Iubire! În care nebunie nu izbutești să ne faci a găsi plăcerea?
SCRISORILE UNEI CĂLUGĂRIȚE PORTUGHEZE[1]
Julien își recitea scrisorile, când se auzi clopoțelul pentru masă: „Ce ridicol trebuie să fi fost în ochii acestei păpuși pariziene! își zise el; curată nebunie că i-am spus fără ocol la ce mă gândeam! Dar poate că nebunia nu e chiar atât de mare. De data asta, adevărul era demn de mine. Și apoi, de ce a venit să mă întrebe lucruri atât de intime? A fost o indiscreție din partea ei. Și a cam întrecut măsura bunei-cuviințe. Doar părerile mele despre Danton nu fac parte din slujba pentru care tatăl ei mă plătește.”
Intrând în sufragerie, Julien își uită supărarea din pricina rochiei de mare doliu purtate de domnișoara de La Mole, care îl miră cu atât mai mult cu cât nimeni altcineva din familie nu era îmbrăcat în negru.
După cină, Julien se pomeni lecuit cu totul de pornirea însuflețită care îl stăpânise în ziua aceea. Din fericire, academicianul cunoscător al limbii latine se afla printre oaspeți. „Iată cine va râde cel mai puțin de mine dacă, după cum bănuiesc, întrebarea mea cu privire la doliul domnișoarei de La Mole va fi o stângăcie”, își spuse Julien.
Mathilde îl privea cu o expresie ciudată. „Aceasta-i cochetăria femeilor de pe aici, așa cum mi-a zugrăvit-o doamna de Rênal, gândi Julien. Azi-dimineață nu m-am purtat prietenos cu ea și nu i-am împlinit toana de a sta de vorbă. Din pricina asta, mă prețuiește și mai mult. Dar diavolul nici vorbă că n-are nimic de pierdut. Peste câtăva vreme, trufia ei disprețuitoare va ști să se răzbune. O provoc să facă și mai rău. Câtă deosebire față de aceea pe care am pierdut-o! Ce farmec firesc și ce naivitate găseam la ea! Îi cunoșteam gândurile înainte ca ea să fi gândit; i le vedeam zămislindu-se; în inima ei n-aveam alt potrivnic decât teama de moartea copiilor ei! Iar teama asta îndreptățită și firească îmi era plăcută până și mie, care sufeream din pricina ei. Am fost un prost. Ideile despre Paris m-au împiedicat să prețuiesc femeia aceea sublimă. Câtă deosebire, Dumnezeule mare! Și peste ce dau aici? Vanitate seacă și disprețuitoare, toate nuanțele amorului-propriu, și nimic altceva.”
Tocmai se ridicau de la masă. „Nu cumva să-mi fie prins academicianul în altă discuție”, își spuse Julien. Pe când străbăteau grădina, se apropie de el cu un aer blând și supus și-i împărtăși furia împotriva succesului lui Hernani[2].
— Dacă am mai fi pe vremea ordinelor de întemnițare!... îi spuse el.
— Atunci n-ar mai fi avut îndrăzneala, exclamă academicianul cu un gest à la Talma[3].
Vorbind despre o floare, Julien cită câteva cuvinte din Georgicele lui Vergiliu și afirmă că nimic nu egala versurile abatelui Delille. Într-un cuvânt, îl măguli în toate felurile pe academician. Apoi, cu aerul cel mai nepăsător:
— Cred că domnișoara de La Mole a moștenit vreun unchi după care poartă doliu.
— Cum! Ești de-ai casei și nu-i cunoști nebunia? se miră academicianul oprindu-se locului. De fapt, e ciudat că maică-sa îi îngăduie asemenea lucruri; dar, între noi fie vorba, nu prin tăria caracterului strălucesc ai casei. Are domnișoara Mathilde tărie de caracter pentru toți și ea îi conduce. Astăzi e 30 aprilie!
Și academicianul se opri locului, privindu-l pe Julien cu un aer plin de istețime. Julien zâmbi cât putu mai spiritual.
„Ce legătură poate să existe între a conduce o casă întreagă, a purta o rochie neagră și 30 aprilie? se întrebă el. Sunt, pesemne, mult mai nepriceput decât îmi închipuiam.”
— Vă mărturisesc... îi spuse el academicianului, continuând să-l întrebe cu privirea.
— Să ne plimbăm un pic prin grădină, se bucură academicianul întrezărind cu plăcere prilejul de a istorisi o poveste lungă și elegantă. Cum! E oare cu putință să nu știi ce s-a întâmplat la 30 aprilie 1574?
— Unde? întrebă Julien mirat.
— În Place de Grève.
Julien era atât de mirat, încât cuvintele acestea nu-i spuseră nimic. Curiozitatea, așteptarea unui lucru tragic, atât de potrivit firii lui, făceau să-i strălucească în ochi flacăra aceea pe care povestitorului îi place atât de mult s-o vadă la cel ce ascultă. Academicianul, încântat că găsește urechi neprihănite, îi povesti pe îndelete lui Julien cum, la 30 aprilie 1574, celui mai frumos bărbat al veacului aceluia, lui Boniface de La Mole și lui Annibal de Coconasso, un gentilom piemontez, prieten cu el, le-au fost retezate capetele în Place de Grève. La Mole era amantul nespus de drag al reginei Margareta de Navarra; și ține seama, adăugă academicianul, că domnișoara de La Mole se numește Mathilde-Marguerite. La Mole era în același timp favoritul ducelui de Alençon și prietenul intim al regelui de Navarra, devenit mai apoi Henric al IV-lea, soțul amantei sale. În ziua de lăsata secului din acel an 1574, curtea se afla la Saint-Germain cu bietul rege Carol al IX-lea, care trăgea să moară. La Mole voia să-i răpească pe prinți, prietenii lui, pe care regina Caterina de Medici îi ținea prizonieri la curte. Făcu să înainteze două sute de călăreți până sub zidurile de la Saint-Germain. Dar pe ducele de Alençon îl cuprinse teama, iar La Mole fu azvârlit pe mâna călăului.
— Ceea ce o tulbură însă mai mult pe domnișoara Mathilde, după cum mi-a mărturisit ea însăși acum șapte sau opt ani, când avea doisprezece ani, căci e de o inteligență, de o inteligență!...
Și academicianul ridică ochii spre cer.
— Ceea ce o tulbură mai mult în catastrofa aceasta politică e faptul că regina Marguerite, ascunsă într-o casă din Place de Grève, a îndrăznit să-i ceară călăului capul retezat al amantului ei. Și, la miezul nopții următoare, a luat capul cu ea, în caleașcă, și l-a îngropat cu mâna ei într-o capelă de la poalele colinei Montmartre.
— E cu putință? exclamă Julien emoționat.
— Domnișoara Mathilde își disprețuiește fratele, pentru că, după cum vezi, el nu se gândește deloc la povestea asta veche și nu poartă doliu în ziua de 30 aprilie. De la faimoasa execuție și în amintirea prieteniei strânse dintre La Mole și Coconasso, care Coconasso, ca italian ce era, se numea Annibal, toți bărbații din familia de La Mole îi poartă numele. Și, adăugă academicianul coborând glasul, acest Coconasso a fost, după spusele lui Carol al IX-lea însuși, unul dintre cei mai cruzi ucigași din 24 august 1572[4]. Dar cum e cu putință, dragul meu Sorel, să nu cunoști asemenea lucruri, dumneata care ești de-ai casei?
— Iată, așadar, de ce, de două ori în timpul mesei, domnișoara de La Mole i-a spus Annibal fratelui ei. Credeam că n-am auzit eu bine.
— Era o dojană. Mie mi se pare ciudat că marchiza rabdă asemenea nebunii... Soțul domnișoarei o să aibă multe de pătimit!
Cuvintele acestea fură urmate de cinci sau șase fraze ironice. Voioșia și intimitatea care luceau în ochii academicianului îl izbiră pe Julien. „Suntem două slugi, ocupate să-și bârfească stăpânii, gândi el. Dar nimic nu trebuie să mă mire din partea acestui academician.”
Într-o zi, Julien îl surprinsese îngenuncheat în fața marchizei de La Mole; îi cerea un post de încasator în administrația tutunului pentru un nepot din provincie. Seara, o tânără cameristă a domnișoarei de La Mole, care îi făcea curte lui Julien așa cum o făcuse pe vremuri Élisa, îi dădu ideea că stăpâna ei nu se îmbrăcase în doliu ca să atragă privirile. Ciudățenia asta era o trăsătură a firii ei. Îl iubea cu adevărat pe Boniface de La Mole, amantul drag al celei mai inteligente regine din veacul lui, mort fiindcă voise să-și elibereze prietenii.
Și încă ce prieteni! Pe primul prinț de sânge regal și pe Henric al IV-lea.
Deprins cu naturalețea desăvârșită care strălucea în întreaga purtare a doamnei de Rênal, Julien vedea numai prefăcătorie la toate femeile din Paris; și dacă se mai nimerea să fie și puțin trist, nu le spunea o vorbă. Domnișoara de La Mole, însă, nu semăna câtuși de puțin cu celelalte femei.
Începu prin a nu mai socoti drept uscăciune sufletească genul de frumusețe legat de noblețea ținutei. Și avu lungi convorbiri cu domnișoara de La Mole, care, uneori după cină, se plimba cu el prin grădină, de-a lungul ferestrelor deschise ale salonului. Într-o zi, ea îi spuse că citea istoria lui d’Aubigné[5] și pe Brantôme[6]. „Ciudată lectură, gândi Julien; și marchiza nu-i dă voie să citească romanele lui Walter Scott!”
În altă zi, îi povesti, cu ochii aceia strălucind de plăcere, care dovedesc cât e de sinceră admirația, următoarea faptă a unei tinere femei de pe vremea lui Henric al III-lea, pe care tocmai o citise în Memoriile lui l’Étoile[7]. Aflând că soțul îi e necredincios, ea îl înjunghie.
Amorul-propriu al lui Julien era măgulit. O ființă înconjurată de atâta respect și care, după spusele academicianului, conducea întreaga casă, binevoia să-i vorbească cu un aer care aproape că putea fi socotit prietenesc.
„Mă înșelam, gândi peste puțină vreme Julien; asta nu e familiaritate; eu îi sunt doar un soi de confident, ca în tragedie, și-mi vorbește numai din nevoia de a vorbi. Trec drept un savant în familie. Îi voi citi pe Brantôme, pe d’Aubigné, pe l’Étoile. Așa, voi putea să contest unele întâmplări despre care îmi povestește domnișoara de La Mole. Vreau să ies din rolul de confident pasiv.”
Încet-încet, discuțiile cu fata aceasta, ce dovedea o comportare atât de impunătoare și totodată atât de firească, deveniră mai atrăgătoare. Julien își uită tristul rol de plebeian revoltat. O găsea cultivată și chiar înțeleaptă. Părerile ei din grădină se deosebeau mult de cele pe care le dădea în vileag în salon. Uneori avea față de el un entuziasm și o sinceritate care contrastau pe de-a-ntregul cu felul ei obișnuit de a fi, atât de mândru și de rece.
— Războaiele Ligii[8] sunt vremurile eroice ale Franței, îi spuse ea într-o bună zi, cu ochii scânteind de inteligență și de entuziasm. Atunci fiecare se lupta să dobândească un lucru pe care îl dorea, să facă să triumfe tabăra din care făcea parte, iar nu să câștige prostește vreo decorație, ca pe vremea împăratului vostru. Recunoaște că pe atunci existau mai puțin egoism și micime sufletească. Veacul acela îmi e drag.
— Iar Boniface de La Mole a fost eroul lui, îi răspunse Julien.
— Măcar a fost iubit așa cum poate că e plăcut să fii. Care dintre femeile de astăzi s-ar încumeta să atingă capul retezat al iubitului ei?
Doamna de La Mole își chemă fiica. Fățărnicia, ca să fie folositoare, trebuie să se ascundă; iar Julien, după cum se vede, îi mărturisise pe jumătate domnișoarei de La Mole admirația lui pentru Napoleon.
„Iată superioritatea nețărmurită pe care o au față de noi, gândi el când rămase singur în grădină. Istoria strămoșilor îi înalță deasupra simțămintelor vulgare și nu sunt siliți să se gândească întruna la traiul de toate zilele! Ce mizerie! își mai spuse el cu amărăciune. Nu sunt vrednic să judec asemenea lucruri mărețe. Viața nu-mi este decât un șirag de fățărnicii, fiindcă n-am o mie de franci venit, ca să-mi cumpăr pâine.”
— La ce te gândeai, domnule? îl întrebă Mathilde, care se întorsese în fugă.
Lui Julien îi era silă să se tot disprețuiască. Din orgoliu, îi spuse deschis la ce se gândea. Și se roși grozav vorbindu-i despre sărăcia lui unei ființe atât de bogate. Căuta să arate limpede, prin tonul lui mândru, că nu cerea nimic. Niciodată Mathildei nu i se păruse mai frumos ca în clipa aceea; îi descoperi o expresie de sensibilitate și sinceritate care îi lipsea adesea.
În mai puțin de o lună, Julien se plimba gânditor prin grădina palatului La Mole; dar înfățișarea lui nu mai avea asprimea și semeția filozofică pe care i le întipărea veșnicul sentiment al inferiorității. Tocmai o condusese până la ușa salonului pe domnișoara de La Mole, care pretindea că-și lovise piciorul alergând cu fratele ei.
„S-a sprijinit de brațul meu într-un fel foarte ciudat, își spunea Julien. Oi fi eu oare înfumurat, sau te pomenești că, într-adevăr, mă place? Căci mă ascultă cu atâta duioșie, chiar când îi povestesc toate chinurile orgoliului meu! Ea, care e atât de mândră cu toată lumea! Tare mirați ar mai fi cei din salon dacă ar vedea-o cum arată aici. Hotărât lucru, nu are față de nimeni o înfățișare atât de blândă și de bună.”
Julien căută să nu exagereze prietenia aceasta bizară pe care o compara el însuși cu o legătură înarmată. În fiecare zi când se întâlneau, înainte de a vorbi pe același ton, aproape intim, din ajun, păreau că se întreabă: „Astăzi o să fim prieteni, sau dușmani?” Julien înțelesese că dacă s-ar fi lăsat jignit măcar o singură dată de fata aceasta atât de trufașă, fără să-i răspundă, ar fi pierdut totul. „Dacă va trebui să mă cert, nu e mai bine să încep din capul locului apărându-mi justele drepturi ale mândriei mele decât respingând semnele de dispreț care ar urma imediat după cea mai ușoară uitare a respectului ce-l datorez demnității mele personale?”
De mai multe ori, în zilele când era prost dispusă, Mathilde încercă să-i vorbească de sus; făcea cu o rară iscusință încercările acestea, dar Julien le respingea fără cruțare.
Într-o zi, o întrerupse brusc:
— Domnișoara de La Mole are de dat vreo poruncă secretarului tatălui ei? întrebă el. Secretarul e dator să-i asculte poruncile și să i le îndeplinească respectuos; altminteri, însă, n-are să-i adreseze niciun cuvânt. Doar nu e plătit ca să-i spună la ce se gândește.
Felul acesta de a fi și ciudatele îndoieli ale lui Julien îi alungară plictiseala pe care o simțea de fiecare dată în salonul acela atât de măreț, dar unde te temeai de orice și unde nu se cuvenea să glumești despre nimic.
„Nostim ar mai fi ca ea să mă iubească! Dar fie că mă iubește, fie că nu, urmă Julien în sinea lui, oricum, am drept confidentă intimă o fată inteligentă în fața căreia văd că tremură toată lumea și, mai mult decât toți, marchizul de Croisenois, tânărul acesta atât de politicos, atât de blând, atât de brav, întrunind în persoana lui toate darurile obârșiei nobile și ale averii, din care unul singur ar fi de ajuns ca să mă facă fericit! E nebun după ea și o va lua de nevastă. Câte scrisori nu m-a pus domnul de La Mole să le scriu celor doi notari, pentru întocmirea contractului! Și eu, care mă simt atât de neînsemnat cât timp țin pana în mână, după două ceasuri, aici, în grădină, i-o iau înainte tânărului acestuia atât de plăcut; căci, oricât, preferințele sunt izbitoare, directe. S-ar putea ca ea să-l urască din pricina că-i va fi soț. Are destulă mândrie pentru asta. Iar bunăvoința pe care mi-o arată, s-ar putea să mi-o acorde numai ca unui confident subaltern.
Dar nu, ori sunt nebun, ori îmi face curte; cu cât mă arăt mai rece și mai respectuos față de ea, cu atât mă caută mai stăruitor. S-ar putea să fie doar o toană sau o prefăcătorie; dar văd cum i se înflăcărează privirea când mă ivesc pe neașteptate. Să fie oare atât de viclene femeile din Paris? Ce-mi pasă! Aparențele sunt de partea mea; să ne bucurăm deci de aparențe. Doamne, cât e de frumoasă! Cât îmi plac ochii ei mari și albaștri, văzuți de aproape și privindu-mă așa cum face deseori! Ce deosebire între primăvara de-acum și primăvara trecută, când trăiam nefericit, având drept sprijin doar tăria mea de caracter, printre cei trei sute de fățarnici răi la suflet și josnici! Eram aproape la fel de rău ca și ei.”
În zilele de îndoială: „Fata asta își bate joc de mine, gândea Julien. S-a înțeles cu fratele ei ca să mă ducă de nas. Dar pare că disprețuiește atât de mult lipsa de energie a acelui frate! «E curajos, și-atâta tot, îmi spune ea. Și n-are măcar o părere îndrăzneață care să se depărteze, cât de cât, de modă!» Sunt mereu nevoit să-i iau apărarea. O fată de nouăsprezece ani! La vârsta asta poți fi oare credincios, clipă de clipă, fățărniciei pe care ți-ai impus-o?
Pe de altă parte însă, de câte ori domnișoara de La Mole își ațintește asupra mea ochii ei mari și albaștri, cu o anumită expresie ciudată, contele Norbert pleacă întotdeauna. Asta îmi dă de bănuit; n-ar trebui să fie indignat că soră-sa îi dă atâta atenție unei slugi a casei, căci așa l-am auzit pe ducele de Chaulnes vorbind despre mine?” Amintindu-și aceasta, mânia lua locul tuturor celorlalte simțăminte. „Să fie oare numai dragoste pentru vechiul fel de a vorbi, din partea ducelui ăstuia maniac?”
„E atât de frumoasă! își mai spunea Julien, cu o privire de tigru. Are să fie a mea, apoi am să plec, și vai de cel ce va îndrăzni să mă împiedice în fuga mea!”
Ideea aceasta puse cu totul stăpânire pe el; la altceva nu se mai putea gândi. Și zilele i se păreau că trec ca orele.
În fiecare clipă când încerca să se ocupe de vreun lucru serios, gândul îi zbura și se trezea după un sfert de ceas cu inima bătând, cu mintea năucită, stăpânit de o singură idee: „Mă iubește ea oare?”
Note
[1] Sub acest titlu s-au publicat în 1669 scrisorile de dragoste atribuite tradițional călugăriței portugheze Mariana Alcoforado; ele sunt astăzi atribuite lui Gabriel Joseph de Lavergne, conte de Guilleragues.
[2] Reprezentarea în 1830 a dramei Hernani de V. Hugo a dezlănțuit lupta dintre clasici și romantici.
[3] François-Joseph Talma (1763–1826), celebru tragedian francez.
[4] Noaptea Sfântului Bartolomeu, când a avut loc în Franța masacrarea hughenoților de către catolici.
[5] Agrippa d’Aubigné (1552–1630), poet și istoric protestant, participant activ la războaiele religioase care au avut loc în Franța în secolul al XVI-lea. Este autorul unei Istorii universale.
[6] Pierre de Bourdeille, senior de Brantôme (circa 1540–1614), scriitor francez, autor al lucrărilor Viețile oamenilor iluștri și ale marilor conducători de oști francezi și Viețile doamnelor ilustre și ale femeilor galante.
[7] Memoriile lui Pierre l’Étoile (1546–1611), sau Însemnări din timpul domniei lui Henric al III-lea și Henric al IV-lea. Sunt amintirile unui cetățean care a însemnat fără discernământ, zi de zi, diferite evenimente, fără să controleze autenticitatea materialului.
[8] Referire la războaiele Ligii catolice, întemeiate în 1576. Liga catolică, organizație a clerului și a nobilimii feudale, care, sub conducerea ducelui de Guise, s-a împotrivit hughenoților (calviniștilor). Formal, Liga afirma că apără catolicismul de erezia calvinistă, dar de fapt nobilimea urmărea să slăbească centralizarea țării.