Non so più cosa son, Cosa facio. [1]
MOZART (Figaro)
Cu vioiciunea și grația care îi erau firești în clipele când se afla departe de privirile bărbaților, doamna de Rênal tocmai ieșea prin ușa-fereastră a salonului dinspre grădină, când zări lângă poartă chipul unui țărănuș, aproape copil încă, grozav de palid și cu ochii plânși. Tânărul, care purta o cămașă nespus de albă, ținea sub braț o haină violetă și foarte curată, din lână creață.
Obrajii țărănușului erau atât de albi, ochii atât de blânzi, încât în mintea cam romanțioasă a doamnei de Rênal se născu mai întâi ideea că ar putea să fie o fetiță deghizată în băiat și venită să-i ceară cine știe ce favoare domnului primar. I se făcu milă de sărmana ființă oprită în pragul porții, și care, vădit, nu cuteza să-și ridice mâna spre clopoțel. Uitându-și pentru o clipă mâhnirea amară pricinuită de sosirea preceptorului, doamna de Rênal se apropie. Julien, cu fața la poartă, n-o văzu venind. De aceea tresări când o voce blândă rosti lângă urechea lui:
— Ce cauți, copilul meu?
Julien se întoarse brusc și, uimit de privirea fermecătoare a doamnei de Rênal, își pierdu o parte din sfială. Îndată, minunat de frumusețea ei, uită totul, chiar și ce căuta acolo. Doamna de Rênal își repetase întrebarea.
— Am venit ca să fiu preceptor, doamnă, spuse el în sfârșit, rușinându-se de lacrimile pe care și le ștergea de zor.
Doamna de Rênal rămase ca împietrită. Erau foarte aproape unul de altul și se priveau. Julien nu mai văzuse niciodată o ființă atât de frumos îmbrăcată și, mai ales, o femeie cu tenul atât de strălucitor, vorbindu-i atât de blând. Doamna de Rênal privea lacrimile mari prelinse pe obrajii țărănușului, atât de palizi mai adineauri, și atât de îmbujorați acum. Și începu să râdă, deodată, cu veselia nebună a unei fetișcane; râdea de ea însăși, nevenindu-i să creadă în fericirea ei. Cum, acesta este preceptorul pe care și-l închipuise ca pe un popă murdar și prost îmbrăcat, venit să-i dojenească și să-i bată copiii?!
— Cum, domnule, spuse ea în sfârșit, știi latinește?
Cuvântul „domnule” îl miră atât de mult pe Julien, încât îl făcu să cadă pe gânduri o clipă.
— Da, doamnă, răspunse el sfios.
Doamna de Rênal era atât de fericită, încât îndrăzni să-i spună lui Julien:
— N-o să-mi cerți prea mult bieții copilași, nu-i așa?
— Eu, să-i cert? întrebă Julien mirat. De ce?
— Nu-i așa, domnule, adăugă ea după o scurtă tăcere și cu o voce căreia fiecare clipă îi sporea tulburarea, nu-i așa că ai să fii bun cu ei? Îmi făgăduiești?
Să audă din nou spunându-i-se „domnule” cu toată seriozitatea, și asta s-o facă o doamnă atât de bine îmbrăcată, întrecea tot ce-și putuse închipui Julien: în toate visurile de mărire ale copilăriei lui își zisese că nicio adevărată doamnă nu va binevoi să-i vorbească decât atunci când va purta o uniformă strălucitoare. La rândul ei, doamna de Rênal era înșelată de frumusețea tenului, de ochii mari, negri ai lui Julien, și de părul lui minunat, care se încârlionțase mai mult ca de obicei, fiindcă, voind să se răcorească, tânărul își vârâse capul în bazinul unei fântâni publice. Spre marea ei bucurie, găsea o sfiiciune de fetiță la preceptorul acesta funest, de a cărui asprime și înfățișare respingătoare se temuse atâta pentru copiii ei. Contrastul dintre temerile avute și ceea ce vedea cu ochii era ceva cu totul neobișnuit pentru sufletul atât de liniștit al doamnei de Rênal. În sfârșit, își veni în fire. Și se miră că stă așa, la poartă, cu tânărul acesta fără haină și așa de aproape de el.
— Să intrăm, domnule, spuse ea stânjenită.
Niciodată un simțământ pur plăcut nu tulburase mai profund sufletul doamnei de Rênal, niciodată o apariție atât de fermecătoare nu se ivise după temeri mai neliniștitoare. Așadar, drăguții ei de copii, pe care îi îngrijea ca pe ochii din cap, n-aveau să cadă pe mâinile unui popă murdar și cicălitor. De cum intră în vestibul, se întoarse spre Julien, care o urma sfios. Mirarea lui la vederea unei locuințe atât de frumoase era un farmec în plus pentru doamna de Rênal. Ea nu putea să-și creadă ochilor, i se părea, mai ales, că preceptorul trebuie neapărat să poarte veșminte negre.
— E adevărat, domnule, îl întrebă ea oprindu-se din nou și temându-se cumplit să nu se înșele, într-atât de fericită o făcea credința, e adevărat că știi latinește?
Cuvintele acestea răscoliră orgoliul lui Julien și risipiră vraja care-l cuprinsese de-un sfert de oră încoace.
— Da, doamnă, îi răspunse el încercând să pară nepăsător; știu latinește la fel de bine ca și părintele, și chiar, uneori, sfinția-sa a avut bunătatea să-mi spună că știu mai bine decât el.
Doamna de Rênal găsi că Julien, care se oprise la doi pași mai încolo, avea un aer foarte răutăcios. Ea se apropie și-i spuse cu glas scăzut:
— Nu-i așa că în primele zile n-o să-mi bați copilașii, chiar dacă n-au să-și știe lecțiile?
Glasul atât de blând și aproape rugător al unei doamne atât de frumoase îl făcu dintr-odată pe Julien să uite ce datora faimei lui de latinist. Obrazul doamnei de Rênal se afla lângă al lui; simți parfumul veșmintelor de vară ale unei femei, lucru atât de uimitor pentru un biet țăran. Se înroși foc și spuse cu un oftat și cu un glas sfârșit:
— Nu vă temeți, doamnă, am să vă ascult întru totul.
Abia în clipa aceea, când îngrijorarea pentru copii i se risipi cu desăvârșire, doamna de Rênal fu izbită de neobișnuita frumusețe a lui Julien. Linia aproape feminină a trăsăturilor și aerul lui stânjenit nu i se părură deloc ridicole unei femei care era ea însăși sfioasă. Înfățișarea virilă, de obicei considerată necesară pentru frumusețea unui bărbat, ar fi speriat-o.
— Câți ani ai, domnule? îl întrebă ea pe Julien.
— Împlinesc curând nouăsprezece.
— Băiatul meu mai mare are unsprezece ani, urmă doamna de Rênal pe deplin liniștită. Îți va fi aproape un camarad, și-ai să-i poți vorbi cu judecată. Odată, taică-său a vrut să-l bată, și copilul a zăcut o săptămână întreagă, deși de-abia îl atinsese.
„Câtă deosebire! gândi Julien. Pe mine chiar ieri m-a bătut tata. Ce fericiți sunt oamenii bogați!”
Doamna de Rênal începuse să urmărească cele mai mici schimbări petrecute în sufletul preceptorului; îi lua tristețea drept timiditate și voi să-l îmbărbăteze.
— Cum te cheamă, domnule? îl întrebă cu un accent și o grație cărora Julien le simți tot farmecul, fără să-și dea seama.
— Mă numesc Julien Sorel, doamnă. Și tremur intrând pentru prima oară în viața mea într-o casă străină; am nevoie de ocrotirea dumneavoastră, am nevoie să-mi iertați multe lucruri în primele zile. N-am fost niciodată la liceu; eram prea sărac. N-am vorbit niciodată cu alți oameni, în afară de vărul meu, chirurgul-major, membru al Legiunii de Onoare, și de părintele Chélan. El vă poate da referințe bune despre mine. Frații mei m-au bătut totdeauna, să nu-i credeți dacă au să mă vorbească de rău cumva. Iertați-mi greșelile, doamnă; n-o să le fac niciodată cu intenții rele.
În timpul acestui lung discurs Julien se liniștea treptat și o cerceta pe doamna de Rênal. Atât de mare este efectul grației desăvârșite, atunci când e firească unei femei și mai ales când ființa pe care o împodobește nu se gândește cu dinadinsul să fie grațioasă, încât Julien, care se pricepea destul de bine la frumusețea femeiască, ar fi putut jura în clipa aceea că doamna de Rênal n-avea mai mult de douăzeci de ani. Și i se năzări pe neașteptate ideea îndrăzneață să-i sărute mâna. Dar, curând i se făcu teamă de ideea lui. Peste o clipă, însă, își spuse: „Ar fi o lașitate din partea mea să nu săvârșesc o faptă care ar putea să-mi fie de folos și să nu micșorez disprețul pe care probabil că doamna aceasta îl are pentru un biet muncitor, abia scăpat de la joagăr”. Poate că lui Julien îi dădură curaj și cuvintele „băiat drăguț” repetate de vreo șase luni încoace, în fiecare duminică, de câteva fete. În răstimpul frământării acesteia sufletești, doamna de Rênal îl sfătui în două-trei vorbe cum să-i ia pe copii. Constrângerea pe care Julien și-o impunea îl făcu din nou să pălească. Stingherit, spuse:
— N-am să vă bat copiii niciodată, doamnă. V-o jur în fața lui Dumnezeu.
Și, rostind cuvintele acestea, îndrăzni să-i ia mâna și s-o ducă la buze. Ea se miră de gestul lui și, gândindu-se, se simți ofensată. Vremea fiind foarte călduroasă, doamna de Rênal avea brațul gol sub șal, iar mișcarea lui Julien, pentru a-i duce mâna la buze, i-l dezgoli în întregime. După câteva clipe ea se mustră singură; i se păruse că nu se indignase destul de repede.
Domnul de Rênal, care auzise glasuri, ieși din cabinetul lui. Cu același aer măreț și patern pe care îl lua la primărie când oficia o căsătorie, îi spuse lui Julien:
— Trebuie neapărat să-ți vorbesc înainte de-a da ochii cu copiii.
Apoi îl pofti pe Julien într-o încăpere și o reținu și pe soția sa, care voia să-i lase singuri. După ce ușa fu închisă, domnul de Rênal se așeză, grav.
— Părintele mi-a spus că ești un băiat cumsecade. Aici, toată lumea îți va da cinstirea cuvenită, iar eu, dacă voi fi mulțumit, te voi ajuta până la urmă să-ți faci o situație. Vreau ca de-acum înainte să nu-ți mai vezi nici rudele, nici prietenii. Purtările lor nu pot folosi copiilor mei. Iată treizeci și șase de franci pentru prima lună; dar îți cer cuvântul că nu-i vei da niciun ban din suma asta tatălui dumitale.
Domnul de Rênal îi purta pică bătrânului fiindcă fusese mai șiret decât el.
— Acum, domnule, căci la porunca mea toată lumea din casă îți va spune domnule, și vei simți ce înseamnă să intri în casa unor oameni aleși, acum, domnule, socot că n-ar fi nimerit ca fiii mei să te vadă în jachetă. Slugile l-au văzut? o întrebă domnul de Rênal pe soția sa.
— Nu, dragul meu, îi răspunse ea pierdută în gânduri.
— Cu atât mai bine. Îmbracă asta, îi spuse domnul de Rênal tânărului mirat, dându-i o redingotă de-a lui. Și-acum, haide la domnul Durand, postăvarul.
Peste un ceas și ceva, când domnul de Rênal se întoarse cu noul preceptor îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, își găsi soția șezând în același loc. Ea se simți liniștită de prezența lui Julien și, privindu-l, uită să-i mai fie frică de el. Julien nu se mai gândea deloc la ea; în ciuda neîncrederii în soartă și în oameni, sufletul lui, în clipa aceea, era ca al unui copil; i se părea că trăise ani întregi din clipa când, cu trei ore mai înainte, tremurase în biserică. Văzu însă înfățișarea rece a doamnei de Rênal și pricepu că era mânioasă fiindcă îndrăznise să-i sărute mâna. Dar simțământul de orgoliu pe care i-l dădea atingerea veșmintelor, atât de diferite de cele purtate până atunci, îl scotea din minți și dorea atât de mult să-și ascundă bucuria, încât toate mișcările lui aveau ceva brusc și nebunesc în ele. Doamna de Rênal îl privea mirată.
— Trebuie să fii serios, domnule, dacă vrei să fii respectat de copiii și de slugile mele, îi spuse domnul de Rênal.
— Domnule, îi răspunse Julien, mă stingherește îmbrăcămintea asta nouă. Sunt un biet țăran și n-am purtat niciodată decât jachete. Dacă îmi dați voie, m-aș duce să mă încui în odaia mea.
— Cum ți se pare noua noastră achiziție? își întrebă domnul de Rênal soția.
Dintr-o pornire aproape instinctivă, și de care cu siguranță că nu-și dădu seama, doamna de Rênal îi ascunse soțului ei adevărul.
— Nu sunt la fel de încântată pe cât ești dumneata de țărănușul ăsta. Te porți cu el în așa fel, încât o să devină un obraznic pe care, în mai puțin de-o lună, vei fi nevoit să-l dai afară.
— Ei, și dacă-l dăm afară, mă va costa cel mult o sută de franci, iar orășelul Verrières se va obișnui să vadă un preceptor la copiii domnului de Rênal. Nu mi-aș fi atins scopul dacă l-aș fi lăsat pe Julien în boarfele lui de lucrător. Dacă l-aș da afară, i-aș opri, bineînțeles, costumul negru pe care i l-am comandat la postăvar. Și nu i-ar rămâne decât hainele de gata, găsite la croitor, cu care l-am îmbrăcat.
Ora petrecută de Julien în odaia lui i se păru doamnei de Rênal o clipă. Copiii, cărora le fusese anunțată sosirea noului preceptor, o omorau cu întrebările. În sfârșit, Julien se ivi. Era alt om. Ar fi greșit dacă s-ar spune că părea grav: era gravitatea în carne și oase. Fu prezentat copiilor și le vorbi cu un aer care-l miră până și pe domnul de Rênal.
— Mă aflu aici, domnilor, le spuse el sfârșindu-și cuvântarea, ca să vă învăț limba latină. Știți ce înseamnă să spui pe dinafară o lecție. Iată sfânta Biblie, urmă el, arătându-le un volum in-32, legat în negru. Aici e mai ales povestirea vieții Domnului nostru Iisus Hristos, partea numită Noul Testament. Am să vă pun deseori să spuneți lecțiile pe de rost. Acum, însă, puneți-mă voi să spun lecția mea.
Adolphe, cel mai mare dintre copii, luase cartea.
— Deschide-o la întâmplare, urmă Julien, și citește-mi primul cuvânt dintr-un alineat. Voi spune pe de rost cartea sfântă, legea purtării noastre, a tuturora, până când mă veți opri.
Adolphe deschise cartea, citi un cuvânt, și Julien spuse pe de rost întreaga pagină, cu aceeași ușurință cu care ar fi vorbit franțuzește. Domnul de Rênal își privea triumfător soția. Copiii, văzând uimirea părinților, deschiseseră ochii mari. Un servitor veni în ușa salonului. Julien continuă să vorbească latinește. Servitorul rămase mai întâi nemișcat, apoi dispăru. Curând, se iviră la ușă camerista doamnei și bucătăreasa; Adolphe deschisese cartea în opt locuri diferite și Julien recitase mereu, cu aceeași ușurință.
— Ah, Doamne! Ce preot tânăr și drăguț, spuse cu glas tare bucătăreasa, o fată de treabă și evlavioasă.
Amorul-propriu al domnului de Rênal era neliniștit; departe de-a se gândi să-l examineze pe preceptor, el se căznea să-și amintească vreun citat latinesc. În sfârșit, izbuti să spună un vers din Horațiu. Julien nu știa latinește decât Biblia. Și răspunse, încruntându-și sprâncenele:
— Sfânta menire căreia îmi voi închina viața nu mi-a îngăduit să citesc un poet atât de lumesc.
Domnul de Rênal cită o sumedenie de pretinse versuri din Horațiu. El le explică copiilor cine a fost Horațiu, dar copiii, muți de admirație, nu prea-i ascultau spusele. Ei îl priveau pe Julien. Servitorii se aflau tot la ușă. Julien socoti că ar fi nimerit să-și prelungească examenul.
— Trebuie ca și domnul Stanislas-Xavier să-mi arate un pasaj din cartea sfântă, îi spuse el celui mai mic dintre copii.
Micul Stanislas, grozav de mândru, citi cu chiu cu vai primul cuvânt dintr-un alineat, iar Julien spuse pe dinafară întreaga pagină. Și, ca triumful domnului de Rênal să fie desăvârșit, pe când Julien recita, intrară în salon domnul Valenod, stăpânul frumoșilor cai normanzi, și domnul Charcot de Maugiron, subprefectul arondismentului. Scena aceasta îl făcu pe Julien să câștige titlul de domn; nici măcar servitorii nu cutezară să i-l refuze.
Seara, întregul Verrières năvăli la domnul de Rênal ca să vadă minunea. Julien le răspundea tuturor cu un aer posomorât, care îi ținea la distanță. Faima lui se răspândi atât de repede în oraș, încât, peste câteva zile, domnul de Rênal, temându-se să nu-i fie răpit, îi propuse să semneze un angajament pe doi ani.
— Nu, domnule, răspunse Julien rece. Dacă veți dori să mă concediați, am să fiu silit să plec. Un angajament care mă leagă numai pe mine, fără să vă oblige cu nimic pe dumneavoastră, nu e drept, și îl refuz.
Julien știu să se poarte în așa fel, încât, în mai puțin de o lună de la sosirea lui în casă, până și domnul de Rênal îl respecta. Fiindcă preotul era certat cu domnii de Rênal și Valenod, nimeni nu putu să trădeze vechea pasiune a lui Julien pentru Napoleon, despre care el nu pomenea decât cu groază.
Note
[1] Nu mai știu nici ce sunt, nici ce fac (it.).