poștă nu vi se va părea supărătoare? Eu nu sunt o fiară; iar dacă v-aș pierde în ochii lumii, aș îndura un chin și mai mare. Dar nu situația dumneavoastră față de lume ne stă în cale, ci, din nenorocire, caracterul dumneavoastră. Puteți să vă garantați că mă veți iubi opt zile?
(„Ah! de m-ar iubi opt zile, numai opt zile, aș muri de fericire, își spunea în sinea lui Julien. Ce-mi pasă de viitor, ce-mi pasă de viață? Și fericirea aceasta dumnezeiască poate începe în clipa de față dacă vreau; nu depinde decât de mine!”)
Mathilde îl văzu îngândurat.
— Sunt, așadar, cu totul nevrednică de dumneavoastră, spuse ea, luându-i mâna.
Julien o îmbrățișă, dar în aceeași clipă mâna de fier a datoriei îi apucă inima. „Dacă vede cât o ador, o pierd.” Și, înainte de a-i părăsi brațele, își recăpătase toată demnitatea care i se cuvine unui bărbat.
În ziua aceea și în cele următoare știu să-și ascundă nemărginita fericire; au fost clipe când își refuză chiar și plăcerea de a o strânge în brațe. În alte clipe, delirul fericirii biruia toate sfaturile prudenței.
În grădină, lângă un umbrar de caprifoi așezat ca să ascundă scara, obișnuia să se ducă pentru a privi de departe oblonul Mathildei și a-i plânge nestatornicia. Un stejar foarte mare era în apropiere, și trunchiul lui îl ascundea de privirile indiscrete. Trecând cu Mathilde prin același loc, care îi amintea atât de viu nemărginita lui nefericire, contrastul dintre deznădejdea trecută și fericirea de acum fu prea puternic pentru firea lui; lacrimile îi umplură ochii și, ducând la buze mâna iubitei:
— Aici trăiam gândindu-mă la dumneavoastră; aici priveam oblonul acesta, așteptam ceasuri întregi clipa fericită când aveam să văd mâna aceasta deschizându-l…
Slăbiciunea lui fu deplină. Îi zugrăvi cu acele culori adevărate, care nu se pot născoci, nemărginirea deznădejdii sale de atunci. Scurte exclamații mărturiseau fericirea lui de acum, care pusese capăt acelei dureri cumplite…
„Ce fac, Doamne!” își spuse Julien, revenindu-și deodată. „Mă pierd.” În spaima lui nemăsurată, crezu că vede deja mai puțină dragoste în ochii domnișoarei de La Mole. Era o iluzie; dar fața lui Julien se schimbă repede și se acoperi de o paloare de moarte. Ochii i se stinseră o clipă și expresia unei trufii ce purta și o urmă de răutate luă imediat locul iubirii celei mai sincere și mai abandonate.
— Ce aveți, dragul meu? îl întrebă Mathilde cu duioșie și îngrijorare.
— Mint, îi răspunse Julien cu ciudă, și vă mint pe dumneavoastră. Mă căiesc pentru asta, și, totuși, Dumnezeu știe că vă prețuiesc îndeajuns ca să nu vă mint. Mă iubiți, îmi sunteți devotată și n-am nevoie să ticluiesc fraze ca să vă plac.
— Doamne! Toate lucrurile încântătoare pe care mi le spuneți de două minute sunt doar fraze ticluite?
— Și îmi pare foarte rău, draga mea. Le-am născocit pe vremuri pentru o femeie care mă iubea și mă plictisea… E defectul firii mele, mă denunț singur, iertați-mă.
Lacrimi amare scăldau obrajii Mathildei.
— De îndată ce vreun amănunt care mă supără mă silește la o clipă de visare, continua Julien, memoria mea dezgustătoare, memoria pe care acum o blestem, îmi oferă un mijloc de scăpare, și eu abuzez de el.
— Cumva am făcut, fără să-mi dau seama, ceva care nu v-a fost pe plac? întrebă Mathilde cu o naivitate fermecătoare.
— Într-o zi, îmi aduc bine aminte, trecând pe lângă tufele acestea de caprifoi, ați cules o floare. Domnul de Luz v-a luat-o și dumneavoastră i-ați lăsat-o. Eram la doi pași de voi.
— Domnul de Luz? E cu neputință, spuse Mathilde cu trufia care îi era atât de firească; asemenea obiceiuri n-am.
— Sunt sigur, rosti Julien cu însuflețire.
— Ei bine! E adevărat, dragul meu, spuse Mathilde, coborându-și ochii, tristă.
Mathilde știa bine că de luni de zile nu-i mai îngăduise asemenea lucru domnului de Luz.
Julien o privi cu o duioșie de nespus: „Nu, gândi el, nu mă iubește mai puțin.”
Seara, ea îi reproșă râzând înclinația pentru doamna de Fervaques: un burghez să iubească o parvenită! „Inimile de soiul acesta sunt poate singurele pe care Julien al meu nu le poate înnebuni.”
— Făcuse din dumneavoastră un adevărat dandy, spunea ea, jucându-se cu părul lui.
În vremea când se credea disprețuit de Mathilde, Julien devenise unul dintre bărbații cel mai bine îmbrăcați din Paris. Dar mai avea un avantaj față de oamenii de acest soi: odată ce-și potrivise ținuta, nu se mai gândea la ea.
Un lucru o supăra pe Mathilde: Julien continua să copieze scrisorile rusești și să le trimită doamnei mareșal.